Cum am devenit autor de romane polițiste

Am văzut, nu demult, pe internet un filmuleț care m-a impresionat.

Pe o stradă dintr-un mare oraș, un cerșetor stă în genunchi. În fața lui, pe un carton, scrie: „Ajutați-mă, sunt orb.”

Puțini trecători îi aruncă monezi în cutia de tablă pe care o ține în mâini.

La un moment dat, apare în cadru o tânără. Aruncă o privire spre năpăstuitul de pe trotuar și trece mai departe. Revine după câteva clipe, se apleacă, ia cartonul, îl întoarce, scrie ceva, îl pune la loc și pleacă.

Din clipa aceea în cutia de tablă monezile cad cu o mai mare frecvență.

O să revin asupra acestui filmuleț.

Cum am devenit autor de romane polițiste?

Nu știu. Voi încerca eu însumi să aflu scriind acest text.

M-am născut la Tecuci, dar am învățat să scriu și să citesc în orașul Bârlad. Baad, pour les connaisseurs.

De aceea, această urbe pe care am părăsit-o când aveam nouă ani a rămas în memoria mea înconjurată cu o aură magică. Aici am descoperit că, pe lângă oamenii care mă înconjurau, pe lângă străzile pe care pășeam, pe lângă casele pe care le vedeam, erau alți oameni, alte străzi, alte case într-un univers paralel – în universul cărților.

Curând, acestea m-au acaparat. La un moment dat, fotografia mea a apărut pe un panou de stradă, însoțită de un articol elogios – eram cel mai asiduu cititor al bibliotecii din oraș!

Ce citeam?

O, nu prea citeam basme. Devoram, în schimb, romanele de război datorate scriitorilor sovietici traduși cu frenezie în limba română: Generalul Dovator, Zoia și Șura, Mesteacănul alb, Șoseaua Volokolamskului, Stiletul, Fiul regimentului, Sub semnul lui Marte, Vasiok Trubaciov și tovarășii săi, Timur și băieții lui, Doi căpitani.

Mai știe cineva de ele?

Mă întreb: oare acestea să fi declanșat viitoarea mea pasiune pentru literatura polițistă?

Nu cred – acestor romane cu multe încleștări le lipsea suspansul. Întotdeauna învingeau numai unii.

Bănuiți cine erau aceia.

Mai înainte însă, tot la Bârlad, am trăit o experiență fabuloasă. Timp de câteva luni am frecventat o grădiniță. Într-una din zile ne-au dus la un spectacol de teatru cu păpuși, la o reprezentație cu Călărețul de aramă. Sala era cufundată în întuneric, scena era luminată feeric. Micuții spectatori se foiau în scaune, țipau, râdeau, nu prea erau interesați de piesă. Eu nu vedeam și nu auzeam nimic din jurul meu. Eram absorbit de întâmplările pe care le trăiau personajele, de parcă mă aflam și eu printre ele. O vrajă pusese stăpânire pe mine.

Așa a început dragostea mea pentru teatru. Și dacă azi scriu piese de teatru, poate că asta se datorează și spectacolului care m-a cucerit pe când aveam vreo cinci ani.

Nu pot uita nici primele filme pe care le-am văzut. Nu știam încă să citesc, și sora mea (care avea să devină binecunoscuta realizatoare TV Anca Arion) îmi șoptea la ureche ce-și spuneau eroii de pe ecran. Un alt univers magic mi se dezvăluise în toată splendoarea lui. Cât am stat în Bârlad nu cred c-am ratat vreun film care a rulat la cele două cinematografe ale orașului. Desigur, pelicule care proslăveau victoriile Armatei sovietice în războiul crâncen contra unor invadatori nemiloși.

Dacă atunci mi-ar fi spus cineva că voi scrie scenarii pentru filme de lung metraj sau pentru seriale tv, l-aș fi privit cu uimire.

La nouă ani am făcut o descoperire formidabilă: am citit aventurile iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha. Cred că și de la Cervantes am învățat meșteșugul de a combina scenele grave cu altele de tot hazul.

Dacă tot a venit vorba de mentori, i-aș pomeni și pe Negruzzi și Caragiale. Stilul lor concis și limpede m-a fascinat de când le-am cunoscut scrierile.

Au urmat alți ani în viața mea, iar cărțile m-au însoțit întotdeauna ca niște sfetnici buni și înțelepți. Am avut însă parte și de multe lecturi care m-au decepționat – romane despre bucuria țăranilor de a renunța la propriile pământuri pentru a înființa gospodării agricole colective, despre muncitori care depășeau normele de plan, contribuind la succesele industriei socialiste.

În școală am început să scriu versuri și schițe umoristice, fără a mă gândi vreodată la un destin de scriitor – erau pentru propriul meu amuzament sau al colegilor mei. Am editat și un ziar – patru pagini dintr-un caiet dictando în care persiflam diverse momente din viața școlară. Atunci m-am întâlnit pentru prima oară cu cenzura – ziarul a fost interzis, iar nota mea la purtare a fost scăzută dramatic.

Cu toate acestea, visam mai curând să devin un sportiv faimos – am jucat mult timp baschet și eram destul de înzestrat. De fapt, la insistențele părinților, mă pregăteam pentru Conservator, studiind cu asiduitate vioara. Am cântat Balada lui Ciprian Porumbescu de sute de ori. Dar, la 17 ani, mi-am dat seama că, în cel mai bun caz aveam să ajung violonist într-o orchestră mediocră, nicidecum un mare interpret. Spre disperarea familiei, de la vârsta aceea n-am mai pus mâna pe vioară. Dar dragostea pentru muzică mi-a rămas.

Represaliile au fost groaznice – am început să mă pregătesc pentru Politehnică. A fi inginer era o modă pe atunci. Am intrat la Facultatea de Energetică. După câteva zile mi-am dat seama că n-aveam ce căuta acolo. În loc să mă duc la cursuri, stăteam acasă și citeam pe rupte. Evident, n-aveam cum să promovez anul.

M-am răzvrătit încă o dată și iar a urmat un verdict drastic. Timp de câteva luni am învățat pentru Medicină. Dar, cu o lună înainte de examenul de admitere, m-am împotrivit din nou destinului ales de alții și am optat pentru Facultatea de Limba și literatura română. Fără să mă pregătesc, am intrat printre primii.

N-am fost un student eminent. Chiuleam de la cursuri și seminarii și preferam să stau acasă și să citesc, sau petreceam și câte o zi întreagă la Biblioteca Academiei. Nu lipseam însă de la seminariile și cursurile pe care le țineau Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Eugen Simion, Mircea Martin, Nicolae Manolescu.

Chiar dacă n-am fost un student strălucit, lucrarea mea de licență a fost publicată, imediat după ce am susținut-o, în revista Steaua.

Ai mei îmi dădeau cinci lei pe zi pentru a-mi cumpăra ceva de mâncare. Duminica primeam zece lei. Un covrig costa 0,80 lei. Nu fumam, nu beam cafea. Un volum din BPT era 5 lei. Colindam zilnic librăriile, anticariatele și cumpăram cărți din banii economisiți. Așa a început să se contureze biblioteca vastă pe care o am acum. Sunt uluit când văd cum un raft e ocupat azi de cărțile mele.

În vacanțele de vară lucram cu jumătate de normă la Biblioteca Centrală de Stat pentru a acumula capitalul necesar achizițiilor de cărți.

Cine îmi va citi romanul Insula cărților va regăsi unele dintre experiențele de care am amintit. Într-o plimbare prin București, eroul meu observă cu durere cum se prăbușește lumea în care a crezut – anticariatele se închid, elevii pornesc marșuri împotriva profesorilor exigenți, în librării praful se așterne pe volumele nevândute, scriitorii n-au public la manifestările la care participă. Mai mult, asistă îngrozit la o bătaie cu cărți organizată în Piața Universității.

Am presimțit, de când eram tânăr, moartea lecturii, și am deplâns-o într-un poem.

 

Am intrat acuma, la amiază

În biblioteca părăsită

Unde doar păianjenii mai țes

Pentru fluturi o gingașă sită.

Pâlpâie în straturi argintii

Pulberi pe volume fără viață.

Mici gângănii forfotesc de zor

De tavan lungi fire tot agață.

Tremură lianele prin aer,

De pe vechi cotoare slove cad,

Rafturi se îndoaie sub hrisoave

Și coperțile-au sclipiri de jad.

Maldăre de tomuri ferecate

Zac cu foi demult îngălbenite

Semnele din pagini se topesc

Sub vârtejul prafului fierbinte.

Ca și cum am fi într-un alt timp

Totu-i scris în limbi necunoscute.

Lumea-ntreagă e-un morman de cărți

Care se destramă pe tăcute.

 

Sunt însă semne că m-am înșelat.

Uneori poposeam cu Alex Ștefănescu într-o crâșmă plină de fum, Trocadero. Stăteam cu câte un pahar de votcă de 50 ml – 1,65 lei în față –  și visam la viitorul nostru literar – amândoi scriam poezii.

Într-o zi, de masa noastră s-a apropiat un individ în haine ponosite. Am crezut că va cere de pomană. Dar el ne-a rugat doar să stea lângă noi.

După ce ne-a ascultat câteva minute, ne-a întrebat: „Sunteți studenți la Litere? Îmi dați voie să vă recit monologul lui Hamlet?”. „Desigur”, am zis noi, neîncrezători.

Și, într-adevăr, ne-a recitat monologul. În engleză. Cu un accent impecabil. Apoi s-a ridicat de la masa noastră, ne-a mulțumit pentru că l-am acceptat lângă noi și a plecat.

Eu și Alex am rămas siderați.

― Să nu cumva s-ajungem și noi ca el, am îngăimat eu.

―Nicio șansă, mi-a răspuns Alex. Noi n-o să putem recita niciodată monologul lui Hamlet în engleză.

Bunul meu prieten a avut perfectă dreptate.

Am debutat la 20 de ani cu versuri în rubrica Atelier literar a lui Geo Dumitrescu, din Contemporanul, o excelentă rubrică de îndrumare a tinerelor condeie. Am debutat sub un pseudonim – George Mareș – pe care l-am păstrat timp de șapte ani.

După facultate m-am angajat la Revista bibliotecilor. A fost o perioadă fabuloasă din viața mea. Citeam și scriam recenzii. Ce mi-aș fi putut dori mai mult?

Cred și acum că mi s-ar fi potrivit de minune profesia de bibliotecar, de anticar sau de librar.

Am fost, însă, alungat din Paradis. Revista s-a desființat. Așa am ajuns la Flacăra.

Cu acea ocazie, am publicat un articol în România literară (11 aprilie 1974) – Plecarea dintre cărți. Unii de vârsta mea și-l mai aduc aminte, l-am scris din suflet, i-a emoționat pe mulți.

Ca jurnalist am străbătut toată țara. Am cunoscut o mulțime de oameni și poveștile lor. Am scris reportaje, anchete, și am luat sute de interviuri. A fost, probabil, vocația mea ca ziarist – aceea de a lua interviuri. În 1999 am publicat O istorie a societății românești contemporane în interviuri, în două volume. O lucrare premiată de Uniunea Scriitorilor. În 2005 a mai fost o ediție completată și cu alte dialoguri.  Peste 1300 de pagini. În noiembrie 2011 am publicat o selecție Cele mai frumoase interviuri.

Ceva din activitatea mea începea să prevestească, întrucâtva, scrierea unui roman polițist, în care sunt anchete, interviuri-interogatorii.

Dar nu mă gândeam să scriu vreunul.

I-am citit pe Conan-Doyle, pe Agatha Christie, dar n-am devenit un fan al lor. I-am citit și pe alții. Nici aceștia n-au declanșat vreun resort de a le urma exemplul.

Cât despre scriitorii autohtoni… Dacă la început în spațiul socialist nici nu se pomenea de literatura polițistă (Boileau-Narcejac remarcau: „Nu există crime în Paradis”), de la un moment dat ea a început să fie folosită ca instrument de propagandă, pentru a lăuda isprăvile „bravilor” milițieni. Scrierile lor le-am luat în zeflemea într-o parodie din Flacăra – decembrie 1979:

Bătrânul colonel Mardare îl chemă la el prin interfon pe căpitanul Axinte. Până la sosirea acestuia, avu timp să se uite, în sfârșit, pe fereastră și să admire un magnific apus de soare. Toată ziua stătuse cu nasul în dosare și n-apucase să-și dea măcar seama ce vreme e afară.

Căpitanul intră și salută.

― Căpitane, suntem anunțați că în strada Cometei nr. 5 s-a comis o spargere. Nu știm cine e făptașul. Îți încredințez acest caz.

― Lăsați pe mine, că-l rezolv.

― Cum vei acționa?

― Ca de obicei.

― Bravo!

Axinte își convocă imediat cei doi colaboratori apropiați, locotenenții Neguliuc și Oreliuc.

― Suntem anunțați că în strada Cometei nr. 5 s-a comis o spargere. Nu știm cine e făptașul. Vă încredințez acest caz.

― Lăsați pe noi, că-l rezolvăm.

― Cum veți acționa?

― Ca de obicei.

― Bravo!

Locotenenții Neguliuc și Oreliuc își convoacă la rândul lor subalternii: pe sergenții majori Săvuică, Mănucă, Iftode și Zoreanu.

― Suntem anunțați că în strada Cometei nr. 5  s-a comis o spargere. Nu știm cine e făptașul. Vă încredințez acest caz.

― Lăsați pe noi, că-l rezolvăm.

― Cum veți acționa?

― Ca de obicei.

―Bravo!

Cei patru sergenți se încolonează și se duc în strada Cometei. E o stradă liniștită, cu tei umbroși. Câțiva copii joacă fotbal.

― Care dintre voi a spart geamul la nr. 5?

― Eu, nene, dar l-am pus la loc.

― Cum te cheamă, puștiule?

― Sandu Scoruș.

Sergenții își notează numele și adresa băiatului, se încolonează și pornesc spre circă. Acolo raportează locotenenților Neguliuc și Oreliuc.

― Spargerea a fost comisă de Sandu Scoruș.

― Cum ați acționat?

― Ca de obicei.

― Bravo!

Locotenenții Neguliuc și Oreliuc raportează căpitanului Axinte.

― Spargerea a fost comisă de Sandu Scoruș.

― Cum ați acționat?

― Ca de obicei.

― Bravo!

Căpitanul Axinte raportează colonelului Mardare.

― Spargerea a fost comisă de Sandu Scoruș.

― Cum ai acționat?

― Ca de obicei.

― Bravo!

Colonelul pune mâna pe telefon. În timp ce formează numărul se ridică în picioare.

― Spargerea a fost comisă de Sandu Scoruș. Cum am acționat? Ca de obicei… Vă mulțumesc.

Și totuși, am descoperit peste Ocean scriitori ca Raymond Chandler, Dashiell Hammett care mi-au arătat că se poate scrie și în alt fel roman polițist.

Și totuși, încă nimic nu mă avertiza că literatura polițistă mă va atrage în mrejele sale.

Amânam întâlnirea cu ea mergând pe alte căi.

Am debutat cu cărți de poeme – Copiii lăsați singuri, Amintiri din cetatea nimănui. Unele poezii l-au inspirat pe actorul Eugen Cristea care le-a pus pe muzică. Împreună am scos CD-ul Soldat căzut din iubire.

Am dezvoltat teza mea de licență și am publicat și un eseu – Alexandru Philippide sau drama unicității.

De mai multe ori am declarat că am scris primul meu roman polițist, Atac în bibliotecă, în urma unui pariu. De fapt l-am scris pentru că îi venise vremea să fie scris. Pariul a fost un pretext.

Succesul pe care l-am avut m-a uluit. Parcă m-aș fi născut, ca Atena, din capul lui Zeus, având deja platoșă, coif și o lance în mână. Încă de la primul roman aveam tot ce-mi trebuia ca să reușesc.

Cu siguranță la asta au contribuit și cele nouă romane polițiste pe care le-am tradus pentru Almanahul Flacăra. Așa m-am școlit în arta suspansului.

Ov.S. Crohmălniceanu a scris în România literară: „Cu George Arion începem să avem și noi roman polițist autohton.” S-a înființat un club al fanilor lui Andrei Mladin, de 30 noiembrie, ziua Sf. Andrei, primeam felicitări pe care să i le transmit eroului meu.

Au mai urmat și alte romane cu acest personaj. Le-am adunat pe toate în Integrala Andrei Mladin Detectiv fără voie. Un personaj răsfățat, purtat în lumea cinematografiei (Atac în bibliotecă și Enigmele se explică în zori), a serialelor de televiziune – Detectiv fără voie, și chiar în universul Operei – În labirint, o operă cu muzică de Liana Alexandra. Daniela Zeca Buzura și Dana Giurcă i-au acordat spații generoase în lucrările lor de doctorat. Și în lucrări de masterat a fost analizat. Unul dintre romane a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Două romane au fost traduse în franceză, iar unul în engleză. A apărut și în limba rusă și macedoneană.

Desigur, am scris și alte romane, cu alți eroi. Am scris și aproape 200 de povestiri polițiste. Am scris și piese polițiste – unele au fost puse în scenă, altele au fost adaptate pentru radio și transmise în emisiunea Teatrul la microfon.

Și totuși, nu mă consider un autor de romane polițiste în adevăratul înțeles al cuvântului…

Da, în cărțile mele sunt asasini, victime, investigații, suspans. Dar m-am servit de recuzita literaturii polițiste pentru a transmite și altceva decât descâlcirea unor enigme. Tocmai de aceea prozele mele au fost nu numai citite, ci și recitite – am întâlnit persoane care parcurseseră Atac în bibliotecă și de zece ori și-mi puteau reproduce pasaje din carte.

De pildă, în romanele cu Mladin apărute înainte de ’89, am prezentat un tablou deloc idilic al societății în care trăiam – frig în case iarna, penuria de alimente din magazine, lipsa apei calde, programele imbecile de la televizor, cenzura, filarea celor socotiți periculoși pentru cea mai bună orânduire din câte au fost, ascultarea telefoanelor, corupția celor de la putere, manipularea oamenilor… Fac o paranteză. Despre unele dintre acestea se poate scrie și-acum. În alte cărți m-a preocupat să descopăr misterele pe care le ascunde în adâncul ei ființa umană. Iar anchetatorii mei nu sunt numaidecât milițieni sau polițiști.

 

Am văzut de curând un reportaj despre Ermitaj. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pânzele și sculpturile muzeului fondat de Ecaterina a II-a fuseseră evacuate dincolo de Munții Urali. Clădirea devenise un adăpost pentru locuitorii Leningradului pe care nemții îl asediaseră aproape nouă sute de zile. După multe săptămâni de la sfârșitul războiului aveau să revină comorile de artă care îi aduseseră faimă Ermitajului. Mai întâi, însă, clădirea trebuia reparată.

Și totuși, muzeul nu ducea lipsă de vizitatori.

Un bătrân muzeograf organiza tururi ghidate.

Îi conducea pe pasionații de artă prin sălile goale și neîncălzite și le vorbea cu însuflețire.

– Aici puteți vedea o minunată lucrare a lui Tintoretto – Nașterea lui Ioan Botezătorul. Femei trebăluiesc în jurul noului-născut. Lăuza încă nu și-a revenit din chinurile facerii și se odihnește în pat. Fericitul tată contemplă cam derutat întreaga scenă. Predomină culoarea roșie, ca o prevestire a sfârșitului cumplit care îl așteaptă pe pruncul alăptat la sânul unei doici.

Dincoace este un Tizian – Sf. Sebastian, cel străpuns de săgețile romanilor. În prim-plan martirul, iar fundalul sugerează o învălmășeală ca de furtună. Natura însăși pare să se fi dezlănțuit din pricina supliciului.

Caravaggio cel sumbru a cunoscut și momente de intensă fericire. Aici puteți să-i admirați Cântărețul la lăută. Însuși maestrul o considera cea mai bună lucrare a sa. Tabloul exprimă seninătatea pe care o aduce arta atunci când cântă iubirea. Flori, fructe pe masă, partituri, o vioară… Nimic amenințător.

Să mai mergem câțiva pași. Acum iată-ne în fața unei pânze care pur și simplu îți tulbură simțurile. Nu numai pentru că înfățișează o superbă femeie goală, pe Danae. Patul cu baldachin pe care e așezată, pernele din jurul ei, catifeaua care acoperă o masă de lângă ea transformă decorul într-o ambianță potrivită pentru cele mai mari desfătări. Rembrandt a izbutit să surprindă cu finețe moliciunea unui trup și a obiectelor din jurul lui.

Aici e un El Greco. Sf. Petru și Sf. Pavel. Doi bărbați care se uită la noi fără să ne vadă, cufundați în ei înșiși. Ce zăresc în sufletele lor pare cu mult mai important decât tot ce este în jur.

Cu O propunere jenantă de Watteau pătrundem într-un alt univers, bucolic, arcadian, în stilul strălucitoarelor sărbători galante. Șăgălnicie, badinerie, o oarecare frivolitate…

În sala următoare vom admira tapiserii lucrate cu multă migală…

Explica meșteșugul fiecărui artist, modul în care combina culorile, temele pe care le aborda, oferind și detalii biografice, unele dintre ele picante.

Bătrânul descria cu o asemenea putere de evocare tablourile printre care trăise, încât cei care îl ascultau aveau impresia că într‑adevăr le văd. Ca printr-un miracol, pereții goi, jupuiți de tencuială se acopereau cu pânze de o frumusețe care-ți tăia respirația.

 

Mi-am permis să redau un pasaj din recentul meu roman Însoțitorul lui Iisus.

 

Așa mă consider și eu, și probabil mulți alți autori, – niște ghizi care vin cu povești și umplu niște spații unde alții nu văd nimic. Că istoriile respective au o tentă polițistă nu-i nimic degradant sau rușinos. Să ne-aducem aminte ce spunea Voltaire: „Toate genurile sunt bune, cu excepția celui plicticos”.

Am citit mai puține romane polițiste plicticoase decât romane de alt gen, complet neinteresante.

Să ne-aducem aminte și de ce spunea Borges într-o conferință din 1978: Literatura noastră tinde spre haos. Se cultivă versul liber pe motiv că este mai ușor decât versul clasic; în realitate este foarte dificil. Se tinde spre suprimarea personajului, a subiectului, totul este foarte vag. În epoca noastră, atât de haotică, există ceva care, cu modestie, a păstrat virtuțile clasice: povestirea polițistă. Deoarece nu putem înțelege o povestire polițistă fără început, fără cuprins și fără sfârșit. Aș spune în apărarea romanului polițist că nu are nevoie de apărare. Deși acum este citit cu oarecare dispreț, el salvează ordinea într-o epocă de dezordine. Aceasta este o dovadă a faptului că trebuie să-i fim recunoscători și că este vrednic de laudă.

Dar să nu-l uităm pe cerșetorul despre care am pomenit la început și care de atunci și până acum și-a umplut cu monezi cutia de tablă.

Să aruncăm o privire pe cartonul din fața lui și să citim, în sfârșit, ce-a scris tânăra aceea.

E O ZI FRUMOASĂ. ÎMI PARE RĂU CĂ NU POT S-O VĂD.

Pe mine unul aceste cuvinte m-au tulburat. Aș fi pus și eu monezi în cutia de tablă. Aș fi căutat-o și pe fată ca s-o felicit și s-o întreb dacă nu cumva e scriitoare.

De ce am amintit de acest filmuleț?

Fiindcă din el putem trage o învățătură: indiferent ce scriem – un roman psihologic, de dragoste, istoric, social, polițist, SF, fantasy, o poezie, o piesă de teatru, o scrisoare de dragoste, sau implorăm ajutorul semenilor noștri prin intermediul unui text așternut pe un carton – trebuie s-o facem cu talent.

Dacă în locul cerșetorului ar fi fost Homer, n-ar fi avut nevoie de ajutor.

Dar, indiferent ce profesie alegem, să nu uităm niciodată de cărți.

Dacă n-avem har literar, există și alte profesii pe lume pe care să le îmbrățișăm ca să ne simțim împliniți.