Phanuel era frumos, mai strălucitor decât soarele, avea aripi, purta o coroană pe cap și o cruce pe frunte și era îmbrăcat complet în alb de fiecare dată când apărea în visul Sfântului. În unele nopți îi vorbea celui din urmă despre lumi care vor rămâne mereu necunoscute oamenilor, alteori se ruga în vis împreună cu acesta, iar lumina umplea precum o promisiune cugetul și spiritul Sfântului. Dar, într-o noapte de toamnă târzie, Sfântul a adormit în timpul liturghiei și l-a visat pe Phanuel, ca și cum și-ar fi visat propria naștere. Un sentiment de durere copleșitoare și suferință sufocantă a pus stăpânire pe el ca o umbră. Se făcea că îngerul se găsea într-o pădure, gol-goluț, urla, pe chipul strălucitor îi curgeau lacrimi de emoție, iar degetele sale zgâriau carnea sângerândă a copacilor. La o privire mai atentă, Sfântul s-a cutremurat de oribila imagine care i-a apărut înainte: între picioarele îngerului începuseră să crească din nimic organe genitale masculine. Sfântul și-a amintit în acel moment de minunea transsubstanțierii, și-a făcut semnul crucii și s-a trezit.
La câteva secole distanță, Marian, fost pușcăriaș eliberat condiționat pentru bună purtare, a avut într-o noapte târzie de toamnă un vis care i-a zdruncinat întreaga ființă. Se făcea că organele sale genitale cădeau precum niște aripi de hârtie, bucată cu bucată, în timp ce întreg trupul său se înconjura de un foc sfânt și de sine stătător. Se făcea că inima sa se deschide precum ușa unui șifonier vechi, iar din acel întuneric adânc străbate până la el o liniște precum seninătatea infinită a timpului. În noaptea următoare, Marian a violat și ucis o tânără care se întorcea spre casă, neînsoțită, prin parcul Cișmigiu. În timp ce o sugruma, nenorocitul i-a șoptit în ureche că fără nostalgie credința nu este decât un deșert pârjolit și uitat.
„[…]că fără nostalgie credința nu este decât un deșert pârjolit și uitat.” Transformarea credintei in fictiune, este un lucru detestabil, lamentabil care denota caracterul ateu. Nu rezonez.