Răul poartă roșu (5)

 

Capitolul IX

 

Alina nu-mi mai vorbeşte. De fiecare dată când încep o conversaţie de orice fel cu Radu, ajunge să urle la mine să-mi revin odată. Surprinzător, Adi e singurul care, deşi oarecum reticent, continuă să mă susţină. A fost de acord să vorbească cu soră-sa să insiste pe lângă Alexandra să mă vadă. În schimbul ajutorului său, m-a pus să-i promit să nu mai umblu noaptea aiurea prin oraş. I-am promis. Noaptea stau pe marginea patului meu, îmbrăcat şi încălţat, privind în gol. Simt nevoia să plec, să ies, mă simt sufocat, închistat între acei patru pereţi şi privirea moartă a lui Liviu în timp ce joacă shootere şi zâmbeşte de unul singur ca un maniac.

Rhea mă pândeşte în vise şi nu-mi vine să adorm. Beau cafea. Beau ceai negru. Beau cola cu litrii şi Red Bull cu duzina. Nu că m-ar ţine treaz. Mai devreme sau mai târziu, tot cad pradă somnului. Şi-atunci e Rhea din nou, Rhea şi doar Rhea. Nici măcar ideea falsă a prezenţei ei în lumea mea reală din vise nu mai persistă. E doar ea. Ea. Ea. Ea. Mă înconjoară. Mă sărută. Mă îmbrăţişează. Mă iubeşte. Mă vrea. Mă are.

Tresar. Sunt la curs. Profesoara se uită la mine încruntată. Observ privirea curioasă a lui Ovidiu de undeva din dreapta. Antoniu probabil i-a povestit ce s-a întâmplat la muzeu. Alina mă ignora ostentativ în timp ce Radu, pe de o parte, e gata să mă pocnească, iar Adi, de cealaltă, mă urmăreşte îngrijorat. Ştie că am văzut-o pe Rhea în ultima poză a lui Ducu. Ştie de tablourile din muzeu. Mă crede, dar nu mă crede. Înţelege că totul e conectat, dar aşteaptă explicaţia logică. Poate, mi-a sugerat el până acum, Rhea a fost pur şi simplu prietena celor trei băieţi, iar pentru că n-au plăcut-o ceva prieteni de-ai lor mai răutăcioşi au transformat-o într-un strigoi/spirit rău/ce Dumnezeu trebuia să fie femeia în roşu. E uşor de imaginat. Nu e o exagerare. Totuşi, dacă asta era adevărat, n-ar însemna că Rhea exista undeva în carne şi oase? Şi doar n-am căutat-o atâta?

Acum două zile m-am întâlnit cu Ionuţ. A zis că sunt palid şi slăbit şi-arăt ca dracu. I-am mulţumit pentru compliment şi-am ieşit la o bere. Am încercat să scot ceva informaţii interesante despre George, dar n-a avut mare lucru să-mi spună. Nu se comportase cu nimic diferit faţă de altădată înainte de a dispărea din Cluj. Nu devenise depresiv, absent, iritat, nu leşinase, nu fusese bolnav, îşi împărţise timpul ca-ntotdeauna între şcoală, calculator şi băutură. Mi-a venit în minte imaginea lui Liviu cocoţat pe patul lui cu tastatura în braţe, în aceeaşi poziţie în care îl găseam zile la rândul când mă întorceam acasă şi m-am întrebat oare s-ar fi observat ceva diferit la George chiar dacă i s-ar fi întâmplat ceva?

— N-a lăsat nimic mai ieşit din comun în urmă? Poze cu fete pe care nu le-ai recunoscut? Ceva…nu ştiu, misterios program neterminat? l-am întrebat disperat după un indiciu oricât de mic.

— Păi, avea aparat digital, aşa că pozele, la fel ca orice proiect la care ar fi lucrat înainte să-l expedieze ai lui la sanatoriu sau la Iaşi sau oriunde o fi, ar fi fost în calculatorul lui. La scurt timp după ce-a dispărut, cineva a venit şi i-a luat toate lucrurile când noi nu eram acasă. Inclusiv calculatorul. Tot ce-a rămas de la el e o pereche de şosete, o jumătate de borcan de dulceaţă mucegăită şi-un pix, a mărturisit dând din umeri.

Trebuia să fie ceva care să-l lege de Rhea. Altfel n-avea sens să fie inclus în legenda femeii în roşu. Trebuia să-i găsesc calculatorul. Trebuia să-l găsesc pur şi simplu pe George. Atunci aș fi dat cu siguranţă şi de calculator.

A doua zi, Adi mi-a împrumutat un telefon pe care nu-l mai folosea şi mi-am recuperat cartela (blocasem măcar abonamentul aşa că mi-am primit vechiul număr înapoi). Observ cu neplăcere că jumătate din numere îmi lipsesc. Cine știe pe unde fuseseră salvate.

Primul instinct a fost să sun acasă, dar mi-a fost frică. Eram sigur că părinţii mei aveau să-şi dea seama că ceva nu era în regulă. Ar fi simţit-o în vocea mea, în felul în care vorbeam şi mi-ar fi spus să merg acasă. Într-un fel simţeam că asta ar fi fost salvarea mea. Că acolo Rhea nu m-ar fi urmărit. Sau ar fi făcut-o oricum? Şi dacă  nu, oare de asta îmi era teamă? Că mă va părăsi? Nu, n-avea cum să fie asta cauza. Doar mă înnebunea. Voiam să scap de ea, dar în acelaşi timp să o găsesc, să aflu totul, să dezleg misterul.

Am sunat-o din nou pe Roxana şi am insistat pe lângă ea să-mi facă rost de numărul de telefon al lui George sau măcar al părinţilor lui. A fost de-acord, dar degeaba am așteptat înfrigurat răspunsul ei toată ziua.

— Am vorbit cu toţi prietenii de-acasă, mi-a spus la telefon noaptea pe la 12, pe când stăteam nemişcat, îmbrăcat şi încălţat, pe marginea patului meu şi-l simţeam pe Liviu cum mă priveşte cu coada ochiului din când în când, fapt ce-l costa uneori viaţa în jocul cu care se distra de câteva zile încoace. În sfârşit, începuse şi el să observe.

—  Nimeni nu ştie nimic, a continuat Roxana. I-am pus şi pe ei să sune-n dreapta şi-n stânga, dar n-au reuşit să afle nimic. E ciudat dacă stai bine să te gândeşti. Chiar dacă părinţii i-ar fi interzis să mai vorbească cu vechile cunoştinţe, chiar de i-ar fi fost frică să pice iaraşi în alcoolism, sunt sigură că trebuie să fi avut şi câţiva prieteni dinainte să  înceapă să bea și cu care să mai fi vrut să ţină legătura. Verişori, vecini, foşti colegi de liceu sau de generală…să  zicem că nu la telefon, dar măcar pe e-mail, facebook, ceva. Dar nici atât nu are nimeni.

— Părinţii lui trebuie să fie ceva de groază, am râs forţat. Nu-i de mirare că s-a pus pe băut.

— Apropo, de numărul lor am făcut rost. A fost uşor, a trebuit doar s-o rog pe mama să-l caute în cartea de telefoane, dar de-aici te descurci singur, mi-a spus, apoi mi-a dictat numărul, mi-a urat noroc şi a închis.

Am privit numărul de fix scris în grabă pe un colț de hârtie şi m-am întrebat dacă într-adevăr o să ajung undeva. L-am format şi, după ce a sunat de zece ori, mi-a răspuns o voce somnoroasă de femeie. Mi-am dat brusc seama ce oră era şi am închis fără să spun nimic. Mă îndoiam că ar fi fost foarte binevoitoare cu mine după ce o trezisem.

Azi dimineaţă am sunat din nou şi am prins-o iarăşi pe doamna Petrean. A fost neînduplecată şi, oricât am insistat, cerşit sau scâncit, n-a vrut nici în ruptul capului să-mi vorbească despre George, cu atât mai puţin să-mi dea numărul lui de telefon. Mi-a zis cu toată seriozitatea să nu mai sun, că n-avea niciun rost. E uimitor de ce eşti în stare când vrei ceva destul de mult. Aş fi făcut orice pentru numărul acela, iar să mă rog de părinţii lui George era cel mai insignifiant dintre acele lucruri. Mă întreb acum dacă tatăl n-ar fi mai uşor de convins. Era clar că mama n-avea să se răzgândească.

Stau în bibliotecă cu ţigara aprinsă între degete, cu scrumul gata să se împrăştie pe cartea deschisă în faţa mea – nici nu ştiu care e titlul, am scos una la întâmplare ca să par că am ce face acolo, când de fapt mă ascund de Radu şi de Adi. Bibliotecara urlă la mine să-mi sting țigara în timp ce toţi cei prezenţi se uită la mine fie revoltaţi, fie amuzaţi.

O mâna mă prinde de umăr şi mă obligă să mă ridic, apoi mă împinge spre ieşire. Când sunt pe jumătate afară, îmi dau seama că cel care mă împinge e Radu şi că strigase în urma mea:

— Scuzaţi-l vă rog, e în stare de şoc. Tocmai a aflat că i-a murit bunica.

— A murit bunica? întreb cu voce stinsă şi dezorientată când ajungem în faţa facultăţii.

— Dumnezeule, oftează Radu exasperat şi mă împinge jos de pe scări.

E cât pe ce să cad, noroc cu câţiva studenţi care-mi stau în cale şi de care mă sprijin cu neruşinare până-mi redobândesc echilibrul.

— Ce dracu’ ai? Ţi-ai pierdut minţile cu totul? îl întreb enervat pe Radu de-ndată ce mintea mea înregistrează ce s-a întâmplat.

— Eu? râde, urlă. EU mi-am pierdut minţile? Uită-te la tine! Eşti ca o stafie! Nu răspunzi când ţi se vorbeşte, uiţi de prieteni, bântui noaptea pe străzi, nu cred că dormi, probabil nici nu mănânci, e o minune că te mai ţii pe picioare!

— Ba da, mănânc, simt nevoia să specific, fiind singura acuzaţie împotriva căreia pot să mă apăr. Îmi amintesc clar cum măncâsem un sandviş cu şuncă ieri, deşi îmi aduc la fel de clar aminte cum Liviu se minunase că am molfăit la el vreo două ore. Şi oricum, ce-ţi pasă ţie, doar nu eşti maică-mea!

— Ştii ceva, mai du-te naibii, se strâmbă, îmi înfundă o bucată de hârtie în mâna şi pleacă, ridicându-şi gulerul hainei ca să se apere de frig.

Privesc în urma lui mirat. Pe hârtie e un nume pe care nu-l recunosc, cu un număr din două cifre lângă. Ce putea să fie? În timp ce încerc să găsesc o explicaţie – ignorând cu desăvârşire privirile celor care fuseseră martori la scena dramatică de acum câteva momente şi care şuşotesc fără vreun motiv anume ceva despre drogaţi – Adi iese din clădirea facultăţii şi priveşte în jur derutat.

— Unde e Radu? întreabă nemulţumit.

— O, s-a supărat şi-a plecat, îi spun pe tonul cel mai senin. Mi-a lăsat asta. Ce crezi că e?

— Doamne, chiar eşti tâmpit, îşi dă ochii peste cap iritat.

— E chiar aşa evident şi eu nu-mi dau seama? Mă faci să mă simt prost, mă uit din nou cu insistenţă la foaie şi mă întreb ce anume nu observam.

— Ar trebui. Să te certi cu el aşa aiurea după ce s-a chinuit atâta să te ajute, îngaimă Adi revoltat.

— Ce? Cum m-a ajutat el? Ar fi fost mai bine dacă pur şi simplu nu mi-ar mai fi vorbit ca Alina. De câteva săptămâni am impresia că vede roşu în faţa ochilor de fiecare dată când deschid gura.

— L-a găsit pe George, idiotule, îmi explică în cele din urmă Adi.

— Cum? Unde? îmi vine să sar în sus de bucurie.

— Familia din partea mamei lui e din Moldova. Are un văr care e la Poli la Iaşi. Mă rog, la Construcţii sau ceva de genul. A vorbit cu el să se intereseze dacă e vreun George Petrean transferat din Cluj în anii mai mari de la secţia de Calculatoare. A aflat că a fost, dar doar pentru câteva luni, dup-aceea a fost trimis cu mare tam-tam la un sanatoriu din zonă.

— S-a apucat iarăşi de băut? par surprins, dar de ce aş fi? La urma urmei, nu fusese George alcoolic?

Adi dă din umeri:

— N-a ştiut să-i zică. Oricum, asta e adresa sanatoriului. Arată cu degetul spre foaia pe care încercam eu s-o descifrez mai devreme. Ar trebui să-l suni şi să-ţi ceri scuze. Nu-ţi dai seama cât s-a stresat în ultimele câteva zile ca să obţina adresa asta.

— Am…am să-l sun, îl asigur absent şi, după ce îmi iau la revedere de la el, mă îndrept spre casă. Bineînţeles, am uitat cu desăvârşire că nu mai am numărul de telefon al lui Radu. Nu că ar mai avea importanţă.

 

Capitolul X

 

Sunt într-un tren în drum spre Iaşi. Nimeni nu ştie că am plecat. N-am vrut să fiu oprit. Având adresa sanatoriului în mână, nu m-am putut abţine. Am căutat numărul de telefon de-acolo, dar când l-am găsit şi am sunat mi s-a spus că nu se dau informaţii despre pacienţi la telefon. Mă plimbam dintr-un colţ al camerei într-altul – n-aveam stare – şi nu mă puteam opri. Liviu mă urmărea nemulţumit din patul lui fiindcă toată mişcarea aceea în câmpul lui vizual îi distrăgea atenţia de la joc. Mi-a spus de câteva ori să încetez, și tot de atâtea ori am încercat s-o fac, dar fără rezultat. Îmi mişcam nervos picioarele pe marginea patului, îmi tremurau mâinile până când săream în sus din nou şi o luam de la capăt cu plimbatul. Pe la patru, când Liviu în sfârşit adormise, prăbuşindu-se pe spate, cu tastatura azvârlită într-o parte şi ochelarii stându-i strâmb pe nas, am luat decizia de a pleca la Iaşi. Nu era altă cale. Mihai încă nu ajunsese în România şi nu ştiam când o va face, Ducu era mort. George era singurul care îmi putea răspunde la întrebări. Dar să-l fi ţinut ai lui atâta timp în acelaşi sanatoriu? Mi-a venit în minte vocea seacă şi nemiloasă a mamei lui şi mi-am dat seama că o credeam în stare.

N-aveam bani de bilet. Mi-am amanetat un lanț gros de aur pe care oricum nu l-am purtat niciodată. Era un cadou neinspirat pe care l-am primit din partea unor rude când am terminat liceul. Am aflat cu oarecare satisfacţie că măcar era destul de valoros şi putea deci fi considerat o potenţială sursă financiară când mă aflam la strâmtoare.

Am ales trenul din două motive: din cauză că nu suport autobuzele sau autocarele în general, n-are importanţă cât de moderne ar fi, şi pentru că m-am gândit că şansele de a avea loc un accident feroviar doar pentru a mă omorî pe mine sunt mult mai mici decât cele ale unuia rutier. A fost ridicol din partea mea să gândesc aşa. Dacă Alexandra m-ar auzi, probabil m-ar pălmui în ultimul hal şi ceva-mi spune că loviturile ei – spre deosebile de cele ale Alinei – le-aş fi simţit. Pentru că…într-un fel…şi ea face parte din povestea asta de groază. Alina, Adi şi Radu, până şi Ovidiu şi Antoniu sau Dana, Ionuţ şi Roxana, chiar şi Liviu, nu se află în ea, ci doar asistă la ea. Mi-i imaginez pe toţi stând într-un cinematograf în faţa unui ecran enorm pe care îmi rulează gândurile şi trăirile. Alina îşi acoperă faţa cu mâinile şi, trăgând cu ochiul printre degetele împreunate din când în când, îl înghionteşte pe Adi şi îl întreabă dacă s-a terminat odată. Radu aruncă popcorn în ecran şi huiduie nemulţumit, iar Adi, încurcat, încearcă sa-l potolească. Liviu şi Ionuţ se plâng de efecte speciale de proastă calitate, iar Ovidiu şi Antoniu şuşotesc pe teme de simbolism în cinematografie. Roxana şi Dana – cumva cred că s-ar înţelege – chicotesc împreună şi decid că eul meu personaj fictiv de film e un  prost pentru că nu o lasă naibii în pace pe Rhea şi nu-i acordă în schimb mai multa atenţie Alexandrei. Iar undeva în spatele sălii, unde e mai întuneric, stau George, Ducu şi Mihai, oarecum plictisiţi pentru că deja ştiu cum se va termina filmul.

Clipesc. Cineva mă împinge dintr-o parte şi, când îmi întorc capul somnoros, văd că o doamnă îmi zâmbeşte timid şi indică spre capătul coridorului. Îi stau în cale. Am adormit pe culoar, cu spatele rezemat de uşa compartimentului şi coatele sprijinite de geam. E târziu. Trenul e aproape gol. Zboară în noapte ca un dragon chinezesc pus pe şotii. Simt brusc o oboseală groaznică cuprinzându-mă. De parcă toate acele nopţi nedormite s-ar fi prăbuşit asupra mea cu viteza luminii, agăţându-se de trupul meu ca greutăţi de plumb menite să mă scufunde. Mă îndrept împleticindu-mă spre un compartiment gol şi mă prăbuşesc pe banchetă. Adorm imediat. Nu visez nimic. Rhea a dispărut. Poate că totuşi aveam dreptate când m-am gândit că tot ce trebuia să fac era să părăsesc Clujul.

Sunt trezit de un controlor care mă anunţă că am ajuns în Iaşi. Lumina soarelui mă loveşte în faţă  şi mă orbeşte. Mă ridic şi mă frec la ochi încă adormit şi-mi dau seama că tot corpul mi-e înţepenit, dar nu m-am mai simţit atât de odihnit niciodată.

În timp ce caut sanatoriul, simt că-mi revin şi încep să gândesc din nou raţional. Singurul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă transfer din Cluj altundeva – Timişoara poate? – şi totul ar trebui să reintre în normal. Oricum, chiar dacă, să zicem, s-ar rezolva problema cu Rhea, mi-ar fi groază să-mi revăd vechii mei prieteni acum, după felul nebunesc în care m-am comportat. Puteam trimite pe cineva să-mi adune lucrurile – Adi probabil – și să mi le expedieze acasă. Nici nu trebuie să mă transfer – am auzit că e destul de dificil şi trebuie umblat mult pentru aşa ceva – aş putea pur şi simplu să mă înscriu în toamnă la o altă facultate. Fac destui asta. Până atunci îmi găsesc ceva de lucru acasă, şi cu asta am încheiat povestea. Mă întreb doar dacă asta înseamnă că nu mă voi mai putea întoarce în Cluj niciodată. Aş putea măcar trece prin el? Sau şi asta ar fi de-ajuns pentru a readuce fantoma Rheei în viaţa mea? Las asemenea întrebări pentru mai târziu.

În cele din urmă, trebuie să iau un taxi pentru că sanatoriul e undeva la ieşire din oraş. E o clădire mare, cenuşie, insipidă, tipică celor construite înainte de revoluţie. Arată ca un spital, doar cu mai puţini oameni tuşind şi mai mulţi privind în gol. Am noroc că e încă dimineaţă şi nu mai e mult până încep orele de vizită. Până atunci, îmi pierd vremea prin parcul amenajat în jurul sanatoriului şi observ pacienţi plimbându-se prin el, priviţi cu ochi de vultur de câteva asistente. Sunt oameni de tot felul, tineri, bătrâni, de vârstă mijlocie. Par, din punct de vedere fizic cel puţin, s-o ducă destul de bine şi mă-ntreb ce anume se tratează aici.

Când în sfârşit e timpul pentru orele de vizită, suntem doar eu şi două doamne dintre care una, destul de tânără, cu faţa roşie de plâns, ţine fără vlagă mâna unui băieţel agitat. Cealaltă, o bătrânică vorbăreaţă, pare să nu conştientizeze unde se află şi trăncăneşte într-una de parcă ar fi într-un salon, nu într-un spital.

— Numele? mi se adresează asistenta.

— Cristian Maier, îi răspund. Sunt un verişor de-al lui George Petrean…Treceam prin Iaşi şi mi-am amintit că e aici şi mă gândeam să-i fac o vizită, să văd ce mai face…

— Petrean? se încruntă.

— Da, e vreo problemă? Sunt ceva restricţii în privinţa vizitelor? îmi iese pe gură înainte s-apuc să mă opresc şi mă înjur mental în ultimul hal pentru că nu ştiu să tac.

— A, nu, mă asigură. Doar că – nu vi s-a spus? – a murit în vară.

— Ce? tot sângele îmi părăseşte faţa. Asistenta mă priveşte ciudat aşa că mă grăbesc să adaug, bâlbâindu-mă: Ştiţi, am fost în Italia aproape un an, n-am prea apucat să vorbesc acasă. De-abia acum m-am întors, de câteva zile.

— Aa, îmi pare rău, spune şi mă bucur că nu insistă, pentru că dacă ar fi vrut să audă mai multe detalii, sigur m-aş fi poticnit şi ar fi fost mult prea evident că totul e cusut cu aţă albă.

— Aţi putea să-mi spuneţi măcar cum a murit? spun după o lungă pauză incomodă.

— Sigur vreţi să ştiţi? oftează şi îmi aruncă o privire lipsită de interes care arată că de fapt nu o spune din politeţe, ci mai degrabă din obligaţie profesională.

Dau din cap în semn de da.

—  S-a înecat în propria-i vomă.

— Mulţumesc, zic scurt şi ies din clădire.

Mă duc după primul copac şi dau afară jumătatea de hot dog pe care o mâncasem mai devreme pentru a sărbători revenirea mea spectaculoasă.

— La naiba!

Am lacrimi în ochi de la spasmele care îmi cutremură corpul.

Ce e de făcut acum? Nu pot să întreb ce s-a întâmplat fără să-şi dea seama că nu ştiu de ce-a fost internat. Aş putea să risc totul pe cartea cu alcoolismul, dar dacă e o presupunere greşită? M-ar expedia fără discuţii, poate ar vorbi chiar cu familia lui George… Iar eu am fost destul de prost să le dau numele meu adevărat. Dar dacă nu încerc, ce se întâmplă? Mă întorc acasă cu coada între picioare şi abandonez toată povestea? Nu, chiar dacă am scăpat de blestemul Rheei, trebuie să merg până la capăt. Trebuie să ştiu dacă  e adevărat sau nu. Dar ce altă soluţie am?

Stau o vreme în parc şi mă gândesc. La un moment dat sunt gata să adorm din nou şi trebuie să-mi scutur capul de câteva ori să-mi revin. Oare n-ar trebui să fie undeva toate fişele pacienţilor? O cameră cu dulapuri până în tavan plină numai cu dosare? Nu aveau toate spitalele aşa ceva? Dacă aş intra noaptea şi-aş căuta? Nu ar fi prea complicat să mă fac nevăzut până atunci. Sanatoriul nu are nu ştiu ce măsuri de securitate. E un gardian la poarta principală, altul la intrare în clădire şi cam atât din câte am văzut eu. Probabil sunt câteva asistente în tura de noapte, dar mai puţine ca ziua. Brusc mi se pare un plan cât se poate de plauzibil, dar nu ştiu dacă asta e ceea ce cred cu adevărat sau pur şi simplu ceva ce accept mult prea uşor fiindcă ar însemna că aş putea dormi liniştit până cade noaptea. Îmi caut un loc mai ferit,  undeva între tufişurile şi copacii din parc, cât mai departe de clădirea sanatoriului. Îmi fac griji că voi fi găsit, deşi slabe şanse să mai vină cineva aici în afară de vreun pacient rătăcit, dar de îndată ce închid ochii nu mai contează. Nu mai văd şi nu mai aud nimic. Lumea dispare.

Când deschid ochii, am impresia că n-am dormit deloc deşi e noapte. Din cauza lipsei viselor. Mă ridic anevoie şi privesc înspre sanatoriu. Arată lugubru profilat pe cerul senin şi înstelat. Toate spitalele au ceva îngrozitor în ele. Sunt legate mult prea strâns de moarte, de boli şi de bătrâneţe. Mă asigur că nu sunt văzut de gardianul de la intrare, mă îndrept spre clădire şi încerc să găsesc o cale de a intra. Poate ar fi fost o idee mai bună să mă ascund în sanatoriu, dar aşa ar fi fost mai multe şanse să îşi dea seama cineva că n-am plecat. Aşa, asistentele nu s-au obosit probabil să-l întrebe pe portar dacă  au plecat toţi cei care au venit în vizită în acea zi. Iar dacă s-ar fi întâmplat invers, şi portarul ar fi fost cel care ar fi întrebat de mine, i s-ar fi spus că am plecat demult şi el ar fi dedus că poate ieşisem fix când el era distras de un telefon sau o cafea.

E mult prea uşor să intru în clădire. Geamurile băii de la parter – probabil cea pentru vizitatori – sunt deschise. Sunt mici, dar late, astfel încât, cocoţându-mă într-un copac, reuşesc să mă strecor printr-unul înăuntru. Aproape mă prăvălesc pe gresia crăpată, dar reuşesc să mă salvez în ultimul moment agăţându-mă de marginea ferestrei. Respir uşurat când picioarele îmi ating podeaua. Uşa e închisă, dar – noroc – e genul de încuietoare care se poate deschide din interior.

Mă furişez pe coridor, evit biroul asistentelor care e la doi metri distanţă şi urc direct pe scările din stânga. Conştientizez faptul că la etaj sunt probabil doar pacienţii, iar arhiva, dacă există, ar trebui să fie undeva pe lângă birourile doctorilor care se ocupă de cei internaţi. Toate astea, din câte am reuşit să-mi dau seama dimineaţă, se găsesc la parter, dar e prea riscant să încerc să trec direct pe lângă asistente. Prefer să traversez întregul etaj unu până la scările care coboară în cealaltă parte a clădirii. În timp ce mă grăbesc pe lângă camerele închise, începe să-mi vibreze telefonul în buzunar. Sunetul mă face să tresar şi mi-e teamă că în liniştea aceea mormântală e de-ajuns pentru a trezi pe cineva. Îmi apăs mâna pe telefon pentru a reduce zgomotul, dar continuu să înaintez: nu vreau să mă opresc în mijlocul coridorului să-l închid, e prea riscant. Oricine mă sună, insistă. Când ajung pe scări, oftez şi scot telefonul din buzunar. E Antoniu. Deja îi recunosc numărul. Să-i răspund, să nu-i răspund? Dacă mă aude cineva? Dacă  trezesc pe cineva?

Cobor la parter, iar telefonul sună în continuare. E un coridor scurt, la sfârşitul căruia, la dreapta, se află lungul hol de la parter, care adăposteşte spre celălalt capăt biroul asistentelor. Privesc furiş după colţ şi văd lumina aprinsă din birou, iar ecoul a două voci monotone discutând ceva fără prea mare vlagă îmi ajunge la urechi. Mă lipesc de peretele din spatele scării şi scot telefonul cu mâinile tremurându-mi.

— Alo, şoptesc răspunzând la el.

— Cristian! Chiar tu eşti? strigă Antoniu uşurat şi mai agitat decât l-am auzit vreodată. Eşti bine?

— Da, ce e? întreb la fel de încet ca-nainte. Nu prea pot vorbi…

Acopăr receptorul pentru un moment şi trag cu urechea spre coridorul principal. Vocile se aud în continuare vorbind. Răsuflu uşurat şi prind doar o frântură din ce încearcă să-mi explice Antoniu.

— …sinucis, aud doar sfârşitul frazei şi sar în picioare lăsând să-mi scape un ce? mult prea zgomotos. Mihai, repetă Antoniu. S-a sinucis. A trimis tablourile la Cluj şi s-a spânzurat de candelabrul din camera lui. Ascultă-mă, ceva chiar nu e în regulă cu toată povestea asta….

— Şi George e mort, îi spun posomorât.

— Ce? întreabă îngrozit.

— Toţi sunt morţi. Să fiu al naibii dacă mai pricep ceva.

Îmi dau seama că vorbesc pe un ton normal doar când aud paşi pe coridor îndreptându-se spre mine. Alarmat, o iau pe scări în sus.

— Am decis să ard tablourile, îmi mărturiseşte Antoniu în timp ce urc în fugă până la ultimul etaj cu gândul să cobor prin cealaltă parte şi să ies prin acelaşi loc prin care am intrat şi să mă ascund în parc. Nu mă interesează ce se întâmplă după aceea, am să le ard…Iar tu…tu ar trebui să ai grijă…Cristian? Cristian, mă auzi?

Telefonul se loveşte de podea cu un sunet gol. Paşii asistentelor se pierd undeva în depărtare. În faţa mea, pe coridorul de la etajul doi al sanatoriului stă Rhea. Zâmbeşte.

— Bună seara, Cristian, mă salută cu o privire jucăuşă şi ştiu că totul e pierdut.

E din nou lumea ei. Rhea. Rhea. Rhea. Totul în jur şi în mine, sub pielea mea, în sângele mele, în atrii şi-n ventricule, pe retina ochiului, pe vârful buzelor, pe fiecare fir de păr în parte, în aerul ce-l respir şi viaţa ce îmi curge-n vene, în tot ce pulsează, în tot ce freamătă, în tot ce se vede, aude şi vorbeşte, doar ea. Doar Rhea mea.

 

Epilog I

 

Se spune că apare doar noaptea. Ucigător de frumoasă, înaltă, suplă – perfectă. N-are importanţă dacă e iarnă sau vară, poartă întotdeauna doar o rochie scurtă de un roşu sângeriu. Se face văzută pe neaşteptate. N-o vezi în cafenele, cluburi, baruri, asteptând pe cineva, într-un cinematograf arhiplin sau pe un troleu care-şi parcurge ultimul traseu. O întâlneşti doar pe străduţe întunecate, ferite de prea multe lumini, oameni şi gălăgie. Apare brusc, fără nicio explicaţie. N-o auzi, dar o simţi, iar când te întorci, e chiar în spatele tău. Ţi se adresează cu nonşalanţă, cu mult prea multă uşurinţă, zâmbitoare, iar tu, în faţa unei asemenea frumuseţi şi vădit interes nu poţi decât să-i răspunzi măgulit.

Nimeni nu ştie ce se întâmplă după aceea. Doar că dispari.

Şi e o poveste adevărată, ştiţi…I s-a întâmplat lui Cristian, un tip de la Jurna pe care-l ştia un prieten de-al unui prieten de-al meu. Chiar iarna trecută…Cică tipul îşi pusese în cap să facă o lucrare de cercetare pe tema legendei cu femeia în roşu. A tot încercat să găsească indicii c-ar fi adevărată toată treabă, dar toate zvonurile s-au dovedit a fi false. Asta până într-o seară când, după un curs care s-a terminat mai târziu, a luat-o singur acasă pe nişte străduţe lăturalnice care-i scurtau drumul şi s-a trezit cu femeia în roşu în faţă. Se ştie pentru că cineva l-a văzut în acea noapte mergând pe stradă braţ la braţ cu ea. Sărea în ochi, fiindcă era iarnă şi ea era în rochie scurtă fără mâneci. Cristian n-a mai fost văzut de-atunci.

 

Epilog II

 

În cazul morţii lui Cristian Maier, Poliţia oraşului Iaşi a conclus că a fost vorba de un accident. A căzut de la etajul doi al clădirii Spitalului de Psihiatrie S… – în care a pătruns prin efracţie pentru motive necunoscute – în timp ce încerca să scape dinăuntru căţărându-se pe ramurile nucului aflat lângă edificiu. A murit în urma impactului.

 

Sfârşit

---

Ilustrația acestui fragment a fost realizată de Emilia Chibz

---

Galerie de ilustrații