Adina Speteanu – „Irina”
2016, editura Tritonic, 354 pag.
În copilărie a existat un set de trei cărţi care îmi era periodic supus atenţiei, ca literatură de citit neapărat la vârsta mea. Este vorba despre Singur pe lume de Hector Malot, Cuore de Edmondo de Amicis şi Oliver Twist de Charles Dickens. Pe toate trei le-am început şi le-am abandonat de nenumărate ori, an după an. Le-am detestat cu toată fiinţa mea şi a trebuit să treacă mai bine de un sfert de secol ca să accept să mă mai apropii de Dickens. Dar cred că trauma a rămas, pentru că nu l-am prea gustat.
De unde provenea faptul că nu le-am putut termina niciodată? Simplu: erau prea triste pentru gustul meu. Incompatibilitatea cu astfel de texte şi filme a continuat de-a lungul vieţii mele (îngrozitor ce m-am plictisit la filme ca Lista lui Schindler, sau Pacientul englez!) şi, prin urmare, simplul fapt de a termina o astfel de carte reprezintă o laudă la adresa autorului ei. Iar ce spun eu despre text ar trebui ignorat. Prin urmare, vă îndemn să nu citiţi ce scrie mai departe. În afară de paragraful următor.
Cu opera Adinei Speteanu am luat contact prin intermediul seriei Dincolo de moarte – o poveste despre o adolescentă aleasă să conducă lumea ne-morţilor, să facă pace între strigoi şi vampiri. Bine scrisă, cu personaje credibile, o intrigă construită cu grijă, cu probleme morale, realiste, seria cu pricina m-a determinat s-o apreciez şi să-i urmăresc cariera literară.
În romanul Irina, autoarea lasă deoparte genul fantasy şi se apleacă asupra unor situaţii de viaţă. Evident, triste – de aici şi preambulul prezentului articol. Romanul se concentrează asupra familiei unui doctor rămas văduv în urma unui accident. În grija sa se află trei copii – Mihai, Diana şi Irina – dintre care fata cea mică are parte de un tratament discriminatoriu din partea lui. Alături de pierderea mamei, pe Diana o deranjează faptul că tatăl pare să n-o iubească pe sora ei. Apăsată de responsabilităţile familiei, ce o obligă să se maturizeze mult prea repede, ea se însingurează, lucru favorizat şi de comportamentul prietenilor, ce nu înţeleg drama interioară care o consumă.
Anii trec, iar adolescenţa le aduce unora dintre aceştia înţelepciunea de a realiza nedreptatea la care au supus-o. Dianei îi este greu să se încreadă iar în ei, dar problemele vieţii au devenit şi mai grele între timp. Fratele cel mare a plecat la facultate în străinătate, iar tatăl nu şi-a schimbat deloc comportamentul faţă de Irina şi, în plus, se izolează tot mai mult de familie. Toate acestea o determină pe Diana să accepte să împartă povara cu altcineva. Dar viaţa nu şi-a terminat loviturile pentru ea şi pentru familie, iar situaţia va lua o întorsătură complet neprevăzută.
Adina Speteanu oferă romanului o doză foarte puternică de realism. Drame ca acestea există permanent în jurul nostru, iar plasarea acţiunii în România (la Zărneşti) îi permite cititorului să se identifice şi mai bine cu cele prezentate. Iar personajele sunt bine creionate, întocmai cum observasem şi în seria Dincolo de moarte.
Ce m-a surprins a fost opţiunea autoarei pentru titlu. Personajul principal nu este Irina, ci sora ei mai mare, Diana – şi, într-o oarecare măsură, Alex, fiul primarului. Totuşi, ea este pilonul în jurul căruia gravitează acţiunea – tatăl ei o tratează urât, Diana încearcă să o protejeze, Alex şi sora lui mai mică vor să-i ofere mediul care-i lipseşte acasă. Iar deciziile luate pe parcursul cărţii şi drama în sine o au mereu pe ea în vizor – mai mult sau mai puţin direct. Din acest punct de vedere, cred că prologul ar fi trebuit să lipsească. Mie, cel puţin, mi-a oferit toate indiciile ca să-mi dau seama despre ce e vorba şi, prin urmare, am privit detaşat suspansul construit frumos pe parcursul cărţii.
Aşa cum am spus, nu cred că sunt persoana potrivită să evalueze o carte de acest gen, deoarece punctele ei forte nu mă vor entuziasma, iar atenţia mi se va îndrepta către alte aspecte – poate mai puţin relevante. În cazul de faţă, impresia mea a fost că romanul mai putea fi şlefuit un pic, iar finalul a fost grăbit. Cred că-i mai trebuiau vreo 30-50 de pagini, ca să accentueze ceea ce eu am perceput a fi elementul ei central. Dar, repet, sunt mari şanse ca problema să fie la mine, la inabilitatea mea de a empatiza cu astfel de cărţi.
În mod cert, Adina Speteanu ştie să scrie – şi, pentru că se pricepe să construiască personaje, să pătrundă în sufletul lor şi să le prezinte dramele, probabil că genul acesta realist este direcţia care i se potriveşte. Personal, o prefer pe teritoriul fantasticului, acolo unde pot să-i gust creaţia, deoarece conţine condimentele care mă ajută s-o savurez. Dincolo de preferinţele mele, însă, Irina este un roman cu o temă puternică şi cred că persoanele cărora le place acest gen de literatură îl vor aprecia la adevărata lui valoare.
