Pofta

 (fragment dintr-o scrisoare veche)

 

Ora trei dimineaţa. Ştiu cât e ceasul şi fără să mai deschid ochii. Îmi dau seama de asta după modul în care îmi bate inima. După felul în care îmi ard mâinile adunate la piept, după respiraţia profundă a soţiei mele, a cărei coapsă îmi atinge şoldul. Aseară m-am culcat foarte târziu în speranţa că poate voi reuşi să mă odihnesc ca lumea, dar simţisem dorinţa încă înainte de a-mi lipi pleoapele. Stătea pitită în fundul stomacului, la pândă, aşteptând să mă las în voia somnului ca să se răspândească arzătoare în trup şi în minte, să-mi devoreze fiecare gând, să-mi corupă fiecare vis şi fiecare răsuflare. Asta e. Acum sunt treaz – la trei dimineaţa, sunt treaz şi ascult respiraţia femeii de lângă mine aşa cum se întâmplă de patruzeci de zile  încoace, cu gura uscată şi gândurile un amalgam de întrebări, amintiri, reproşuri şi jumătăţi de presupuneri.

Inima-mi bate tot mai tare, iar palmele vârâte sub piept, în dreptul ei, cum stau culcat pe burtă pe cearşaf, au început să-mi ardă. Mai ales mâna dreaptă, pusă direct pe piele, pe sub bluza de pijama, o simt mare şi grea, incredibil de fierbinte.

Nu îndrăznesc să o mişc de teamă ca toate gândurile mele, aşa cum sunt ele în clipa asta, să nu se îndrepte dintr-o dată, fără diferenţe, asupra ei şi să-mi smulgă urletele nebuneşti care mi-au trezit soţia de atâtea ori în săptămânile trecute. Nu mai vreau să-şi facă griji, e şi aşa destul de alarmată. Nu trebuie să ştie nimic până ce nu mă voi lămuri eu cum stau lucrurile.

 

Prin palma dreaptă mi-a trecut un fior.

Am mişcat puţin braţele şi am întredeschis ochii, cu mâinile adunate căuş deasupra inimii. Mă obişnuisem să dorm aşa, cu mâinile sub mine, încă din copilărie, de când aveam cinci sau şase ani, după ce bunicul îmi povestise despre diferitele organe din corpul nostru şi despre felul în care funcţiona fiecare. El visase întotdeauna să devină doctor. Avea o colecţie impresionantă de cărţi şi de atlase din care îmi citea ca şi cum ar fi răsfoit o carte de poveşti, dar nimic nu mă impresionase mai mult decât ceea ce-mi spusese într-o după-amiază despre inimă, felul în care aceasta se contracta şi muncea zi şi noapte, fără a sta o clipă, cum făcea ea sângele să circule şi să ne menţină în viaţă. Până atunci nici nu fusesem conştient că am o inimă care bate zi şi noapte în piept. Mi se părea că viaţa mea e dată doar de ceea ce mă înconjura în fiecare zi imediat ce deschideam ochii. De chipurile părinţilor, de chiotele prietenilor la joacă, de faţa severă a educatoarei cu arătătorul ridicat, de plăcinta cu brânză făcută de bunica, nicidecum de acele organe şi de acei muşchi ce se zbăteau necontenit în trupul meu. Şi atunci mă săgetase un gând cumplit – dar noaptea, noaptea, când eu dormeam şi nu aveam habar de nimic, ce se întâmpla? Dacă nu avea nimeni grijă de inima mea, ce ar fi împiedicat-o să se oprească? Ziua o simţeam, îmi bătea în tâmple, în încheieturi, în piept şi în vintre, dar noaptea? Simţisem imediat nevoia să-mi arăt recunoştinţa, să o protejez, să-i fac munca mai plăcută, astfel că în fiecare seară mă culcam cu palmele sub mine, lipite deasupra ei. Îi povesteam tot ce făcusem în timpul zilei, lucruri care n-ar fi fost posibile fără ajutorul ei, o legănam, îi mulţumeam şi îi cântam, până ce, într-un târziu, adormeam liniştit. Acum, la aproape patruzeci de ani, dormeam în acelaşi fel, însă nu mai rămăsese aproape nimic din temerile copilăriei, ci doar obiceiul de a-mi aduna palmele la piept înainte de a adormi şi de a-i număra un timp bătăile, lucru ce mă făcea întotdeauna să mă simt împăcat şi în siguranţă, din nou în echilibru cu mine însumi.

Palmele-mi ardeau tot mai tare.

Soţia mea a tresărit brusc, a scos un sunet ca un horcăit, apoi s-a întors pe spate şi-a început să sforăie uşor. Prin cameră a trecut o umbră – ceva  zburase prin faţa ferestrei, probabil o bufniţă.

M-am ridicat încet şi m-am dus la baie. Am aprins lumina şi mi-am dat cu apă pe faţă, apoi mi-am privit chipul obosit în oglindă. Mâinile îmi ardeau atât de puternic, încât aveam senzaţia că apa se evapora pe ele înainte de a-mi atinge obrajii. „Patruzeci de ani. O criză a vârstei, poate e ceva adevăr aici, m-am gândit. Toţi trec prin asta mai devreme sau mai târziu. Nu e nimic anormal. Chiar nu trebuie să-ţi faci griji.” Pofta mi-a muşcat stomacul în timp ce-mi clăteam iarăşi faţa. S-a răsucit brusc şi-a urcat pe esofag însoţită de înţepături mici şi dese, de parcă ar fi fost un animal ce-ar fi încercat să se târască afară. Am încercat să o ignor – am stins lumina şi m-am întors în pat – mai erau doar câteva ore până se lumina de ziuă şi ştiam că urmează să am o zi foarte grea la slujbă, dar nu-mi făceam iluzii. Rar se întâmplase să adorm la loc după ora trei în săptămânile trecute – cu toate astea somnul m-a furat dintr-o dată, m-a absorbit ca o mlaştină neagră şi m-am zbuciumat şi-am încercat să ies din ea până la şase dimineaţa când a sunat alarma telefonului şi-am deschis ochii ca să văd chipul zâmbitor al soţiei, aplecată deasupra mea ca să mă sărute. Pentru o secundă, doar pentru o secundă, totul a fost în regulă, eram din nou eu, cel împăcat şi liniştit în privinţa zilei de mâine, bărbatul mulţumit de ceea ce realizase până atunci – numai o secundă, pentru că imediat pofta mi-a sucit simţurile şi mi-a întunecat mintea, în vreme ce mâinile, pe care le simţeam grele şi de două ori mai mari decât de obicei, se strângeau convulsiv deasupra pieptului, acolo unde dormiseră şi ele până atunci, împreună cu mine.

― Bună dimineaţa, iubitule, a spus un glas dulce. S-a făcut ora şase. Ai reuşit să te odihneşti? Parcă nu ai mai gemut în noaptea asta…

― Da… da, am dormit bine, am zis. Mai lasă-mă un minut, te rog.

― Ok. Mă duc la baie şi te aştept apoi la bucătărie. Să nu adormi la loc…

― Nu-ţi face griji… vin imediat. Să-mi găsesc doar pantalonii.

Şi acum? Acum ce avea să urmeze?

― Să-ţi pregătesc nişte ochiuri? Ai chef de ouă?

― Da… e bine. Mulţumesc.

― Te iubesc.

Cum să procedez? Noaptea, în ciuda somnului agitat, reuşeam de bine de rău să-mi înnăbuş gândurile. Dorinţa rămânea prizonieră acolo, în mâinile mele, pe care le ţineam strâns la piept, şi obişnuinţa formată din copilărie de a-mi număra bătăile inimii până adormeam, reuşea să mă calmeze şi să-mi permită să mă las în voia somnului. Ziua însă nu reuşeam să mă mai stăpânesc. Pofta creştea cu fiecare ceas al zilei, îmi ocupa toate gândurile şi cu cât încercam să o înţeleg şi să-i accept capriciile, cu atât devenea mai puternică, mai decisă. Se impunea asupra oricăror preocupări. Bagateliza toate întrebările, dorinţele şi sentimentele, le zdrobea sub atacurile ei implacabile până ce-mi fisura întreaga conştiinţă, infiltrată în fiecare fărâmă de gând, în fiecare activitate, în fiecare gest. Iar palmele ardeau, ardeau, le aveam înaintea ochilor la fiecare ceas al zilei, aveam nevoie de ele în fiecare secundă, se mişcau în sus şi-n jos, de la dreapta la stânga, frământau dorinţa ca pe-un aluat, îl întindeau în faţa mea şi mă sileau să-i absorb fiecare detaliu, fiecare consecinţă.

― Nu-ţi bei cafeaua?

― Ba da… ba da…

― Te simţi bine, iubitule?

― Cum să nu? Am dormit foarte bine. Excelent. Mă gândeam doar. Am un munte de comenzi de făcut astăzi.

Degetele mâinii drepte apucau ceaşca şi o duceau la buze. Ardeau mai tare decât cele ale mâinii stângi. Ele duceau şi furculiţa la gură, ele mă ajutau să mă bărbieresc, trăgeau fermoarul pantalonilor, deţineau rolul principal în încheierea şireturilor, ele mângâiau obrazul soţiei în timp ce-o sărutam ( o să-ţi fac nişte paste la cuptor pentru diseară, ce zici, vrei?; nu uita să treci pe la pet-shop să iei mâncare pentru Gusti, mai am doar un pumn de granule), ea îmi masa fruntea în timp ce stăteam cu capul în jos şi încercam să privesc cât mai puţin chipurile pasagerilor din microbuz în drum spre serviciu; ea se strângea spasmodic, de parcă ar fi voit să îndese înapoi pe gât cuvintele vecinului care stătea pe banchetă lângă mine şi nu-i mai tăcea gura, ea făcea aproape totul. Pofta îmi cotropea corpul, ferindu-se de bătăile inimii, care încerca acum, la rândul ei, să mă protejeze; alerga prin artere odată cu sângele, însoţea contracţiile muşchilor, trosnetul oaselor, clocotea nerăbdătoare sub piele şi sub unghii, dubla semnificaţia fiecărei vorbe şi a fiecărui gest.

Trebuie să-ţi plăteşti datoria.

Mâna dreaptă se înălţa să salute colegii de tură; ea strângea mâini, agăţa hainele la cuier şi trăgea fermoarul salopetei; ea răsfoia listele de comenzi, apuca pompiţa de ulei şi apoi pregătea maşinile. Ar fi putut fi oricare altă parte a corpului dar, cu cât mă gândeam mai mult cu atât deveneam mai convins că aici se afla rezolvarea problemei, în bucata aceea de muşchi, oase şi tendoane care ardea acum cu o intensitate ce-mi trimitea puseuri ca de febră prin tot corpul.

Da. Să-ţi plăteşti datoria.

 

 

Am atins o limită, atâta tot. Nu există nicio criză, e o prostie să te gândeşti la aşa ceva.

Am atins un hotar şi trebuie să-mi plătesc datoria. Sunt un bărbat împlinit, am o soţie frumoasă care mă face fericit, o slujbă care nu-mi creează probleme şi îmi aduce exact acele mici satisfacţii ce-mi permit să-mi trăiesc viaţa netulburat. Cu alte cuvinte am tot de ce am nevoie. Nu câştig foarte mult, dar este suficient. Nu sunt pretenţios, am dorinţe uşor de satisfăcut, sunt un om echilibrat. Copii nu am şi nici nu mi-am dorit vreodată, cumva nu cred că aş fi un tată bun, adică nu consider că ceea ce m-am străduit eu să devin merită transmis următoarelor generaţii, sunt doar mulţumit de mine însumi şi acest lucru îmi ajunge. Soţia e de acord cu mine în privinţa asta. Nimic rău aici. Pofta a început să se manifeste acum vreo cinci săptămâni şi de atunci mă bântuie încontinuu, dar cu fiecare zi ce trece o înţeleg tot mai bine, iar panica de la început a cedat treptat locul unei nelinişti pline de anticipare. Ha! Ba chiar am ajuns să mă mir uneori de intensitatea spaimei ce mă cuprinsese în primele zile.

Mâna aleargă pe butoane, opreşte maşina, o porneşte din nou, s-a încurcat materialul. Toni, colegul de tură, vine către mine. Vorbim câteva minute despre comenzile noi, apoi îmi cere împrumut zece lei şi mă uit în ochii lui spălăciţi, albastru deschis, la ridurile din colţurile gurii, în timp ce îi întind o bancnotă. E şi el de aceeaşi vârstă cu mine şi cine ştie, poate e chinuit de aceleaşi gânduri. Poate pofta lui e diferită, poate pentru toţi ceilalţi se manifestă altfel, poate fiecare poftă e unică. Dar sunt convins că toţi oamenii o simt la un moment dat, însă numai dacă au ajuns să-şi trăiască viaţa aşa cum şi-au închipuit întotdeauna că trebuie trăită. Doar în acest caz. Restul sunt nişte zombi.

― Bobule, trebuie să veniţi la cină săptămâna viitoare, ai tot amânat, zice el. Amelia abia aşteaptă să-şi încerce pe voi raţa cu portocale.

― Ştii bine că venim, răspund. Dar trebuie să promiţi că desfaci sticla aia de whiskey pe care ţi-a trimis-o unchi-tu vara trecută.

― Sigur. Şi nu-ţi face griji, îţi aduc banii mâine.

― Nu te grăbi.

Mâna care dă drumul bancnotei se întoarce la butoane, strălucitoare, fierbinte, completă. Dă un bobârnac unei scame, deschide un nasture al bluzei, apoi îmi şterge nasul lăsând în urmă un iz vag de ulei amestecat cu parfumul săpunului lichid de lavandă de la baie. Sunt un bărbat împlinit, dar am ajuns la o limită. Nimic în neregulă cu asta.

― Mai stăm la o bere după ce ieşim? întreabă Toni.

― Mergem, dar ne oprim la Ciupercă, în colţ, zic. M-am cam ciondănit cu Paula data trecută şi nu am chef s-o văd astăzi.

― S-a făcut.

Toni e înalt, blond, bine făcut, cu palme mari, trandafirii, la care probabil nici nu se gândeşte în acest moment, deşi se consideră fără îndoială şi el un bărbat împlinit, iar mâna mea schiţează un mic gest nervos pentru că Paula e o idioată şi m-am cam săturat de faţa ei. Trebuie să-ţi plăteşti datoria. Dar cum?

Nu e vorba de niciun fel de criză. Fiinţa mea a atins un punct extrem, o barieră, o vamă. A ajuns la un preaplin al experienţei, iar acum îşi cere răsplata pentru a trece într-o nouă etapă a existenţei. Este foarte simplu dacă stai să te gândeşti.

Sunt un bărbat întreg şi-ar putea fi vorba de oricare parte a corpului, dar eu întotdeauna am fost mândru de ceea ce-a ieşit din mâinile mele, de cea ce m-au ajutat ele să realizez. Se cere o eliberare şi o răsplată, trupul meu solicită să consume puţin din ceea ce l-a făcut să fie aşa cum este, pentru a funcţiona în continuare, însă la o altă capacitate – cere o parte din el însuşi. Să se autodevoreze, să consume combustibilul reprezentat de cea mai înaltă manifestare a sa în acest moment, pentru a continua să progreseze. Ce e aşa ciudat în asta? Ha? Perfect normal, nu e vorba de nicio criză. O părticică, o bucăţică mică, mică de tot. Iar eu am fost mereu mândru de mâinile mele, m-am bazat întotdeauna pe ele.

Îmi şterg sudoarea de pe frunte.

O sută de pungi, pachet, folosesc pompiţa de ulei, alimentez o maşină. Zgomotele din atelier se aud înfundat, ritmice, însoţite uneori de pufăituri, huruitul încins al ventilatoarelor domină totul.

Să-mi consum o mână! Dreapta, stânga, dreapta – acest lucru ar imprima într-adevăr un nou sens vieţii mele, mi-ar oferi răsplata de care fiinţa mea, punga asta de oase, artere şi muşchi are nevoie pentru a pătrunde într-o altă fază, deschisă unor experienţe care ar împinge-o către următorul hotar. De asta sunt sigur. Să consum o parte din ceea ce m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Asta-i răsplata supremă a unui organism ajuns la debordarea experienţei – să-şi mulţumească aplecându-se asupra propriei alcătuiri, o clipă numai, înainte de a îndrăzni următorul pas. Trebuie însă să fiu atent dacă vreau să fac asta, sunt o mulţime de probleme de luat în considerare. În primul rând, nu pot discuta cu nimeni. Ha! Chiar dacă sunt mai mult decât convins că majoritatea oamenilor trece prin situaţii asemănătoare celeia prin care trec eu acum, puţini au curajul să se elibereze – să-şi ofere recompensa cuvenită, îngrijoraţi că ar putea fi condamnaţi de lumea alcătuită din făpturi la fel de slabe ca şi ei. Mă tem că şi soţia mea face parte din aceeaşi categorie, aşadar nu pot aştepta nici ajutor, nici înţelegere din partea ei. Şi ea se consideră desigur o fiinţă împlinită, o iubesc şi-o voi iubi până-n ultima clipă, dar nu-i de fapt decât o treaptă a experienţei pentru mine şi întreaga ei alcătuire este dependentă de ceea ce însemn eu. Ha… Mă tot gândesc la asta. Există o mulţime de metode, dar sunt foarte multe lucruri de luat în calcul – modul în care o pot face, spaţiul de care am nevoie, timpul necesar pentru a termina ceea ce am de făcut, metodele de anestezie, apoi de vindecare etc. Foarte multe lucruri. Uimitor. Reflectez la asta în fiecare zi. Mi-am făcut chiar o listă, un soi de plan ce se complică mereu – am un carneţel pe care-l port mereu cu mine, iar noaptea îl încui într-un sertar al biroului. Adaug mereu la el, îl îmbunătăţesc, compar metodele. Într-un fel e un soi de scrisoare pe care mi-o adresez mie însumi, o mărturie şi o justificare pe care o voi citi după ce totul se va termina, ca pe-o formulă magică necesară încheierii unui ritual. Iar mâinile ard, ard în fiecare noapte, lipite strâns la piept. Se mişcă, se strâng una-n alta nerăbdătoare, urcă către gâtul meu, îşi strecoară degetele-n gură, dinţii încearcă tăria pielii şi a cărnii, rezistenţa şi grosimea oaselor, da… încă puţin şi-o să fie gata, întotdeauna am fost capabil să judec corect problemele şi să acţionez atunci când trupul şi mintea mi-au cerut acest lucru. Un om veritabil, un om adevărat, trebuie să-şi asculte corpul dacă vrea să ducă viaţa pe care trebuie să o ducă. La limita superioară a fiinţei. E uimitor câte persoane nu ştiu să-şi ofere ceea ce au nevoie.

Ora trei dimineaţa. Coapsa soţiei îmi atinge şoldul, mâinile ard protejând bătăile lente ale inimii, dum-dum, dum-dum, dum-dum, şi plouă afară, aud picăturile de apă căzând cu un zgomot monoton pe frunzele teilor din faţa casei. Sunt foarte obosit, adorm la loc fără să-mi dau seama, înainte ca pofta să-mi cotropească mintea şi stomacul şi visez ploaia până dimineaţă – aud în vis ropotul fin al stropilor printre ramurile arborilor.

Serviciu, acasă, serviciu, acasă. Nopţile devin tot mai agitate. Câteodată reuşesc să mă odihnesc, câteodată nu. Azi dimineaţă m-am trezit cu urme clare de dinţi pe porţiunea dintre degetul mare şi arătător, mintea îmi lucrează şi-n somn, totuşi am atât de multe lucruri de pus la punct. Serviciu, câteva treburi în oraş, acasă, serviciu, acasă, apoi aniversarea soţiei – luna iunie a fost întotdeauna extrem de încărcată – adorm băut într-o seară şi mă trezesc cu o urmă de sânge pe buza superioară. Nu ştiu de unde e. Serviciu, acasă, serviciu.

Privesc mâna dreaptă cum alunecă pe deasupra butoanelor. Cum ţine pixul între degete, cum mototoleşte un şerveţel mânjit de ulei şi-l aruncă la coş, cum bâjbâie la fermoarul pantalonilor şi trage afară penisul pleoştit, lucind cu o paloare morbidă în lumina prea puternică din baie.

Mă uit la mâna asta pe care o cunosc atât de bine. Mă uit la unghiile şi la articulaţiile degetelor, la micul semn de pe arătător, o cicatrice în formă de fulger, rămasă din copilărie, când m-am tăiat la joacă într-un ciob de borcan. Mă gândesc la imensa experienţă acumulată sub pielea roz-pal, în carnea şi-n oasele ei, volumul uriaş de experienţă acumulat în cursul celor patruzeci de ani.

Trebuie să-ţi…

să-ţi…

Mă gândesc la miliardele de senzaţii diferite – conturul câtor obiecte  a pipăit, câte lucruri a atins, a reparat, ori a distrus. La sutele de metri pătraţi de carne pe care i-a măsurat şi cărora le-a oferit plăcere ori durere. La numărul bătăilor de inimă pe care le-a simţit, de câte ori m-a protejat sau m-a hrănit, de câte ori mi-a oferit un ajutor de care poate nici n-am fost conştient pe moment.

Atâta experienţă, atâtea miliarde de senzaţii diferite, atâta cunoaştere şi amintiri captive în prelungirea aceea stranie, aflată la capătul braţului şi pe care corpul meu şi-o doreşte acum cu atâta ardoare. Să o duc la gură, să simt carnea sfâşiată între dinţi şi oasele sfărâmate revărsând gustul măduvei pe gât, să înghit sângele gros, să-mi ofer ca răsplată o mică parte, o bucăţică mică, foarte mică, mică de tot din ceea ce a contribuit decisiv la consolidarea fericirii mele. Ha, ha… Mintea mea se joacă cu acestă viziune. O îmbogăţeşte, îi adaugă amănunte noi, o repetă la nesfârşit. Uriaşul volum de experienţă redat într-o formă absolută stăpânului său, ca o răsplată şi un îndemn de a-şi continua drumul, bucuria de a oferi şi de a primi în vederea descoperirii unei noi etape şi ecoul oaselor zdrobite vibrându-mi în măsele, cranţ-cranţ, gâlgâitul sângelui supt, clefăitul cărnii mestecate… Mă zbat în pat obosit, simt mâna soţiei cum îmi pipăie fierbinte fruntea, la serviciu Toni îmi spune că nu arăt atât de bine, ce ştiu ei? Chiar aşa, ce ştiu? Dum-dum, dum-dum, dum-dum. Mă scol noaptea şi mă zăvorăsc câte-o oră-n baie încercând să-mi potolesc bătăile inimii, apoi mă zvârcolesc în pat până dimineaţa, dormind iepureşte.

De nenumărate ori mă simt tentat să vorbesc cuiva despre asta, dar de fiecare dată când se întâmplă acest lucru simt o înţepătură deasupra inimii, în capul pieptului, şi îmi dau seama că n-aş rezolva nimic aşa. Este o datorie ce mă priveşte doar pe mine, o datorie a alcătuirilor din care sunt conceput. „Te simţi bine, iubitule? Eşti cam palid, te-am auzit gemând în somn. Vrei să facem o programare la un doctor? Coşmarurile astea nu vestesc nimic bun.” „Nu am nimic. Nimic. E doar puţină oboseală, ştii şi tu că luna iunie a fost mereu încărcată…” Dum-dum, dum-dum, dum-dum. De ce nu-ţi vezi dracului de ale tale? O să te văd eu când o să-ţi vină şi ţie timpul. Prea plin, prea plin. Îmi pare rău, iubito.

Telefonul vibrează în buzunarul salopetei. Îl scot, privesc ecranul.

― Da. Da, mult mai bine… Cum?… Da… s-ar putea să întârzii… o oră cel mult… trebuie să termin o comandă şi vin… da, o friptură la cuptor sună foarte bine… nu întârzii mult… pa… pa-pa… şi eu te iubesc.

Degetele ezită deasupra butoanelor. Ora patru, îl refuz pe Toni care-mi propune să întârziem la o bere. Mă schimb, ies şi nu mă duc spre casă, o iau prin parc, apoi mă îndrept către faleză. Imediat ce găsesc rezolvarea unei probleme apare alta, inima-mi bate de-mi zguduie trupul. Încerc să mă aşez pe-o bancă câteva minute şi să privesc Dunărea, priveliştea apei mi-a aşezat întotdeauna ordine-n gânduri, dar nu pot sta jos mai mult de câteva secunde. Inima îmi cutremură trupul, dum-dum, dum-dum, dum-dum, palmele sunt aproape de incandescenţă, merg printre oameni ca o uriaşă bătaie de inimă fără a reuşi să aduc ordine în problemele care se îmbulzesc de-a valma în prim-planul minţii mele: metode, ustensile, spaţiu, tipuri de anestezie şi un loc unde să fiu singur, complet singur. Lumea nu are curaj să-şi înţeleagă problemele. Oare câţi oameni asemenea mie se pregătesc să facă ceea ce mă pregătesc eu să fac acum, câţi se pregătesc să-şi celebreze aşa cum se cuvine existenţa? Foarte-foarte puţini, sunt sigur că foarte puţini. Di-dum-da, du-da-dam, ha-ha, inima a început iarăşi să mă asculte, îmi fac mâinile căuş împrejurul ei, în copilărie mă asculta atât de repede. Ceva mai liniştit, beau o bere la o terasă, îmi ascult inima, mai beau o bere, comand încă una.

La a patra mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre casă. Nu prea ştiu în ce parte a oraşului mă aflu, dar picioarele mă duc singure, ca nişte animale dresate să-şi găsească întotdeauna drumul către grajd. Sunt atât de concentrat asupra gândurilor mele, încât nici nu-mi dau seama când ajung şi nici pe ce drum am mers – gâfâi din greu, trag cu putere aer în piept, probabil am alergat o bună bucată de vreme, nu ştiu, am pantofii uzi şi mânjiţi pe bot de noroi.

Am întârziat destul de mult, dar soţia nu-mi face nici un reproş. Mă îmbrăţişează, apoi aşează masa, nu-i prima oară când mă întorc târziu de la serviciu, vorbim un pic în timp ce pune supa, pe urmă scoate friptura din cuptor.

Discutăm lucruri mărunte, anesteziante, mă întreabă dacă am chef să facem dragoste mai târziu, îi spun că da, nici nu şi-a dat seama că am băut, apoi termin supa, iau cuţitul şi furculiţa şi tai o bucată de friptură, o duc la gură şi e delicioasă. O privesc, continuă să vorbească, stă în capătul opus al mesei, cu faţa la mine, iar gura i se mişcă din ce în ce mai încet, apoi chipul îi împietreşte şi, în vreme ce ridică furculiţa la gură, masa se lungeşte odată cu întreaga bucătărie, ca absorbită printr-un tub. În pofida acestui fapt, atmosfera devine brusc intimă, familiară, liniştitoare; în stânga şi-n dreapta apar o mulţime de tacâmuri şi, pe când mă uit la ele, mai mulţi oameni pe care nu-i cunosc – totuşi ştiu cine sunt – vin în tăcere şi se aşază pe scaunele înşirate de-o parte şi de alta, bărbaţi, femei în puterea vârstei, oameni ca şi mine, frământaţi de aceleaşi probleme, fiecare singur în faţa farfuriei sale, fără să ştie de existenţa celorlalţi, adunaţi însă aici în momentul acesta esenţial. Prea plin, prea plin-plin, prea plin. „E delicioasă, strig la soţia mea, iar ea îmi zâmbeşte şi-mi face semn cu mâna, delicioasă, ţi-a ieşit mai bine ca niciodată. Te iubesc, te iubesc atât de mult”. Flutură mâna de la distanţa aceea imposibilă, antebraţul ei subţirel şi alb e ca un ciot de os ce-i iese, curăţat de orice urmă de carne, din mâneca albastră a bluzei.

Sunt indivizi îndrăzneţi şi împliniţi, ca şi mine, indivizi care au curajul să-şi înfrunte problemele şi să se gândească onest la ele, aşa cum fac şi eu. Cei mai mulţi oameni îşi târăsc corpul după ei fără a acorda atenţie dorinţelor sale dincolo de nevoile impuse de instinct desigur, dar aici, aici… E o sărbătoare. În timp ce-i privesc îşi scot cuţitele şi furculiţele şi încep să mănânce, fiecare în ritmul lui; unii încet, mestecând cu migală, alţii făcând mişcări repezite, nerăbdătoare – unul îşi taie tacticos degetul de la o mână, altul îşi decupează cu o grijă respectuoasă buzele şi o parte din obraz, unul e preocupat să taie fâşii lungi din coapsa dreaptă, în vreme ce vecinul său scobeşte cu degetele în găvanele craniului, scoţându-şi ochii şi sorbindu-i ca pe nişte ouă crude. Nu se aude nici un zgomot. Nici un icnet de durere, nici un strigăt de ajutor, nicio răsuflare precipitată, totul se desfăşoară într-o atmosferă liniştită, calmă, punctată ici-colo de sunetul oaselor sfărâmate-n dinţi, a rupturilor de piele supte printre buze, a sângelui ce plescăie sub limbă. O sărbătoare. Oameni recunoscători şi satisfăcuţi, dând curs unei dorinţe fireşti. Prea plin-plin. Consumând o parte din ceea ce i-a ajutat să-şi atingă propria înălţime. În celălalt capăt al mesei soţia îmi face semn cu ciotul alb al braţului, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.

Plec ochii în farfurie asupra fripturii de pui, îmi privesc mâinile care strâng furculiţa şi cuţitul.

Dacă şi tu ai atins o astfel de limită, atunci să ştii că nu mai poţi încerca nimic de-acum încolo – orice experienţă va deveni goală de sens, dacă ai ajuns într-o astfel de etapă a vieţii trebuie să-ţi mulţumeşti ca să poţi trece mai departe. Şi singurul mod de a face asta e să te consumi, să te apleci asupra ta, să înţelegi adevărata încărcătură şi semnificaţie a experienţelor tale. Crede-mă. Îndată ce totul se va termina voi nota toate astea; o să fie într-adevăr o scrisoare pe care mi-o adresez şi pe care o voi deschide din când în când dacă anumite împrejurări ale vieţii îmi vor stârni îndoieli sau regrete, deşi nu cred să se întâmple vreodată aşa ceva.

În seara asta însă o să mă culc devreme. O să termin bineînţeles puiul din farfurie, apoi o să fac dragoste cu soţia mea, şi o să mă culc devreme, foarte devreme. Dum-di-dum, dum-di-dum, dum-di-dum. Mâine e ziua mea, împlinesc patruzeci de ani şi în acest moment, cum stau aşezat la masa din bucătărie, stângând în mâini cuţitul şi furculiţa, iar soţia îmi face semne din celălalt capăt al mesei cu osul ăla alb, pentru prima oară în viaţă cred, îmi ascult bătăile inimii fără nicio teamă. Când totul se va termina, voi pune această scrisoare…