Capitolul IV
Investigaţia mea, în ciuda zelului cu care am început-o, a ajuns într-un punct mort. Am încercat fără sorţi de izbândă să aflu noi interpretări ale legendei femeii în roşu, dar nimeni nu auzise de altcineva înafară de Ducu şi de George. Eram pe punctul de a renunţa când, surprinzător, Ovidiu mi-a sărit în ajutor.
— Am discutat despre toată povestea asta cu dama în roşu cu câţiva oameni şi ei mi-au spus de o altă variantă pe care o ştiau, mi-a explicat el într-o pauză. E vorba de un student de la arte care a dispărut anul trecut. Un anume Mihai din anul I. Am un prieten care e asistent universitar la Arte. Cu el n-am apucat să vorbesc, dar ar trebui să ştie cel mai bine care e adevărul. Treci pe la facultate într-o dimineaţă să-l cauţi, atunci are ore. E imposibil să dai de el la telefon. Şi-l ţine închis mai tot timpului. Îi bruiază momentele de inspiraţie, se pare. Personal cred că nu-i place că oamenii pot să-l sâcâie atât de uşor. Numele lui e Antoniu Zigmund. Spune-i doar că te-am trimis eu.
Îi mulţumesc încercând să nu-i dau impresia că tocmai m-a salvat, deşi după zâmbetul pe care-l afişează aş spune că e deja conştient de asta. Mă întreb de ce s-a obosit să mă ajute.
Antoniu se dovedeşte a fi mai greu de găsit decât s-ar fi dedus din conversaţia mea cu Ovidiu. Bineînţeles, mă învinovăţesc singur pentru că, în tentativa mea eşuată de a părea un tânăr spirit investigator sigur pe sine în faţa lui Ovidiu, am omis să pun unele întrebări esenţiale. De pildă, când a spus „la facultate”, la ce se referea? La sediul principal? La ateliere? La ce ani predă? Ce curs? Mă întreb acum dacă zâmbetul acela al lui fusese unul batjocoritor pentru că ştia cât de tont am fost. La naiba!
Nu găsesc portar, iar orarul, dacă există pe undeva, e invizibil pentru ochii mei aşa că bântui întreg sediul central, deschizând uşă după uşă. Le deschid cât pot de discret şi mă uit pe furiş înăuntru, dar îmi dau seama că munca mea e inutilă. Oricum nu ştiu cum arată Antoniu. Îi elimin meticulos pe cei pe care-i văd pe bază de vârstă şi sex. Când dau de vreun asistent tânăr, întreb cu o voce mică şi sub privirile unei duzine de studenţi nemulţumiţi că le-am întrerupt munca:
— Sunteţi cumva Antoniu Zigmund?
N-am noroc. Peste tot primesc răspunsuri negative până când unul mai binevoitor îmi spune:
— Aa, îl cauţi pe Toni? E la atelierele din Gheorgheni azi.
Îi mulţumesc din tot sufletul încercând totuşi să-mi ţin în frâu entuziasmul. Nu e nici timpul, nici locul să mi-l manifest. Presupun totuşi că mă aud chiuind mult prea tare pe coridor şi râd pe seama mea. Găsesc într-un final secretariatul, întreb de adresa atelierelor, o verific pe telefon şi-apoi o iau într-acolo.
În Gheorgheni, după ce mă plimb în cercuri ceva vreme și o iau pe vreo două căi greşite, dau în sfârşit de ceea ce căutam. Atelierele sunt de fapt într-un bloc renovat. Nu-i de mirare că nu le-am văzut deși am trecut pe lângă ele de câteva ori. Mă aşteptam la ceva clădire gen şcoală, nu la un ditamai bloc. Noroc cu câţiva studenţi încărcaţi cu lucrări pe care i-am zărit ieșind din el.
Problema mea e evidentă: chiar e un bloc. Cu atâtea apartamente – transformate în ateliere – pe cât presupune un bloc. Mă tentează să renunţ pe azi şi să aştept până la următorul curs pe care îl am cu Ovidiu şi să-i cer atunci totuşi numărul de telefon al individului, dar dacă tot am ajuns până aici, n-are rost să plec fără să-ncerc măcar. Poate îmi va surâde şi mie norocul.
Chiar aşa se şi întâmplă. Când ajung la etajul 2, după o privire fugară aruncată la celelalte etaje – adevărul e că deja încep să-mi pierd răbdarea – dau de un tip care tocmai închide o uşă.
— Scuze, eşti cumva Antoniu, întreb fără vlagă şi destul de sceptic că aşa ceva ar putea fi posibil.
— Da.
— Antoniu Zigmund?
Râde şi aprobă din nou.
— Te pot ajuta cu ceva? întreabă în timp ce scoate cheia din uşă şi o pune în buzunar.
— Da! e uimitor cât de repede îmi revin. Sunt un coleg de an de-al lui Ovidiu Oprea. Fac un proiect pentru un curs şi mi-a spus că s-ar putea să-mi fii de ajutor. E vorba doar de câteva întrebări.
— Sigur, spune cu uşurinţă şi gesticulează cu o mână spre capătul coridorului, unde se află ferestrele. Te deranjează dacă mergem mai încolo? Am nevoie de-o ţigară.
— Cum să nu, nicio problemă. Mi-ar prinde bine şi mie una, îmi dau brusc seama că n-am mai fumat de când am luat-o înspre Gheorgheni.
Ne îndreptăm spre fereastră. Antoniu o deschide şi-şi scoate pachetul de ţigări. În timp ce îl caut pe al meu în rucsac, îi explic pe scurt toată povestea cu legendele urbane şi dama în roşu. E mai mult decât sceptic. Nu te-ai aştepta de la cineva care se presupune din start că e o fire mai boemă din cauza ocupaţiei lui! Spune aproape cu dispreţ:
— Asta ca să se vadă şi mai bine că generaţiile de după revoluţie au fost crescute pe americanisme ieftine şi filme de doi bani.
Îmi aminteşte de Ovidiu. Are aceeaşi atitudine pe care o arată el faţă de ideile, cei drept nu tocmai geniale, ale unor colegi de-ai noştri. Nu se exprimă întotdeauna, dar e de ajuns să-i vezi expresia ca să-ţi dai seama ce gândeşte. Nu-i de mirare că sunt prieteni.
— Mă rog, asta vreau să aflu, dacă are vreo bază toată povestea sau e vorba doar de nişte zvonuri nefondate lansate de oameni cu prea mult timp liber.
— N-ar fi amuzant să afli că de fapt toată chestia asta a fost experimentul altcuiva care a vrut să vadă dacă se pot pune bazele unei asemenea legende în Cluj prin asta? O altă lucrare de cercetare?
La asta nu m-am gândit. Îmi propun să caut măcar pe internet când ajung acasă dacă nu cumva există un asemenea studiu.
— Acestea fiind spuse, cu ce anume te pot ajuta eu? întreabă într-un târziu după ce şi-a fumat jumătate din ţigară în linişte şi eu n-am îndrăznit să-l deranjez.
— Una dintre poveşti…e vorba de un student de la Arte. Unul care cică ar fi dispărut anul trecut. Mihai îl chema. Era anul I.
— Mihai…Mihai…, se gândeşte câteva momente. Sunt câţiva în anul II acum, dar e un nume destul de comun. Totuşi nu-mi aduc aminte să fii dispărut vreunul. Eventual, aş putea să verific un catalog de anul trecut.
— Dacă ai putea…, îi scriu numărul meu de telefon pe o bucată de hârtie din agendă, o rup şi i-o întind.
Îmi promite că aşa va face. Îl las să-şi savureze a doua ţigară în pace şi-o iau din loc. Când ajung acasă, sunt epuizat. Mă tentează să sar peste opţionalul de după-masă şi să lenevesc în pat tot restul zilei. Când sunt gata să aţipesc, Lucian, studentul la conservator din camera de-alături, îşi începe repetiţiile la vioară. La ora asta, i s-a spus, nu deranjează pe nimeni. Câţi dorm la amiază? Mă ridic bombănind din pat şi după ce-mi fac o cafea tare, o beau din două înghiţituri, mă schimb şi mă îndrept spre facultate.
Ajung prea repede și îmi pierd o jumătate de oră prin bibliotecă în căutarea unei cărţi fictive despre legende urbane. Spun fictivă pentru că n-aveam cum să găsesc una. Dau de câţiva colegi căutând cărţi reale pentru mult mai palpabilele lor proiecte de sfârşit de semestru şi mă trezesc întrebându-mă dacă într-adevăr se va materializa vreodată lucrarea mea. Sau dacă va fi apreciată fără câteva cărţi la bibliografie şi doar informaţii brute în favoarea ei.
— Te-apucă deja depresiile? mă întreabă brusc cineva şi când mă uit în sus văd că Radu şi Adi au intrat în bibliotecă fără să-i observ.
— Dacă ai vedea ce mutră plouată ai, râde Adi şi se aşează vizavi de mine.
Radu deduce cu un zâmbet:
— Ce-ai păţit? Ţi s-au năruit toate visele tale cu dama în roşu? Haide, că doar poţi găsi un alt subiect cât ai bate din palme…
— Nu, merge bine, îi asigur. Doar mi-am dat seama că nu am cărţi la bibliografie. Ar fi câteva site-uri pentru partea de teorie, dar nici alea nu prea dau bine.
— Asta te preocupă? Radu întreabă amuzat. Se poate rezolva uşor. Adică, lucrarea în sine tu o faci şi te străduieşti pentru ea, nu? Dau din cap anemic. Asta înseamnă că ai tot dreptul să-ți umfli un pic bibliografia la sfârşit.
— Cum? Nici n-au fost scrise cărţi pe tema asta în română! îi explic.
— Cu atât mai bine. Dă-i şi tu un google, caută cărţi în engleză pe tema asta, scoate datele lor şi bagă-le în bibliografie. După toate probabilităţile oricum, dacă sunt cărţi de teorie, ce scrie în ele trebuie să fie aproape dacă nu chiar să coincidă cu ce scrie pe site-uri. Şi cu asta s-a rezolvat problema. Bineînţeles, nu-ţi sugerez să exagerezi cu asta. Pune doar câteva acolo cât să nu bată la ochi că nu ai nici una.
— Şi dacă întreabă proful de ele? nu mă las convins aşa uşor.
— N-o să întrebe. Ăsta e farmecul. Dacă sunt în engleză şi nu sunt de la noi de la bibliotecă, n-o să se obosească să le caute şi dacă te întreabă direct pe tine poţi să-i spui că eşti înscris pe Jstor sau ceva similar care te lasă să vezi cărţi întregi pe gratis dacă te abonezi pe un an. Sau ai rugat un prieten de pe net – student străin pe undeva – să-ţi caute la el la bibliotecă. Sunt o droaie de baliverne pe care i le-ai putea spune. Oricum e o tactică testată.
— Să nu-mi zici că tu faci chestia asta la toate lucrările pe care le avem, zice Adi buimăcit.
— O, ba da. Doar nu crezi c-am să-mi pierd vremea prin biblioteci, frunzărind cărţi întregi pentru un singur paragraf, rânjeşte mulţumit de sine. Asta bineînţeles când nu debitez pur şi simplu de la mine.
Adi vrea să protesteze. Nu pentru asta e facultatea noastră! Există un motiv pentru care trebuie să citim toate cărţile alea! Mi-am dat seama de când l-am cunoscut pe Adi că îi place să se revolte în special când e vorba de cauze pierdute. Va fi probabil unul dintre acei jurnalişti care scriu tone de articole sociale despre condiţii mizere şi familii sărace care însă nu vor ajuta pe nimeni cu nimic.
— Exagerează, îl opresc înainte să înceapă. N-am chef de încă o ceartă între ei în urma căreia Radu să se amuze copios şi Adi să devină tot mai iritat până când va fi atât de nervos încât îşi va lua catrafusele şi va pleca.
La curs nu sunt nici Alina, nici Ovidiu. Ei au ales alt opţional. Nu sunt prea atent la ce se discută şi-mi pierd vremea desenând aiureli în agendă. Radu şi Adi nu-şi vorbesc. Cearta pe care am oprit-o în bibliotecă a reizbucnit în baie la o ţigară în timp ce eu eram încolţit la etajul unu de către unul dintre seminariştii de la noi care voia să ştie de ce n-am predat nu ştiu ce temă. Pe când am ajuns sus şi eu, era prea târziu. Adi, cu mutra lui revoltată cu tot, stătea la două rânduri distanţă de Radu şi-l ignora cu desăvârşire în ciuda tentativelor acestuia de a-i atrage atenţia aruncând cocoloaşe de hârtie în el.
E întuneric afară când se termină cursul. E rece de-a binelea şi regret că mi-am lăsat mănuşile acasă. Măcar am buzunare. Îmi îndes mâinile în ele şi îl aştept pe Radu care e la baie. Mergem în aceeaşi direcţie.
Îmi vibrează brusc telefonul şi mă grăbesc să-l găsesc în rucsac. Pe când dau de el – evident! – oricine încerca să mă sune renunţă. Mă uit la număr şi nu-l recunosc. Îmi ia un minut să-mi dau seama că ar putea fi Antoniu.
Radu iese grăbit din clădire. E îmbrăcat prea subţire pentru perioada asta a anului.
— Hai să mergem până nu îngheţ naibii.
— Stai un pic să dau un telefon, îl opresc eu şi îmi aruncă o privire disperată şi nerăbdătoare. Ia-o înainte dacă vrei. Te-ajung eu din urmă.
— Okay, n-aşteaptă să i-o spun a doua oară şi-o ia din loc. La viteza pe care o are slabe şanse să-l mai pot prinde din urmă.
Sun numărul străin şi o voce răspunde imediat:
— Alo, Cristian? Antoniu sunt.
— Bună, îl salut eu politicos înainte de-a întreba: Ai reuşit să găseşti ceva?
— Da, confirmă el şi entuziasmul meu ajunge la cote noi. E un Mihai care…presupun că ai putea considera c-a dispărut anul trecut.
— Da? Ce s-a întâmplat cu el? Sau nu se ştie?
Într-un fel speram să fie a doua variantă. Ar fi adăugat o notă de mister întregii mele lucrări şi o bază mai concretă ideii de legendă urbană. Sâmburele de adevăr cum ar veni.
— Nu e ce ai vrea tu să fie, din păcate, râde de parcă ar putea să-mi citească gândurile. A câştigat un concurs în primăvară şi a obţinut ca premiu o bursă integrală undeva în Franţa. A fost incredibil de norocos s-o prindă.
— Sigur nu ar putea fi altcineva?
— Îmi pare rău, dar nu. M-am uitat de două ori. Am verificat şi numele de mijloc, dar el a fost singurul Mihai care a părăsit facultatea noastră anul trecut.
Îmi scot pixul dintr-un buzunar.
— Okay. Ai putea să-mi dai şi numele lui de familie dacă te rog?
— Chiriac.
Mi-l notez direct în palmă pentru că e prea mare bătaie de cap să încerc să-mi scot şi agenda.
— Crezi că a fost vreun motiv anume pentru care a început să circule o asemenea poveste pe seama lui? îl întreb în timp ce-mi vâr pixul undeva în rucsac.
— Nu ştiu. Nu cred. Ca să fiu sincer mi-l amintesc foarte vag. Sunt mulţi studenţi şi el n-a fost la noi destul timp ca să apuc să-l cunosc mai bine.
— Asta e problema, nu reuşesc să găsesc o legătură între ce s-a întâmplat de fapt şi motivul pentru care fix pe seama lor a început legenda asta. Sunt destui care se lasă de facultate sau pleacă cu burse în străinătate, dar nu toţi sunt consideraţi a fi răpiţi de femeia în roşu.
— Te-ai gândit că poate toată povestea asta a început de la un singur caz şi-apoi cei care au auzit de el l-au atribuit în dreapta şi-n stânga fără vreun motiv anume? sugerează Antoniu cu o logică de fier.
Îmi vine în minte ce mi-a spus Dana în legătură cu zvonurile despre Ducu, cum că ar fi apărut de-abia după ce a intrat soră-sa la aceeaşi facultatea la care a fost şi el.
— Da, dar asta e imposibil de verificat. Având în vedere că vorbim de poveşti care se transmit de la persoană la persoană, n-am de unde să ştiu care a fost sursa. Nu mă pot baza nici cronologic pe ele.
— Şi-asta-i adevărat.
— Auzi, tu ai terminat deja de ceva timp presupun…pe când erai tu student, ai auzit vreo poveste de genul ăsta? întreb din curiozitate.
— Aveam şi noi poveştile noastre de groază, ceva corpuri ciopârţite, camere bântuite de sinucigaşi, tot tacâmul, dar nu cred să fi inclus vreuna dintre ele o tipă în roşu, îmi răspunde după câteva momente de gândire.
— Mersi oricum, mi-ai fost de mare ajutor, îl salut şi închid.
M-am lungit. Îmi dau seama de-abia acum. Nu mai are rost să încerc să-l prind din urmă pe Radu. La viteza cu care a pornit, e probabil deja acasă. Nu e ţipenie de coleg prin preajmă. Minunat. Eram prea absorbit de conversaţia mea cu Antoniu ca să-mi dau seama că am rămas complet singur.
— Ce să-i faci, oftez şi-o iau spre casă.
Cam asta e. N-are rost să mai caut alte cazuri. Trei sunt suficiente. Pun partea de teorie înainte, explic în detaliu cele trei exemple, trag ceva concluzii fanteziste, îmbogăţesc bibliografia cum mi-a sugerat Radu şi am terminat cu lucrarea. Ar trebui să fie îndeajuns de lungă şi, sper, destul de interesantă. Totuşi, mă simt de parcă mi-aş fi făcut treaba pe jumătate. Dar ce-aş mai putea face? S-o agasez pe sora lui Ducu până îmi povesteşte în cel mai mic detaliu moartea fratelui ei, de la accident la înmormântare? Să mă dau bine pe lângă Roxana ca să-mi obţină numărul de telefon al lui George de la părinţii lui? Şi dacă fac asta de ce să nu încerc să-l sun pe Mihai direct în Franţa să-l întreb cum îi merge şi o, da, nu cunoaşte vreo tipă malefică nebună după roşu? Dacă aş fi un jurnalist adevărat ar trebui s-o fac presupun, dar să mă mai lase naibii-n pace, sunt doar anul I!
Îmi dau seama că m-am oprit fără vreun motiv anume şi am pumnii încleştaţi. Sunt nemulţumit pentru că nu am obţinut mai mult. Într-un fel aş fi vrut ca femeia în roşu să fie adevărată. Dacă dispăreau cu toţii, munca mea ar fi fost mult mai uşoară. Oftez dându-mi seama că mă ambalez prea mult. E doar un proiect de şcoală, în cele din urmă. Îmi scot o ţigară şi mă chinui s-o aprind. Vântul îmi stinge bricheta şi îmi doresc ca Lulu, prietena din liceu, să se fi gândit să-mi cumpere una cu flacără rezistentă la rafale nu una care să arate doar bine. Reuşesc după eforturi considerabile să îmi aprind ţigara şi trag satisfăcut un fum. Zâmbesc. Micile victorii ajută.
— Scuze, ai putea să-mi dai şi mie un foc? Întreabă o voce feminină din spatele meu şi tresar. Mă concentrasem atât de tare în războiul meu împotriva forţelor naturii încât nici măcar nu auzisem când cineva s-a apropiat de mine.
Când mă întorc, am un şoc şi mai mare. În faţa mea stă o fată îmbrăcată în roşu. Zâmbeşte. Îşi aprinde ţigara de la a mea cu nonşalanţă şi-mi spune că o cheamă Rhea. Ca pe titanidă.
Citește în continuare: Partea a 3a
Ilustrația acestui fragment a fost realizată de Aurelia Grzesiek
