„Sunt doar două tragedii în viaţă: una e să nu obţii ceea ce vrei, iar cealaltă să obţii.” Oscar Wilde
Prolog
Legendă urbană n. Poveste apocrifă care implică evenimente din trecutul recent, incluzând deseori elemente de groază şi umor, care se răspândeşte rapid şi este considerată popular a fi adevarătă.
Se spune că apare doar noaptea.
Ucigător de frumoasă, înaltă, suplă – perfectă. N-are importanţă dacă e iarnă sau vară, poartă întotdeauna doar o rochie scurtă de un roşu sângeriu. N-o vezi în cafenele, cluburi, baruri, asteptând pe cineva, într-un cinematograf arhiplin sau pe un troleu care-şi parcurge ultimul traseu pe la 11. O întâlneşti doar pe străduţe întunecate, ferite de prea multe lumini, oameni şi gălăgie. Apare brusc, fără nicio explicaţie. N-o auzi, dar o simţi, iar când te întorci, e chiar în spatele tău. Ţi se adresează cu nonşalanţă, cu mult prea multă uşurinţă, zâmbitoare, iar tu, în faţa unei asemenea frumuseţi care-ți acordă atenție nu poţi decât să răspunzi măgulit.
Nimeni nu ştie ce se întâmplă după aceea. Doar că dispari.
Şi e o poveste adevărată, ştiţi…I s-a întâmplat lui George, un tip de la Poli pe care-l ştia un prieten de-al unui prieten. Chiar iarna trecută…Într-o seară ieşise cu colegii de cameră la o bere şi s-au lungit şi i-a prins noaptea într-un bar. Voiau încă să mai stea, dar George, grăbit s-ajungă acasă – avea un proiect de terminat a doua zi – a plecat mai devreme. Era o staţie de taxi aproape de bar, în centru, aşa că nu s-a mai obosit să sune după o maşină şi-a luat-o înainte singur. Dar până să ajungă la drumul principal, a trebuit să treacă pe câteva străduţe prost iluminate. A dispărut în noaptea aia şi prietenul amicului meu jură că a văzut o femeie în roşu dând târcoale pe-acolo. Își aminteşte clar chestia asta fiindcă i se păruse ciudat faptul că era ianuarie şi fata se fâţâia pe stradă fără o haină groasă pe ea, într-o rochie de vară şi sandale. George n-a mai fost văzut de-atunci.
Capitolul I
— Atât?! Alina se uită la mine de parcă aş fi sărit de pe fix şi pufneşte în râs. Cred că glumeşti! Nici măcar nu e de groază povestea! Unde sunt cadavrele ciopârţite, sângele, monştrii? Tipa ar fi trebuit să fie măcar un vampir, ce naiba!
E undeva la 11:30, suntem în plin curs şi de la pauză încoace încerc să-mi dovedesc genialitatea, dar nimeni nu pare să vrea să fie de acord cu mine.
— Are dreptate, Cristi, , se grăbeşte Radu s-o susţină. Nu ai bazele unei legende „urbane”, gesticulează în aer două apostroafe. Tipa văzută putea foarte bine fi vreo fată ieşită de prin vreun club să vorbească la telefon. Şansele ar fi fost foarte mari în special dacă barul era aproape de centru.
— E ridicol să şi încerci să scrii ceva despre asta, adaugă Alina ceva mai serioasă. E o pierdere de vreme! Te mândreşti cu proiectul ăsta profului şi-apoi n-ai ce scrie la el. E o situaţie cu o singură direcţie: eşecul.
— Nu e adevărat, spune Adi întorcându-se spre noi. Şi eu am auzit povestea asta cu dama în roşu. I s-a întâmplat unui tip de la Filo, Ducu. O prietenă de-a lu’ soră-mea îl ştia.
— Prietena prietenei mele, vezi? E tipic legendelor urbane! TI-PIC! le explic eu entuziasmat.
— Surorii-mele, subliniază Adi. Dac-o spui aşa sună ca şi cum soră-mea ar fi prietena mea ceea ce…, îşi schimonoseşte faţa să-şi arate dezgustul.
— Te înţeleg, am văzut şi eu cum arată soră-ta, spune Radu glumeţ. Adi îşi dă ochii peste cap şi se întoarce în faţă.
— Gândeşte-te la informaţii, ce ai putea pune – concret – în lucrarea asta? întreabă, veşnic logică, Alina.
— Aş putea găsi toţi aceşti prieteni-ai-prietenilor. La fiecare facultă este măcar unul care să fi auzit o poveste similară cu cea pe care v-am spus-o eu. Trebuie să găsesc oamenii care au cunoscut direct presupusele victime ale femeii în roşu. Ei trebuie să cunoască adevărul, nu? încerc eu să îmi demonstrez raționamentul fără cusur.
— Şi dacă afli că totul e doar o mare glumă? mă întreabă Radu încruntându-se.
— Asta e şi ideea, îi amintesc. Dacă totul e o minciună, atunci pot să demonstrez că există aici, în Cluj, o legendă urbană, o dezvoltare a mitului folcloric modern!
— Şi dacă nu e? întreabă Alina cu un zâmbet ironic. Dacă chiar există această femeie în roşu?
— Atunci presupun că îmi voi lua spray paralizant şi voi refuza să mai vorbesc vreodată noaptea cu o fată îmbrăcată în roşu! spun eu râzând.
— Dar tot nu ajungi niciunde, îşi dă seama Radu. Chiar dacă găseşti prietenii „victimelor” şi susţin sus şi tare că o femeie în roşu le-a făcut amicii să dispară, n-au cum să demonstreze lucrul ăsta şi îţi bazezi lucrarea pe spusele unor oameni cărora, să fim sinceri, ar putea să le lipsească o doagă.
— Gândeşte-te doar la asta: femeia în roşu nu apare niciodată în poveştile astea când sunt mai mulţi oameni în preajmă. E văzută doar când vreun tâmpit se găseşte-n treabă să umble singur noaptea pe străzi întunecate. Deci nimeni înafară de aceşti tâmpiţi – care sunt şi victimele ei – nu o vede. Şi-atunci cum ştiu ei, prietenii ăştia ai lor, că a fost ea şi nu vreun criminal de rând care i-au făcut să dispară?
Tot ce spune Alina are sens, dar tot nu vreau să renunţ la idee. E greu să gaseşti un subiect original care să nu fi fost tratat de încă vreo zece mii de oameni înaintea ta! Iar când eşti student în anul I şi eşti gata să intri în prima ta sesiune, trebuie să te evidenţiezi cumva, în special la noi la Jurnalism.
— E doar o poveste cu tâlc, nimic mai mult, se oferă Ovidiu – geniul grupei – să ne explice.
E ciudat din partea lui să intervină, de obicei îşi petrece orele ignorându-ne pe toţi ca fiind nedemni de atenţia lui. Câteodată această sferă se lărgeşte pentru a-i include chiar şi pe câţiva profesori, ca să nu mai vorbim de seminarişti.
— Un gen de avertisment, dacă vreţi, continuă el, nu vă plimbaţi noaptea singuri prin locuri întunecate că puteţi păţi ceva. Probabil au fost adăugate nume şi evenimente mai detaliate pentru a da impresia de realism. E într-adevăr o legendă urbană. Cu cât oraşele sunt mai mari cu atât apar mai multe potenţiale pericole – unele verosimile, altele mai puţin – care stimulează frica şi imaginaţia oamenilor.
— HA! las să-mi scape victorios odată ce Ovidiu se întoarce în faţă. Dacă el era de acord cu mine, vreo fărâmă de dreptate trebuia să am şi eu pe undeva.
Exclamaţia din păcate atrage atenţia profei care-mi aruncă o privire urâtă şi mă pune să-i răspund la nu ştiu ce întrebare. Mă uit la agenda deschisă din faţa mea pe care am desenat – destul de bine, zic eu – femeia în roşu. Lângă ea sunt trasate două coloane, una întitulată Victime şi alta Prietenii-Prietenilor. Mă uit înapoi la profă, bâlbâi un răspuns care evident n-avea nimic de-a face cu ceea ce se discuta înainte de ha-ul meu deplasat şi sunt rugat să părăsesc sala. Mă ridic, o salut politicos pe profă, le fac un semn cu mâna lui Radu şi Alina şi ies.
Holul este aglomerat. Se apropie de 12. Au început sa apară studenţii care au curs după noi şi se îmbulzesc la uşă ca să prindă un loc cât mai bun. Mă chinui să ies din mulţime fără să lovesc prea multă lume – plan total eşuat după ce îi dau cu mapa în cap unui tip masiv şi calc pantofii de sute de lei ai unei tipe superdichisite care se voia probabil următoarea Simona Gherghe. Tipul se uită urât la mine, privire la care îi răspund cu un zâmbet timid, pe când fata îmi aruncă o privire de total dezgust după care îmi ignoră total scuzele şi-şi vede de poveşti.
Reuşesc în sfârşit să ajung la scări şi de-acolo o iau tot în jos până la parter şi-apoi afară. Îmi scot o ţigară, o aprind, trag un fum şi-apoi, ţinând-o între buze, încep să scotocesc prin buzunare după un pix. Găsind unul în cele din urmă – cel pe care mi l-a dăruit tata înainte să vin la facultate, de firmă, german, elveţian sau ceva de genul – scriu în coloana victimelor: Ducu, Filo, şi-apoi în cea a Prietenilor-prietenilor: sora lui Adi (gr.2). Mulţumit de rezultat, pun pixul înapoi în buzunar, îmi scot ţigara din gură, mă apropii cu tupeu de un grup de vreo cinci persoane care aşteaptă în faţa facultăţii şi-i întreb:
— Fac o lucrare despre legende urbane în Cluj. Aţi auzit cumva de vreo poveste cu o femeie în roşu care face bărbaţii să dispară?
Sunt tăcuţi câteva momente. Se uită unii la alţii ca şi cum s-ar întreba din priviri: îl ştiţi careva pe tipul ăsta? Apoi, o fată sparge gheaţa şi spune:
— Nu-i o poveste. I s-a întâmplat unui tip de la Politehnică. George nu-ştiu-cum. O prietenă a unei prietene de-ale mele îl cunoştea.
Zâmbesc. Bingo.
Capitolul II
— George Pe…trean, spun ţinând telefonul între umăr şi bărbie şi scriind numele pe o foaie. În momente de genul ăsta regret că nu mi-am luat niciodată bluetooth. Eşti sigur că e corect?
— Absolut. Am avut împreună o diplomă de la un concurs de programare de-acum un an şi ceva şi-i era scris numele întreg pe ea, îmi explică Ionuţ – prietenul-prietenului – la telefon. Mai ai nevoie de ceva?
— Deocamdată e de-ajuns. Mersi mult.
— N-ai de ce. Se opreşte pentru un moment, ca şi cum ar întoarce pe o parte şi pe alta o problemă dificilă, şi-apoi adaugă: Dacă dai de el…sau de ea, să mă suni te rog.
— Fii sigur, i-am zis, apoi l-am salutat şi-am închis.
Deci, prima victimă, George Petrean, student la Politehnică, secţia Calculatoare, anul II la timpul dispariţiei, din Bistriţa. Să vedem…, petrec următoarele zece minute căutând pe cineva în agenda telefonului meu care să fie din Bistriţa. În cele din urmă îmi aduc aminte de o fostă colegă de liceu, Roxana, care s-a mutat în Bistriţa în clasa a 11a.
Găsesc numărul ei de telefon. Am noroc că nu şi l-a schimbat şi vorbesc vreo jumătate de oră cu ea. Da, sunt bine, sunt la Jurnalism în Cluj, da, îmi place, da, colegii sunt okay – o, doamne dacă ar înceta cu întrebările! În sfârşit, după ce aflu că acum e la Braşov, la Informatică şi că nu e tocmai ce şi-a dorit, îi spun de ce am sunat-o. E evident ofensată că o sun doar când am nevoie de ceva de la ea. După ce ezită o vreme – se întreabă probabil dacă sunt sau nu un prea mare bou şi dacă ar fi cazul să-mi facă această favoare – e în sfârşit de acord să-şi sune prietenii de-acasă şi să se intereseze de numărul de telefon al persoanei pe care o caut. Când îi spun numele, îmi zice că-l ştie. Mie, evident, mi se pare prea mare coincidenţă şi-o întreb dacă sigur e vorba de acel George Petrean din Bistriţa care era la Cluj la Politehnică anul trecut.
— Da, da, el e. Nu-l cunosc personal. Toată Bistriţa-l ştie din auzite, îmi spune ea. Era un mare beţivan. Când s-a prăbuşit pe marginea drumului într-o noapte în Cluj şi-a trebuit să vină salvarea după el că aproape intrase în comă alcoolică, părinţii lui l-au închis într-un spital psihiatric la o secţie de dezalcolizare. L-au mutat din Cluj la Iaşi la Politehnică, unde stă la rude şi nu l-au mai lăsat să se întoarcă în Cluj, din câte am înţeles, şi nici să mai aibă ceva de-a face cu vechii lui prieteni.
— Beţivan, spun eu amuzat. Deci George a dispărut la casa de nebuni, nu l-a furat femeia în roşu.
— Femeia în roşu? mă-ntreabă Roxana confuză.
— E o poveste mai lungă.
— Sunt sigură de asta, zice, dar nu insistă să afle detalii.
Scăpat de Roxana scriu repede pe o foaie toate lucrurile pe care mi le-a spus despre George după care îl sun din nou pe Ionuţ. Telefonul îi e închis aşa că decid s-o sun pe Alina şi să-i împărtăşesc ultimele ştiri în ceea ce priveşte lucrarea mea.
— Ţi-am spus sau nu? îmi reproşează odată ce mi-am terminat istorisirea.
— Dar asta nu e un lucru bun? S-a dovedit faptul că una din poveşti e falsă, mă apar eu.
— Da, dar ca să demonstrezi că ceea ce ai aflat tu e adevărat ar trebui să suni la Bistriţa să vorbeşti cu părinţii lui George, să afli la ce spital a fost internat şi sunt slabe şansele să recunoască faptul că fiul lor a fost la casa de nebuni. Pentru dezalcolizare sau altceva. Şi-apoi, chiar dacă să zicem că ai afla numele spitalului, ar trebui să mergi acolo să-i convingi să-ţi arate actele de internare ale lui George. Iar tu, dragul meu Cristian, n-ai nici timp, nici bani să iroseşti pe o asemenea aventură. Şi nici n-ar avea rost pentru o simplă lucrare semestrială.
De ce trebuie să aibă întotdeauna dreptate? O ştiu de-abia de câteva luni, dar nu cred să se fi întâmplat vreodată să spună ceva ce să nu aibă sens şi care să nu-mi dezarmeze argumentele. Brusc îmi vine o idee:
— Actele de transfer! Dacă a fost transferat la Iaşi trebuie să existe ceva documente semnate, nu? Trebuie să figureze şi pe lista studenţilor de-acolo. Şi asta pot să aflu ușor pe net!
— Eşti nebun! insistă Alina.
— Nu voi fi aşa nebun când proful îmi va pomeni lucrarea asta ani la rândul, îi spun eu.
Se aude un sunet pe fundalul telefonului şi observ că Ionuţ mă apelează în timp ce vorbesc cu Alina.
— Mă sună Ionuţ, vorbim mai încolo, okay?
— Bine, bine, cum spui tu, îmi zice părând pe jumătate amuzată, pe jumătate exasperată că nu vreau să renunţ odată la idee.
Îi răspund lui Ionuţ. Telefonul, se pare, i-a murit pe când era ieşit în oraş, dar acum e înapoi în cămin şi şi l-a pus la încărcat.
— Ionuţ, ia spune-mi, George obişnuia cumva să bea…aşa un pic mai mult decât restul? încerc să fiu subtil, dar nu-mi prea reuşeşte.
— Acum că mă întrebi…da, îi cam plăcea să bea destul de des.
— Şi-atunci, când a dispărut, cât de beţi eraţi?
— Eram ametiţi, băusem un pic de vodcă pe lângă bere…
În timp ce încearcă să-mi explice cât de puţin i-a afectat cele trei sticle de votcă şi 12 beri pe el şi cei trei prieteni ai săi, inclusiv George, care cică, după o sticlă de vodcă baută groapă n-avea nici pe dracu’, totul devine tot mai clar: fuseseră toţi beţi turtă.
— Iar când aţi plecat, nu-ţi aminteşti să fi văzut nimic ciudat pe străzile alea întunecate? încerc eu să-i forţez memoria.
— Nu, doar un beţivan căzut cu nasul în mocirlă într-un şanţ.
— Şi n-aţi mers la el? Nu l-aţi văzut de aproape? întreb având deja unele suspiciuni în privinţa identităţii beţivanului. Nu vi s-a părut cunoscut?
— Era beznă! explică el. Nu era pic de lumină. Unul dintre băieţi a vrut să-l ia la şuturi aşa de distracţie, dar mie nu-mi era bine şi i-am zis ca-l iau eu pe el la şuturi dacă nu-şi mişcă fundul. Dacă stau bine să mă gândesc, atunci am văzut-o pe fata aceea ciudată, dispărând pe o stradă laterală.
— Cred că sunt foarte mari şanse ca George să fi fost cel leşinat în şanţ, Ionuţ, îi spun în sfârşit şi continuu să-i explic ce aflasem. El este peste măsură de uimit căci George a fost, în cuvintele lui, un băiat de treabă.
Termin de vorbit cu el rapid şi închid telefonul. Privesc lista mea de 2 persoane – 2 victime – pe care am scris-o până acum. Tai numele lui George, scriu în dreapta lui alcoolic, student Poli Iasi cu semnul întrebării alături.
Capitolul III
— Unde ziceai că stă? îl întreb pe Radu a doua zi în timp ce ieşim de la cursul de Limbaje jurnalistice.
După ce mi-am petrecut jumătate din noapte pe internet încercând să-l găsesc pe George Petrean pe orice fel de listă asociată cu Universitatea Tehnică Iaşi şi neavând noroc, am decis sa îl las deocamdată deoparte – reuşisem doar să elucidez cât de cât misterul, nu? – şi să mă concentrez asupra celei de-a doua victime: Ducu.
— Undeva prin Haşdeu, ridică din umeri. De ce nu-l întrebi direct pe Adi?
— N-a venit la cursuri azi, îi amintesc. Am sunat de câteva ori, dar n-a răspuns.
— Poate l-a furat femeia în roşu, spune Alina cu un zâmbet batjocoritor când ni se alătură la intrare. Mă uit la ea cu reproş şi ea oftează: E chiar atât de important pentru tine?
Dau din cap afirmativ cu o mutriţă de copil neajutorat care ar afecta orice fată capabilă de instincte materne.
— Fie! se dă bătută, iar eu îmi ascund un mic zâmbet victorios. Am cunoscut-o când era şi Adi cu noi în oraş odată şi ne-am întâlnit cu ea. O cheamă Dana, e la Filo, engleză – franceză. Anul II. Merge cam la toate cursurile din câte am înţeles şi cred că ar fi de ajuns să te uiţi pe orarul lor ca să afli unde şi când ai putea să o găseşti. Asta dacă ai destul timp liber de pierdut bineînţeles.
— Când aţi ieşit voi fără mine în oraş? deviez eu de la subiect încruntându-mă.
— Îţi aminteşti când am fost la piesa aia de teatru şi tu n-ai vrut nici în ruptul capului să vii cu noi? mă întreabă Alina.
— Oooo, aceea în care toată lumea era goală. Majoritatea bărbaţi, îmi amintesc eu brusc. Teatrul modern n-a fost niciodată pe gustul meu.
— Eu m-am lăsat convins, dar aia a fost şi ultima dată, își schimonosește Radu fața.
— Aaa, deci de-acolo vine regula ta să stai cât mai departe de orice ar putea considera Alina interesant, îmi dau seama şi aceasta îi aruncă o privire ucigătoare lui Radu.
Merg cu ei până-n staţie şi iau primul autobuz înspre gară cu gândul să trec pe la Facultatea de Litere. Aveam, după cum se exprimase Alina, destul timp liber de pierdut. Îmi caut capătul de bilet pe care ştiu că îl am prin buzunarele hainei pe undeva. Găsindu-l însă, constat consternat că memoria m-a înşelat: ambele capete sunt folosite. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga – părând probabil cu atât mai suspect – să văd dacă cineva arată a controlor. Ştiţi genul, bărbat de vârstă mijlocie cu o mutră seacă şi plictisită, de obicei îmbrăcat prost şi c-o burtă mai generoasă. Autobuzul e destul de plin aşa că nu pot să-i văd pe toţi. Mă postez în spate, mă sprijin de-un scaun, pun mâna pe bară şi sper din tot sufletul să nu fiu prins.
De data asta, norocul e de partea mea şi ajung la Litere cu ultimii mei bani încă bântuindu-mi portofelul. Facultatea este grotesc de mare şi, după ce contemplez îndelung harta amplasată la parter, mă pierd de vreo două ori prin aripa A, B, C sau Z, la diferite etaje, printr-o încurcatură de scări şi săli cu nume tot mai ciudate. Mă simt brusc ca-ntr-un roman de Kafka şi, resemnat, mă întorc la intrare unde portarul, întors din pauza de cafea, îmi dă, mult prea jovial – râde de mine ticălosul, probabil şi-a dat seama că m-am pierdut – câteva instrucţiuni rapide care sunt de-ajuns pentru a mă duce în scurt timp în faţa nesfârşitelor orare afişate la etajul 1. Găsesc în cele din urmă cel al anului doi, engleza I şi văd că un curs este în plină desfăşurare. Fericit, caut sala şi aştept pauza.
În acest timp, realizez brusc că n-am întrebat niciodată cum arată sora lui Adi. Scot telefonul pentru a descoperi un mesaj de la Alina. Citindu-l, zâmbesc uşurat.
„În caz că nu ştii: sora lui Adi e o tipă mai grăsuţă, cu părul negru, lung şi creţ. Poartă ochelari. Baftă în căutări :)”
După vreo jumătate de oră, din sală ies hoarde de studenţi disperaţi după un fum. Dorinţă cu care pot simpatiza, după atâta aşteptare am şi eu o poftă nebună de-o ţigară, dar mi-a fost prea frică să plec ca nu cumva să iasă Dana fix când eu sunt în baie sorbindu-mi plin de satisfacţie doza de nicotină. Îi urmăresc din priviri pe cei care se îndreaptă spre toalete în speranţa că poate Dana e şi ea fumătoare, dar nicio şansă. Mă apropii de uşă şi aproape că mă bag direct în profa care tocmai iese din sală. Îmi cer mii de scuze ruşinat, îi fac loc să iasă, apoi intru. Mă uit atent la cei rămaşi în sală, dar nu văd pe cineva care să se potrivească descrierii făcute de Alina. Resemnat, mă apropii de prima persoană care-mi apare în cale, o fată micuţă şi palidă, şi o întreb:
— Scuză-mă, dar nu ştii, Dana… (Care era numele de familie al lui Adi? Marian? Marinescu? Ceva de genul?) Marinescu a venit cumva la curs? încerc eu.
— Dana Manolache? mă întreabă privindu-mă suspicioasă.
— Cred ca da, dau din cap cu entuziasm. Creaţă, cu ochelari?
— Da, e aici, confirmă ea şi întorcându-se îmi arată o fată în spatele sălii, lângă cuiere, care tocmai căută energic ceva în buzunarele hainei ei.
Îi mulţumesc fetei şi mă grăbesc spre Dana. Mă prezint, îi explic situaţia mea, îi povestesc despre lucrare şi e prima persoană care îmi spune cu o faţă serioasă:
— Ce idee interesantă!
Mă gândesc pentru un moment să-i sun pe Alina şi Radu, să-i pun să vină până acolo şi s-o rog să le repete ce-a spus şi lor.
— Ai putea să mă ajuţi puţin atunci? o implor deschizându-mi mapa şi scotocindu-mi buzunarele după minunatul meu pix de milioane.
— Sigur, îl chema Radu Pop, începe ea. Era anul III când a murit, dar sunt deja vreo cinci ani de-atunci. Toţi profesorii l-au deplâns spunând c-a fost un geniu. Prietenul lui cel mai bun i-a scris un elogiu de cincizeci de pagini, l-a împrăştiat prin toată facultatea şi-a refuzat să mănânce zece zile în onoarea lui. Nu ştiu exact dacă era aşa genial, n-am citit sincer nimic din ce-a scris, dar ştii cum e cu cei morţi, ne e mai uşor să-i idolizăm.
— Sigur e mort? inima îmi bate puţin mai tare. Poate e totuşi adevărat?
— Sută la sută, i-am văzut şi mormântul, mă asigură. Am fost cu câţiva colegi după ce am auzit povestea, ca să vedem şi noi dacă e adevărat. Nimeni nu mai ştie exact cum a murit…şi cred că de-asta au început să apară zvonurile cu femeia în roşu. De-asta….şi din cauza ei.
Arată cu bărbia spre o fată stând retrasă lângă fereastră, privind absentă afară. E incredibil de frumoasă. Are un aer boem şi pierdut. Nu cred că s-a mişcat de când a plecat profesoara.
— E sora lui, spune Dana. Zvonurile au început să apară odată cu ea. Oamenii îşi aminteau de fratele ei foarte vag, iar din cauza asta au început să umple golurile cum i-a tăiat pe ei capul. Ea nu vorbeşte niciodată de el şi tuturor le e groază s-o întrebe aşa că povestea a luat proporţii fantastice care, sincer, mă îndoiesc că au vreo bază. Dacă vrei să ştii adevărul, probabil ea ar fi persoana cu care ar trebui să discuţi.
O privesc pe furiş pe sora lui Ducu şi mă simt încurcat. Nu pentru că e frumoasă, ci pentru că ştiu foarte bine că acum nu am încotro şi trebuie să vorbesc cu ea. E un lucru să descoperi minciuni născute din exagerări şi să ajungi la concluzii mai mult sau mai puţin amuzante şi alta să scormoneşti durerea adevărată a unei persoane. Îi mulţumesc Danei, iar ea, intuind ce vreau să fac, îmi spune că pe fată o cheamă Alexandra şi îmi urează noroc.
Când mă apropii de ea, îşi întoarce ochii spre mine şi mă priveşte cu o totală lipsă de interes. Aşteaptă să spun ce am de spus pentru a se putea întoarce în lumea ei.
— Bună, sunt Cristian şi sunt student în anul I la jurnalism, zic mai emoţionat ca de obicei. Fac o lucrare despre legende urbane în Cluj şi aş vrea să te întreb ceva în legătură cu ce s-a întâmplat cu fratele tău…
— A murit într-un accident de maşină acum cinci ani, mă întrerupe brusc după care îmi aruncă o privire care-mi dă de înţeles că această conversaţie s-a terminat şi îşi întoarce privirile înapoi spre fereastră.
Stau două secunde uitându-mă şocat la ea, după care, dându-mi seama că nu are rost să insist, mă întorc şi plec. Deşi răspunsul ei a fost unul foarte clar, decid să verific spusele ei. Îmi găsesc o bancă în curte și caut accidentul online prin arhiva Monitorului de Cluj de acum cinci-patru ani. Îmi ia o vreme, dar în cele din urmă dau de un articol despre moartea lui Radu Pop. S-a întâmplat într-o noapte de noiembrie când ploua cu găleata. Se îndrepta din Cluj spre Oradea la nişte prieteni, maşina a derapat şi a căzut peste marginea şoselei într-o râpă. Ducu a fost prins înăuntru. A murit înainte ca cineva să-l găsească.
Oftez şi, deschizându-mi agenda, tai numele lui Ducu de pe lista victimelor, notându-mi detaliile morţii lui. Îmi dau seama că am ajuns într-un impas. Nu mai sunt alte nume pe listă.
Citește în continuare: Partea a 2a
Ilustrația acestui fragment a fost realizată de Joanne Wong
