Capitolul V
Primul lucru pe care-l aud sunt două persoane – un băiat şi o fată – certându-se undeva aproape de mine. Nu pot să disting clar cuvintele. Vocile lor sunt estompate. Când în sfârşit devin mai clare, încetează să-mi pese: o durere îngrozitoare de cap îmi acaparează toată atenţia. Se face brusc linişte.
— Cris, eşti treaz! observă o voce cunoscută de fată.
Îmi deschid ochii şi trebuie să clipesc de câteva ori până imaginea îmi devine clară. Capul îmi bubuie în continuare ca o bombă cu ceas gata să explodeze. Alina şi Radu mă privesc cu ochi mari de lângă pat…pat care nu este al meu, cum nu e nici camera. Albă, anonimă, insipidă, mirosind vag a ceva stricat amestecat cu înălbitor, seamănă aproape cu o cameră de…
— Sunt la spital? Ce caut la spital? sar în sus revoltat. Mişcare proastă pentru căpăţâna mea îndurerată care nu întârzie să mă ameţească imediat îndeajuns de tare încât să mă trimită direct înapoi pe pernă.
Amândoi ezită şi se fâstâcesc. Se uită unul la altul încurcaţi după care Alina oftează şi-mi spune:
— Te-au găsit ieri aproape degerat într-un şanţ.
— În chiloţi, a completat Radu.
— Ce?! mă uit la ei fără să-mi vină să cred.
— Fii sincer, ai băut? crede Alina.
— Ţi-a dat cineva în cap? Radu are mai multă încredere în integritatea mea şi preferă o explicaţie mai extremă.
— Nu cred…ultimul lucru care mi-l amintesc e…, brusc îmi vine în minte imaginea fetei în roşu stând în faţa mea cu o ţigară aprinsă între degete şi un zâmbet pe buze, murmurând:
— Rhea.
— Da? Alina aşteaptă să continuu.
— Păi, după ce-am plecat de la facultate ieri, de n-a mai avut răbdare Radu să mă aştepte până am terminat de vorbit la telefon, am întâlnit o tipă pe stradă…o chema Rhea. Cred, mi-am apăsat palmele peste ochi să alung imaginea aceea care persista în mintea mea.
— Rea? a pufnit Alina.
— Asta am zis şi eu, am zâmbit. Dar era Rhea. Ca titanida…ştii, mama lui Zeus.
Radu era ciudat de tăcut.
— Dar Cris…atunci când am luat-o eu înainte…asta a fost acum trei zile, a spus în cele din urmă. Nu ieri.
— Nu-mi prea amintesc ce s-a întâmplat. Ştiu că am început să vorbesc cu ea, mergeam în aceeiaşi direcţie aşa că….probabil avea şi ea cursuri la ora aia…deşi, de ce purta o rochie aşa subţire pe vremea asta, habar n-am…nu părea să-i fie frig totuşi…am întrebat-o…voiam să-i dau geaca mea dacă era până acolo…dar a zis nu, îi era chiar cald…m-a lăsat să-i pun mâna pe braţ să văd singur…era caldă…foarte caldă…
— Şi te-ai dus acasă cu ea, v-aţi făcut de cap până ce s-a plictisit şi te-a aruncat în stradă în chiloţi, iar tu, prea obosit să te mai mişti ai adormit pe unde ai apucat? sugerează Alina chicotind.
— N-o fi fost o tâlhărie? Te-a dus undeva, te-a dezbrăcat, ţi-a luat toate lucrurile şi-apoi te-a lăsat baltă şi-a trebuit să-ncerci s-ajungi acasă aşa? propune Radu ceva mai serios.
— Cine ar încerca să ajungă acasă în chiloţi? respinge Alina ideea. Dacă-l ducea undeva sigur găsea măcar o draperie, patură sau zdreanţă să pună pe el sau aştepta ziua şi bătea-n uşi pe la vecini să-i roage să-l lase să dea un telefon sau să ceară ceva haine împrumut măcar.
— Şi-i deschidea cineva dacă era în chiloţi sau în vreo zdreanţă? se împotriveşte Radu.
— Vreţi să încetaţi amândoi? Numai îl derutaţi, îi întrerupe Adi apărând în uşă cu geanta mea în braţe. N-a fost nici băut, nici drogat că i-au făcut analize de sânge când l-au adus. Nu v-aţi gândit să întrebaţi când aţi venit, nu? zâmbeşte dispreţuitor. Şi asta era la asistente. Au scotocit prin ea după un act de identitate când te-au adus şi-au uitat de ea dup-aia.
— A, da, că doar de pe telefonul tău ne-au sunat să ne anunţe că eşti în spital, și-a amintit Radu spre oroarea mea. Noroc că nu ți-l blochezi.
— Nu, nu telefonul meu! am exclamat oripilat, apoi un lucru mult mai groaznic mi-a venit în minte: Părinţii mei. I-au anunţat şi pe ei?
— Nu, m-a asigurat Alina. Le-am spus că sunt sora ta şi i-am rugat să mă lase pe mine să le zic. Mă gândeam c-o să ai probleme dacă a fost doar ceva nebunie studenţească cu rezultate proaste. Mi-au dat ieri telefonul şi le-am trimis un mesaj din partea ta că mergi la cabană câteva zile şi n-o să ai semnal, apoi l-am închis. Telefonul e la mine, caută prin poşeta ei şi îl scoate, apoi mi-l întinde.
— Mersi, mi-ai salvat viaţa, îi zâmbesc uşurat şi deschid telefonul.
— Cum eşti? Te doare ceva? mă întreabă Adi. Doctorul a zis că nu e nimic grav, atât doar c-ai amorţit de la frig un pic şi-ai făcut febră aseară.
— Am o durere de cap groaznică, dar în afară de asta, cred că sunt în regulă, dar înainte să mai pot adăuga ceva, Radu vede în cuvintele mele o confirmare a teoriei lui:
— Ţi-a dat cineva în cap, asta e! A venit din spate şi jap! Poate fata trebuia să-ţi distragă atenţia sau poate era prietenul ei gelos sau ceva de genul!
— Să-i distragă atenţia ca să ce? Să-i fure hainele? Că geanta şi telefonul nu i le-a luat nimeni, îi aminteşte Alina şi Adi dă din cap exasperat.
— Pariez că din cauza lor te doare capul, îmi şopteşte Adi ca să aud doar eu. În timp ce Radu şi Alina continuă să se certe în fundal, mă întreabă: Dar ce Dumnezeu s-a întâmplat?
— Habar n-am, dau din umeri. Nu-mi amintesc mare lucru. Doar c-am întâlnit o fată în drum spre casă. O chema Rhea şi era îmbrăcată în roşu.
Nu mi-am dat seama de ce am spus decât în momentul în care s-a lăsat liniştea în cameră şi toţi trei s-au uitat la mine miraţi.
— Dar nu era acea fată în roşu, m-am grăbit să adaug.
— Dar era îmbrăcată subţire, ai spus-o chiar tu. Era ciudat cât de subţire, îmi aminteşte Alina.
— Da, dar…, am încercat să protestez.
— Era seară, era întuneric, pun pariu că erai pe una din străduţele alea lăturalnice pe care o iei când te grăbeşti acasă, Radu încuviinţează şi el.
— Şi-o chema Rhea? Rhea, rea, e doar un joc prost de cuvinte! adaugă Adi.
— Vreţi să încetaţi? îmi ridic eu vocea în cele din urmă iritat. Doar încă sunt aici, nu? Dacă chiar era femeia aia blestemată dispăream pur şi simplu, nu asta e ideea?
Mă privesc încurcaţi şi oarecum ruşinaţi.
— Poate ar trebui să mergem. Probabil eşti obosit, Alina sparge tăcerea şi bate în retragere. Băieţii îi urmează exemplul. Nu îi opresc. Simt nevoia să-mi adun gândurile şi cu ei prin preajmă pare să fie imposibil.
Dupa ce pleacă, încerc, fără sorţi de izbândă, să-mi aduc aminte mai multe, dar oricât mă străduiesc, doar imaginea zâmbitoare a Rheei îmi apare în faţa ochilor pentru ca apoi să dispară subit fără vreo explicaţie în plus asupra existenţei sale. Mă dau bătut mult prea uşor. Un grup de adolescenţi gălăgioşi şi teribilişti – vorbesc de parcă ar fi trecut un car de ani de când am fost şi eu la fel – îşi vizitează un prieten la câteva paturi mai încolo. Aduc cu ei, pe lângă glume, bârfe, zâmbete şi dojeneli, baloane, flori colorate şi genţi ticsite cu manuale şcolare. Dintr-una văd ivindu-se colţul unei cărţi de română cunoscute şi zâmbesc. Încă n-a trecut destul timp că să mă apuce melancolia, dar mă simt brusc singur. Nu trebuia să-i las să plece. Mă întorc nemulţumit pe o parte şi stau cu spatele la adolescenţii zgomotoşi. Închid ochii şi mă cuprinde o toropeală plăcută. Poate Alina avea dreptate. Poate chiar sunt obosit, dar oare cum pot fi obosit când tot ce-am făcut, se pare, de o zi şi jumătate încoace e să dorm? Aud vag sunetul care mă anunţă că am primit un mesaj pe telefon. Probabil lista apelurilor pierdute cât a fost închis. Îl las în pace. Sunt prea adormit să-mi pese.
Capitolul VI
Au trecut două zile de când am ieşit din spital. N-am mai vrut să stau după ce m-am trezit. Febra îmi trecuse şi îmi revenisem. Doctorii au fost dornici să elibereze patul, eu să nu le mai văd mutrele, aşa că m-am externat. Una dintre asistente mi-a spus că, la scurt timp după ce m-au adus la spital şi febra mi-a trecut de 40 de grade, am început să delirez şi să bolborosesc tot timpul despre o fată. Tot o strigam şi-o întrebam unde merge. Credea că era vorba de prietena mea şi i s-a făcut milă de mine când n-a venit să mă vadă – singura fată care s-a interesat de mine a fost „soră-mea”. Am întrebat-o care era numele pe care-l strigam, dar nu-şi amintea. Am întrebat-o dacă era Rhea, dar mi-a dat doar un răspuns vag gen poate. Avusese mulţi pacienţi în grijă în noaptea aceea.
La facultate, nimeni înafară de trio-ul care m-a vizitat la spital nu ştia ce păţisem. Deşi – susţinea Alina – fusese cât pe ce să mă transform într-o ştire de împlutură într-un ziar local pentru că fusese o zi moartă în materie de subiecte.
— Ai avut noroc cu un incendiu care a avut loc după-masă, altfel nu doar toată şcoala, dar tot oraşul ştia de mica ta aventură, m-a informat Alina.
Ăsta era numele pe care-l folosea. Mica mea aventură. Era sâcâitor, dar recunosc, dădea întregii chestiuni un aer mai optimist decât ar fi făcut-o de exemplu dacă ar fi denumit-o povestea cu şanţul, acea întâmplare ciudată sau întâlnirea ghinionistă cu „ştoarfa în roşu” – cum o numea plin de afecţiune Radu. De când, deci, cu „mica mea aventură”, mi-a cam pierit entuziasmul – şi pe bună dreptate – pentru proiectul meu preferat. Pe de altă parte, de când cu „mica mea aventură”, Alina, Radu şi Adi au devenit cei entuziaşti şi mă bat la cap să nu renunţ acum având în vedere că am mers deja atât de departe. Încerc să-i temperez, dar cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât par să se ambaleze mai rău. Sunt vag conştient că probabil aşa eram şi eu la început.
Adevărul e că mă simt bântuit. Nu în sensul propriu al cuvântului. Cred. Realitatea pare estompată cumva, de parcă cineva ar fi dat volumul mai încet şi imaginea a devenit atât de neclară încât totul e doar un amalgam viu ce respiră şi pulsează în faţa mea, fără a mă implica sau măcar atinge. Doar ideea că ar putea să se apropie de mine în vreun fel mă scârbeşte, dar nu pot să încetez să fiu, măcar iluzoriu, o parte din ea. Merg la cursuri, îmi fac proiectele, merg în oraş, beau, mănânc, văd filme, ascult muzică, încuviinţez la mai tot ce mi se spune fără să mă gândesc de două ori, dar, cu toate astea, nu sunt, de fapt, acolo. Profesorii mă plac mai mult aşa, sunt mai docil, mai tăcut, aparent atent, deşi tot ce fac e să privesc insistent prin ei undeva în gol şi să-mi autoimpun să clipesc din cinci în cinci secunde.
— Ce Dumnezeu e cu tine? mă întreabă Radu iritat în timp ce ne înghesuim în baia de la etajul 2 să ne aprindem o ţigară împreună. Începem să ne facem griji. Am crezut că ai nevoie doar de ceva timp să-ţi revii, dar deja a trecut peste o săptămână şi zici că eşti tot mai posomorât şi morocănos pe zi ce trece. Ce e? Nu poţi să dormi ca lumea? Eşti deprimat că s-a ales praful de proiectul tău? Deşi, ţi-am zis, asta e total vina ta.
— Nu şi nu, îi răspund scurt şi la obiect, şi Radu îmi aruncă o privire plină de reproş.
De fapt, dorm chiar bine. Prea bine. Somnul e singurul care îmi oferă o frântură din simţul de real pe care l-am pierdut. Nu-mi amintesc mare lucru când mă trezesc. Câteodată chiar nimic. Există un moment între somn şi trezire, chiar înainte de a-mi deschide ochii când am impresia că am revenit la normal, că totul a fost doar un vis şi-abia aştept s-o văd pe Alina ca să i-l povestesc, să râdă şi ea, dar în momentul în care pleopele mi se ridică, am senzaţia că mă scufund într-un puţ care-mi amorţeşte toate simţurile. În visele mele, totul e viu, dureros de real, palpabil şi liber. Câteodată în ele se repetă ziua care s-a sfârşit în felul în care trebuia să aibă loc. În baie Radu nu-mi spune că sunt posomorât şi morocănos, ci îmi povesteşte de ultima lui aventură amoroasă. La cursuri, râd pe înfundate şi profesorii se uită nervoşi la mine ameninţând că mă expediază din sală. Alina îmi contestă în continuare ideile şi eu mă ambalez încercând s-o conving să se lase bătută. Iar seara, la uşa facultăţii, fumând relaxată o ţigară şi atrăgând privirile tuturor, e Rhea, în rochia ei de-un roşu sângeriu, cu părul negru ca tăciunele şi pielea ei caldă în orice moment şi sezon.
— Ai întârziat, iubitule, îmi spune cu un zâmbet seducător.
— De ce te plimbi noaptea singură pe străzi? Îmbrăcată aşa? Nu ţi-e frică? îi reproşez şi mă simt imediat vinovat având în vedere salutul ei prietenos şi călduros.
— Frică? chicoteşte amuzată. O, nu-ţi face probleme pentru mine, sunt cât se poate de capabilă să am grijă de mine.
Nu spun nimic deşi mi se pare absurd: totuşi, e doar o fată. Dacă o urmăresc şi-o încolţesc vreo trei brute pe-una din străduţele alea părăsite care-i plac atât de mult? Râde din toată inima de data asta. Îmi citeşte gândurile.
— Cris, Cris, chiar nu-ţi dai seama deloc, nu-i aşa? Şi eu care credeam că eşti băiat deştept.
În visele mele, a fost a mea de multe ori. De fapt, mai devreme sau mai târziu, toate se sfârşesc într-un amalgam de imagini semi-erotice – zic semi pentru că tot ce văd e pielea ei perfectă, curbura gâtului, buzele mişcându-i-se ca şi cum mi-ar şopti ceva – niciodată nu aud ce – dar sunt cumva conştient că suntem undeva în mijlocul unei partide de sex, nu a unei îmbrăţişări tandre. Ştiu, pentru că simt că sunt gol. Simt căldura ei înghiţindu-mă. Gâfâi extaziat, iar ea doar îmi aruncă un zâmbet tandru de zeiţă indulgentă. Niciodată nu mă trezesc înainte să termin. Mi-e ruşine când mă gândesc că poate colegul meu de cameră, Liviu, care are o manie de a sta treaz toată noaptea uitându-se la filme, jucând jocuri şi înfundându-se cu chipsuri şi cola, ar putea să mă audă gemând şi învârtindu-mă în somn într-o încercare disperată de a mă împerechea cu patul. Până acum n-a spus nimic în privinţa asta – sunt destul de sigur că dacă ar fi fost martorul unei asemenea scene jalnice, nu m-ar fi scutit de batjocură măcar câteva săptămâni. Într-o zi l-am întrebat:
— Am vorbit cumva prin somn în ultima vreme?
Stătea aşezat turceşte pe patul lui, cu mâna dreaptă pe mouse şi căştile după gât. M-a privit de parcă n-aş fi fost acolo. M-am întrebat dacă şi el avea aceleaşi senzaţii bizare în legătură cu realitatea cotidiană pe care le aveam eu. A clipit de vreo câteva ori şi s-a uitat de la ecranul calculatorului la mine şi înapoi ca şi cum n-ar fi ştiut care necesita mai mult atenţia lui şi-apoi mi-a spus:
— Ai bolborosit ceva, dar nu se înţelegea nimic. Înafară de asta, cum te culci aşa te trezeşti, ştii asta mai bine decât mine. De ce întrebi?
— A, nimic important. Am avut nişte coşmaruri şi-am avut impresia că am urlat cu voce tare, am minţit cu neruşinare.
A scos un sunet gutural neutru ca răspuns şi s-a întors înapoi la ecran, ignorându-mi existenţa.
E doar vina ei. Rhea. Cumva, m-a debusolat complet. Urăsc că nu-mi pot aminti ce s-a întâmplat. Ce-a spus, ce-am făcut. Am vaga impresie că toate acele frânturi de conversaţie pe care le visez, dacă ar fi puse cap la cap, ca un puzzle, ar forma întreaga discuţie pe care am purtat-o cu ea.
Concluzia unanimă a celor trei prieteni care-mi poartă de grijă a fost, în cele din urmă, că am fost victima unui jaf ratat. Că, pe când să-mi fure geanta cu telefon cu tot, ceva îi speriase pe atacatorii mei, fapt pentru care m-au lăsat baltă într-un şanţ şi şi-au luat tălpăşiţa cu hainele mele în braţe. Dar de ce m-au dezbrăcat? Eram dezbrăcat şi cu hainele în braţe din start? Teoria mai complexă elaborată de Radu era că Rhea mă luase acasă cu ea, ne-am făcut de cap până ce a venit acasă prietenul (sau soţul) ei gelos, moment în care mi-am luat hainele în braţe şi-am ieşit pe geam afară. Atunci am avut nenorocul de a da de nişte haimanale care au vrut să mă jefuiască, mi-au dat una în cap şi m-am prăvălit pe jos cu geanta sub mine. La un minut după, când au fugit speriaţi crezând că vine cineva, au luat hainele împrăştiate pe jos în speranţa că portofelul sau măcar telefonul îmi era în pantaloni. Lovitura explica şi mica mea pierdere de memorie. Am fost de acord cu această teorie – care avea şi ea găurile ei – pentru că era singura care avea sens.
Totuşi, câteodată mă întrebam ce-ar fi fost dacă Rhea chiar fusese femeia în roşu din poveste. Venise să mă avertizeze? Nu-i plăcea că dădeam târcoale victimelor ei? Sau a vrut să mă ia şi pe mine, dar a decis în ultimul moment că de fapt nu sunt o persoană destul de strălucită ca să se mai obosească cu mine? Pentru că găsisem o legătură între George, Ducu şi Mihai. Căutasem ceva informaţii de fundal despre ei – în ciuda a ceea ce credeau Radu, Alina şi Adi, nu renunţasem la lucrarea mea, dar acum se tranformase într-o scuză pentru a-mi hrăni obsesiile – şi descoperisem că George nu câştigase doar un concurs de programare, ci pe toate la care participase începând de la vârsta de 15 ani încoace. Ducu fusese acceptat într-un cenaclu de poezie renumit încă din liceu şi romanul lui de debut fusese un bestseller. Iar concursul pe care-l câstigase Mihai fusese internaţional, deschis tuturor tinerilor artiști din lume. Cât de bun trebuie să fi fost pentru a-l putea câştiga? Pe lângă bursa la nu ştiu ce şcoală faimoasă de arte, era şi o sumă considerabilă pentru a-i finanţa începutul carierei. Probabil orice student la arte ar fi omorât pentru ea. Pe lângă ei, ce sunt eu? Am note decente, am intrat pe la jumătatea listei la facultate, profesorilor pare să le placă cum scriu şi cred că am făcut o treabă bună cu ziarul fostului meu liceu, dar de-aici până la următorul Bill Gates, bestsellere şi premii internaţionale, e totuşi o diferenţă ca de la cer la pământ. Dacă chiar este femeia în roşu, Rhea şi-o fi verificat de două ori datele, şi-a dat seama că şi-a ales prost prada şi mi-a dat drumul. Când mă gândesc la asta, îmi sare ţandăra şi sunt iritat toată ziua. Dar dacă, departe de a fi ceva fantomă esoterică, Rhea e din carne şi oase? Din acele câteva lucruri pe care mi le amintesc în legătură cu ea, părea destul de reală. Pielea ei era caldă. Iar dacă e o persoană adevărată, aş putea să dau de ea! Dar dacă e ceva psihopată scăpată de pe la vreun spital de nebuni care omoară băieţi ca să se distreze? Dar cine e mort? Nimeni n-a murit din cauza ei. Chiar dacă ea e femeia – fantomă sau reală – din legenda aceea urbană.
Încep să umblu singur pe stradă noaptea în căutarea ei. Pe cele mai pustii drumuri, pe cele mai întunecate străzi. Sunt bătut o dată, aproape înjunghiat, jefuit de două ori, vomită pe mine un beţivan ce iese împleticindu-se dintr-o bodegă, se dau la mie două prostituate cu dinţi stricaţi şi mutre obosite, o haită de câini vagabonzi mă fugaresc neobosiţi printr-un labirint de case dărăpănate şi scorojite de timp. Ziua, vocile oamenilor se estompează tot mai mult. Alina plânge disperată şi mă pălmuieşte zdravăn după ce mă târăşte în baia fetelor care e pustie la acea oră. Palma ei ar trebui să usture – a lovit cu toată puterea – dar nu face decât să-mi gâdile vânataia care se întinde deja pe obrazul meu de două zile – cadoul de despărţire al unui vagabond sinistru care m-a atacat undeva pe sub podul din Mărăşti. Mâna ei nu face cât pumnul lui amorţit înfăşurat în zdrenţe. Se agaţă de mine, încearcă să mă zgâlţâie, să mă trezească, mă sărută, îşi vâră limba în gura mea, mă zgârie, mă-mpinge, iar eu doar zâmbesc:
— Ştii, asta se numeşte incest, surioară.
— Eşti un prost, un tâmpit, un rahat cu ochi…, urmează o serie de insulte care de care mai colorate şi obscene, care mi se par atât de nepotrivite ieşind din gura ei care de obicei le evită şi foloseşte formele mai inofensive de genul „băga-mi-aş piciorul/banii la cec/chiftelele în frigider”. Dă cu pumnii în mine, dar puterea cu care loveşte scade treptat, până când mâinile ei încleştate se odihnesc doar pe pieptul meu şi priveşte podeaua cu ochii în lacrimi murmurând înjurături.
— Aşa vorbeşte o fată? o întreb chicotind şi ea îmi aruncă o privire furioasă.
Deschide gura să vorbească, dar în acelaşi moment se deschide uşa de la baie. Se întoarce rapid cu spatele la oricine a intrat, să nu vadă că plânge. În prag stă Ovidiu, uitându-se la mine iritat:
— Aici erai. Toni te caută de trei zile şi nu reuşeşte nicicum să dea de tine. Unde ţi-e telefonul?
— A, l-am pierdut.
Mi-a fost de fapt furat în timpul primului jaf.
— Genial, oftează şi-şi scoate telefonul. Sună-l de pe al meu. A zis că e ceva important.
Ovidiu observă abia acum prezenţa Alinei, dar înainte să apuce s-o salute, intră la veceu și trântește ușa după ea.
— Ce cauţi în baie la fete? întreabă Ovidiu încurcat şi oarecum stânjenit. Hai să ieşim pe hol.
— Vorbeam doar cu…
Simt că zgârieturile pe care mi le-a făcut Alina sângerează.
— Am întrerupt cumva ceva?
Ieşim din baie şi ne oprim lângă scări.
— Nimic important, zâmbesc şi simt că zâmbetul meu e rece, la fel ca sângele care mi se prelinge pe obraz. E doar geloasă.
Citește în continuare: Partea a 4a
Ilustrația acestui fragment a fost realizată de Anamaria Cosma
Citește Partea 1 și Partea a 2-a
