Când i-am spus lui Aron într-o vară că aveam nevoie de o evadare, de un refugiu unde să stau singur câteva săptămâni, fără acces la tehnologie, să-mi pun în ordine gândurile și hârțoagele, mi-a oferit atât de repede o soluție încât mi-a dat impresia că doar atât aștepta, să împărtășească cuiva existența acelui loc. Undeva, nu departe de Izvoarele de Aur, ascuns în pădure, se găsea un vechi conac boieresc.
Pe Aron îl cunoșteam de la Universitate încă de când eram student și nici nu visam să-i devin coleg de catedră. Între două vârste, cu păr castaniu pieptănat cu cărare pe o parte, cu barbă deasă și îngrijită, veșnic îmbrăcat în pantaloni gri cu dungă, cămașă albă și sacou cadrilat mirosind a tutun. Boem, însă cât se poate de neinteresant la prima vedere. Cu el timpul trecea altfel, fie că ne alungam plictiseala ferestrelor, discutând ultimele cărți citite și pierzând șirul cafelelor, fie că ne dădeam frâu liber frustrărilor literare după cenaclul de marți în curtea unei cârciumi vechi, uitând numărul paharelor de bere. Numai astfel, discutând cu el îndelung vreme de ani întregi, mi-a devenit simpatic, interesant, poate chiar ușor misterios. Cumva, găsise acel loc. Nu mi-a spus în ce împrejurări și nici eu, aflat atunci pe o nouă culme a mizantropiei, nu am fost curios să aflu. Când a început să-mi descrie casa și împrejurimile, vorbindu-mi despre facilitățile pe care mi le oferea, i-am spus fără a ridica privirea din pahar:
— Nu vreau decât să fiu singur.
— Mai singur ca acolo nu te vei simți niciodată, mi-a răspuns el cu mâna pe inimă. Crede-mă că nu există un loc mai bun să te odihnești și să scrii. Stai cât vrei, cât te ține. De acolo, fie te întorci vindecat de lume, fie o iei frumos la vale și bați în poarta Sanatoriului, căci într-un astfel de loc minunat oameni cu cap s-au gândit să construiască un Sanatoriu pentru cei ce nu pot trăi în astă lume. D-ăștia ca mine și ca tine. A râs.
Eram într-un moment al vieții mele în care nu avea nevoie de prea multe lămuriri.
Am ajuns acolo cu o geantă în care aveam câteva schimburi, vreo zece cărți, în mare parte literatură de limbă engleză și manuscrisele mele în lucru. Era o zi de iulie, pe la orele prânzului. Irelevant. Casa era veche și părea părăsită de multă vreme. Casă de munte, construcție simplă, cu mult lemn, nicidecum impunătoare precum marile edificii din zonă, proiectate de Ernest Doneaud, însă cu o linie și o personalitate aparte. Nici nu am avut nevoie de chei, căci toate ușile care dădeau în curte erau descuiate. Înăuntru, sub straturile de praf, de mucegai și de igrasie, domnea totuși o ordine care mi-a părut nefirească, ca o așteptare a ceva ce se putea să nu mai vină. Pe pereți se târau șopârle, pe la colțuri își țeseau pânza păianjeni. Curtea lungă, mărginită de un zid străvechi acoperit de mușchi, de melci și de limacși băloși, lângă care se contorsionau pomi, arbori-lalea africani și trandafiri uscați, exala un farmec sinistru. Un foișor din lemn putrezit, acareturi cu uși zăvorâte și o poieniță închisă de un pârâu cu ape ca soluția de piatră-vânătă pe malul căruia viespi-olar își construiseră intrigante cuiburi din noroi. Un leagăn ruginit cu violete împletite pe lanțuri aștepta neclintit în josul unor trepte roase de vreme. Cred că tocmai neclintirea lui m-a uimit, mai mult decât dacă l-aș fi văzut mișcându-se de unul singur.
Locul mi se potrivea, căci nu aveam nevoie de multe. Un pat, o masă, un bec, o bucătărioară și o baie mi-ar fi fost mai mult decât suficient, dovadă că în toată șederea mea acolo nu am întrebuințat nimic altceva din toate câte îmi erau puse la dispoziție. Casa era mare, labirintică, pe trei niveluri, coridoare înguste și holișoare fără rost, debarale încuiate, uși multe și nesfârșite șiruri de trepte din fier ruginit făcând legătura între diverse părți ale conacului. Chiar și după câteva nopți și mai multe tentative eșuate de a explora casa nu eram pe deplin convins că eram singur acolo. Uneori mai găseam obiecte mutate, poarta dată în lături sau uși deschise pe care eram sigur că le închisesem. Dădeam vina pe vânt, pe curentul care se făcea mai mereu pe coridoare și pe permanenta mea stare de toropeală. Chiar dacă uneori, în oboseala mea cronică aveam impresia că ghicesc o altă prezență în preajma mea, nu am găsit nicio dovadă concludentă. Mă găseam într-un loc atât de izolat, de liniștit, de cufundat într-o singurătate atât de deplină încât mă simțeam ca un refugiat, ca un ultim supraviețuitor al apocalipsei, rămas singur după ce întreaga omenire dispăruse.
Împrietenirea mea cu casa, act pe care-l consider necesar de fiecare dată când un om pătrunde înăuntrul, în intimitatea unui astfel de loc, nu s-a realizat pe deplin, în parte din pricina incapacității mele psihice de a o străbate în întregime, în parte din cauza ostilității pe care o simțeam din partea ei, a portretelor de boieri care mă priveau încruntate de pe pereți, a umbrelor pe care le vedeam cu coada ochiului, a rănilor pe care mi le făceam în toate colțurile mobilei vechi și a tuturor zgomotelor ei. Pârâituri, trosnete, scârțâituri, pocnete, pufnituri, icnete, fâsâit de țevi, vuiete venite din nenumăratele guri de aerisire circulare din tavane, amestecându-se cu zgomotele naturii înconjurătoare, susurul pârâului, lătratul distant al câinilor sălbăticiți, bâzâitul feluritelor gângănii și murmurul nedeslușit al pădurii, împuns de zgomote stridente sau surde, toate rămase neelucidate, fie că or fi fost doar strigăte de vulpi, boncăluit de cerbi, șuierat de cucuvea sau cine mai știe.
Trecând dintr-o cameră în alta nu m-ar fi mirat să dau peste cineva, să trezesc pe careva dintr-un lung somn, să derajez. M-ar fi speriat, însă nu m-ar fi mirat. Ziua mi-o petreceam plimbându-mă prin stațiunea aflată la câțiva kilometri depărtare de conac, în umbra zidului împădurit al Munților Căpățânii, plină de vestigii ale comunismului și, deja, atât de repede, de rămășițe ale capitalismului, în susul unui râu despre care aveam să aflu mai târziu că purta numele boierului în casa căruia stăteam, pe lângă izvoare tămăduitoare și gherete cu mărunțișuri colorate și vânzătoare care arătau toate la fel, până la porțile zăbrelite ale Sanatoriului. Bătrâni se târau anevoie pe alei, încărcați de boli, suferințe și sminteli, ducând în mâinile lor tremurânde și flasce bidonașe cu ape curative și punguțe cu doctorii.
Mâncam păstrăv proaspăt pe terasa unei taverne, beam bere, citeam pe o băncuță la marginea pădurii, îmi făceam câteva însemnări și apoi, sătul de energiile bătrânești ale locului, o luam încetișor spre casă, spre locul pe care, pentru o vreme, îl puteam numi casă. Aflasem că în stațiune se găsea un izvor cu ape care mi-ar fi putut vindeca ulcerul de care sufeream de câțiva ani și totuși nici nu l-am gustat în toată șederea mea acolo. Ba mai mult, apăsarea locului m-a făcut să beau bere și tărie mai mult decât o făceam de obicei, iar eu, ca scriitor și profesor universitar, mărturisesc că nu găseam de cuviință să mă feresc de sticlă.
Seara, scriam pe prispa casei, cu multe întreruperi, căci nu puteam să ignor zgomotele pădurii. Rădăștile bâzâiau și se izbeau orbește de stâlpii de susținere, licuricii pâlpâiau în poieniță și fluturii de noapte roiau în jurul becului chior care îmi lumina doar jumătate de masă. Păianjeni grași coborau pe pânzele lor, fascinant, terifiant. Mă preocupase entomologia la o vreme și pot spune că nicăieri nu am văzut pânze mai mari, întinse între copaci, între streșini și stâlpi și între firele electrice, nici păianjeni care să le țeasă atât de repede. Din oră în oră, descopeream altele și altele în jurul meu, învăluindu-mă parcă încetul cu încetul, ca într-un giulgiu.
Simțeam perpetuu o stare ciudată, de somnolență, de teamă, de alunecare în inconștient. După câteva zile, am renunțat să mai beau dintr-o fântână din apropiere, a cărei apă o găsisem de o uluitoare savoare, gândindu-mă că așa aveam să-mi revin. Când vreun zgomot răzbea de undeva din pădure sau din măruntaiele casei, tresăream și aveam senzația că ațipisem și că mă trezeam dintr-un somn scurt, dintr-un vis. Nicăieri nu mi-am pus la îndoială sănătatea mentală la fel ca acolo și Dumnezeu mi-e martor că mi-am pus-o sub semnul întrebării de atâtea ori de-a lungul vieții mele.
Găseam însă că singurătatea îmi făcea bine. Nu simțeam lipsa oamenilor. Îmi dădusem seama la un moment dat că deveneam mai ciudat și mai sălbatic cu fiecare an care trecea. Eram sătul de Capitală, de înghesuială, de colegi, de studenți, de toată puștimea, de toți bătrânii, de editori, de lansări de cărți și de cenacluri, de întreg tumultul supraviețuirii. Predam deja de vreo zece ani literatură universală către tineri care în zadar căutau să-și găsească rostul, mă cufundam într-o inutilitate pe care o conștientizam în fiecare zi a vieții mele, însă care mă enerva teribil atunci când îmi era imputată. Scrisesem câteva romane și un vraf de nuvele publicate prin tot soiul de reviste literare și totuși nu mă simțeam împlinit.
Îi citisem cu mulți ani în urmă pe Thomas Mann și pe Ken Kesey, precum și nuvelele lui Eliade și câteva cărți de Stephen King. Nu erau nicidecum preferații mei, însă în acel loc, pe un munte vrăjit, în vecinătatea unui cuib de cuci, într-o casă sinistră, am trăit romanele lor, din păcate fără a avea capacitatea de a scrie ceva pe măsură. De scris, am scris mult în timpul șederii mele la conac, însă am scris dezlânat, teancuri întregi de hârtii fără cap și fără coadă, care ar fi putut fi amestecate și citite în orice ordine fără a-și pierde sensul, fără a avea un sens. Mă târam asemenea unui limax de pe zidul bătrân care împrejmuia curtea, lăsându-mi balele pe hârtie, fără a avea măcar speranța că dâra mea va fi descoperită cândva și numită operă de artă.
Cumva, liniștea pe care speram că aveam s-o găseasc acolo fugea de mine, odihna de asemenea. De-a lungul celor câteva săptămâni petrecute în tăcere și izolare, nu am reușit să dorm nicio noapte întreagă. Mereu, fie adormeam târziu, uneori în zori, fie mă trezeam când încă era întuneric afară, speriat și transpirat, fără să știu de ce, fără să înțeleg așa cum nu înțelegeam atât de multe. Nu-mi aminteam majoritatea viselor, în afara a două recurente. Într-unul, îmi apărea casa cum trebuie că fusese poate cu un secol în urmă și vechii ei stăpâni, un boier cu mustață stufoasă și privire aprigă, în cămașă lungă, cu vestă și chimir, o cucoană rotofee în rochie-furou sobră până sub genunchi, tunsă scurt, rujată și încruntată și o domniță pistruiată în rochie cu volane, cu părul lung până la brâu și cu urechi lunguiețe, cu mâinile împreunate în fața pântecelor și care nu semăna în niciun chip cu părinții ei. Stăteau nemișcați în fața cerdacului, însă boierul părea să mă dojenească din priviri, de parcă făcusem ceva rău, de parcă eram un musafir nepoftit. Și totuși nu-mi venea să plec.
Nu le aflasem încă numele sau istoria, însă știam că erau ei întrucât într-una dintre camere se găsea un dagherotip care-i înfățișa pe toți trei în ținute de gală, pesemne înainte să plece la vreun bal. Mai era acolo un tablou întins de-a lungul unui întreg perete cu o mare herghelie de cai negri. Îmi plăceau caii, însă de când, copil fiind, fusesem mușcat de piept de unul, nu mai găsisem curajul să mă apropii de ei.
În celălalt vis, mă găseam internat la Sanatoriu, unde doctori cu ochelari ca niște lupe și infirmieri neanderthalieni mă supuneau la tratamente chinuitoare, spunându-mi că era spre binele meu. Uneori, era și Aron internat acolo cu mine. Visul era atât de real încât atunci când mă trezeam mă căutam de înțepături de ace și mă gândeam cu groază că evadasem și că mă căutau, iar în mine se dădea o luptă între a fugi cât mai departe și a mă întoarce de frica unei pedepse aspre, în cazul în care mă prindeau infirmierii.
Într-una dintre nopți, pe când scriam pe prispă aceleași aiureli fără rost, simțind, știind că nu scriam bine, chinuit de o lună plină care-mi furase somnul, am găsit că nu mă puteam concentra din cauza pâlpâirilor licuricilor din poieniță. Nu știu ce mi-a venit să le urmez. Erau ca o chemare căreia voința mea amețită nu-i putea rezista. Am coborât cu pași șovăielnici treptele și m-am luat după luminițele care se îndepărtau. Le-am urmat prostește, ca-n filmele de categorie joasă, până am intrat în pădure. Nu am înaintat însă mult până am auzit un zgomot în tufișuri, undeva în dreapta mea. Inconștient, fără a mă gândi la ce primejdie m-ar fi putut pândi, m-am îndreptat într-acolo, deși nu aveam nici măcar un băț cu care să mă apăr. O făptură a țâșnit din lăstăriș și s-a pierdut printre copaci. În lumina lunii, am putut desluși o siluetă omenească, măruntă, subțiratică, de copil sau de fetișcană. Avea o fugă ciudată, ca de om pe picioroange de bâlci, în ciuda staturii scunde.
Ar fi putut fi oricine, orice puști sau puștoaică de prin satul din vale, atras de lumina aprinsă într-o casă pe care o știa părăsită sau vreun turist întârziat, rătăcit pe drumul de întoarcere de la vreun izvor tămăduitor, crezând că-mi încălcase proprietatea sau că eram vreun tâlhar care pândea noaptea la marginea pădurii. Ar fi putut fi un nebun scăpat de la Sanatoriu. Cu câțiva ani în urmă, ținusem câteva cursuri de etnologie, așa că fu inevitabil să mă gândesc la fetele pădurii, iele, drăgaice, sânziene, samce sau rusalce. Unele erau făpturi fantastice din născare, altele fuseseră cândva ființe omenești care, din felurite pricini, deveniseră duhuri ale pădurii. Poveștile erau multe, chiar și mărturiile. Deși înțelegeam prea bine cum ființele fantastice prinseseră viață în mentalul popular și astfel nu credeam în ele așa cum de copil nu mai credeam în Moș Crăciun, dacă exista un loc în lumea aceasta în care astfel de entități chiar ar fi putut să existe, acela era cel în care mă găseam eu. Din acea noapte au început visele care m-au tulburat cel mai mult.
Se făcea că, în zvârcolirile mele nocturne, dădeam în pat peste un trup gol de femeie, mereu cu spatele la mine, cu fese rotunde și pline, îmbietoare și tari la atingere. Nu se întâmpla niciodată nimic, căci de la prima mângâiere mă cufundam în beznă, iar când mă trezeam, cealaltă parte a patului era goală și rece, fără a fi păstrat nici amprenta, nici căldura vreunui trup. Mi-am spus că singurătatea era de vină, veșnică tânjire a bărbatului după un trup de femeie.
Fereastra băii dădea spre poieniță și într-o după-amiază, pe când făceam un duș rece, căci nu aveam luxul apei calde, am văzut prin geam o fetișcană cu părul roșcovan privindu-mă din tufișuri. A dispărut cât ai clipi din ochi, fără ca eu să am măcar reflexul de a-mi acoperi trupul palid și moale, de limax. În seara aceleași zile, pe când eram pe prispă și îmi făceam ordine în hârțoage, am auzit zgomot de pași pe treptele scării din spatele meu, însă când m-am întors nu era nimeni. Nechezaturi teribile s-au iscat deodată, de undeva de pe malul pârâului și au ținut până târziu în noapte. Nu văzusem niciun cal în tot timpul în care stătusem acolo, însă nici nu am găsit atunci curajul de a cerceta ce herghelie fantastică, demnă de miturile grecești, putea produce o asemenea simfonie.
Eram, cred, de trei săptămâni acolo când am primit prima vizită. Mă zvârcoleam în pat după o seară în care exagerasem cu băutura până am dat de deja cunoscutul trup de femeie și m-am trezit. Era tot acolo și era cu fața spre mine. În odaie pătrundea lumina becului de pe prispă și astfel am putut-o vedea. Era o fetișcană palidă, cu trupul mlădios, cu părul lung și arămiu căzându-i peste umeri și acoperindu-i sânii micuți. Răspândea un miros puternic de pământ reavăn, de lăstar fraged, de sevă și de zmeură. Zâmbea cu buze subțiri, iar ochii ei verzui sticleau în lumina venită de afară. S-a întors cu spatele, dezvăluindu-mi pielea albă a feselor tari, rotunjite. Am pătruns-o fără o vorbă, fără vreun alt gând. Eram într-un moment al vieții mele în care nu aveam nevoie de prea multe lămuriri. M-a primit caldă și udă înăuntrul trupului ei de femeie primordială, făcută pentru împreunare, pentru a zămisli prunci. Aș minți dacă aș spune că a durat mult. Eliberarea de povara seminței care sporea în mine de atâta vreme m-a zguduit și am rămas o vreme cu ochii închiși, așteptându-mă ca atunci când îi deschid ea să nu mai fie acolo.
Însă tot acolo era și, în luciditatea scurtă a bărbatului ușurat, privind-o întoarsă din nou spre mine, mi-am dat seama cât de mult semăna cu fiica boierului în casa căruia stăteam, cu aceiași obraji pistruiați și aceleași urechi lunguiețe. Spatele ei avea o curbură adâncă, iar picioarele îi erau îndoite cumva nefiresc încât, deși nu erau acoperite de blană sau terminate cu copite, păreau a fi picioare de ciută. Nu m-ar fi mirat dacă, deodată, i-aș fi descoperit și o coadă, fie ea scurtă sau unduitoare, ascunsă cumva până atunci vederii mele, care nu se abătuse decât asupra locului dulce în care voiam să pătrund fără a băga de seamă altceva și fără a-mi pune întrebări. În chip inexplicabil, poate din cauza băuturii, nu m-am speriat atunci. Poate mai tare mă sperii acum amintindu-mi. Fetișcana mi-a zâmbit, iar eu, înainte să apuc măcar să-i zâmbesc la rându-mi, am adormit.
Când m-am trezit, era ora prânzului. Ușa era închisă, iar în odaie nu era nici cel mai mic semn al vreunei alte prezențe în afară de a mea. Ibovnica mea de cu o noapte înainte nu lăsase nici cea mai mică urmă. În zadar am mângâiat și am adulmecat cearșafurile, m-am pipăit și m-am agitat.
În zadar am așteptat-o nopți multe să se întoarcă. Este posibil să fi fost doar un vis, deși fusese atât de diferit de celelalte. Poate că toate de până atunci nu fuseseră decât un preludiu pentru acest mare vis, acest grandios vis eliberator. Sau poate că fusese reală, vreo țărăncuță din satul din vale, plină de pofte neostoite pe care bărbatu-său bețiv și cu palmele aspre nu i le mai putea satisface sau poate vreo călugăriță fugită de la una dintre cele două mănăstiri din apropiere, vreo turistă dornică de o aventură, vreo nebună fugită de la Sanatoriu, vreo nălucă, vreo fantomă, vreo domnișoară Christina, vreo Clavdia pentru un Hans, vreo sucubă, vreo samcă. Oricine sau orice ar fi fost, nu a mai venit și după câteva nopți de singurătate și de așteptare până la granița disperării, simțind-o ca pe un drog din care primisem o fărâmă și din care voiam mai mult, am decis să plec.
Ajuns înapoi în Capitală, am trecut pe la Universitate, căutându-l pe Aron. Știam că venea pe acolo de multe ori chiar și pe timpul vacanței pentru a-și bea cafeaua și a lucra în liniște în vreunul dintre amfiteatrele goale. Nu l-am găsit. Îmi lăsase însă un bilet la secretariat:
Sper că ți-a priit. Cât despre mine, am găsit o altă casă de vacanță. Ne vedem în toamnă.
Nu am putut să nu mă întreb dacă oare și el fusese la acel conac și trăise aceleași experiențe și m-a tulburat faptul că simțeam un soi de gelozie la gândul că nu fusesem singurul în patul căruia apăruse acea făptură sălbatică, că nu eram singurul care o îmblânzise pentru o noapte. Am colindat bibliotecile tot restul verii, căutând să aflu cât mai multe despre conac, despre boierii care-l construiseră, însă în afară de câteva nume și de câțiva ani nu am aflat mare lucru. Am găsit câteva documente din vremea primelor atestări ale așezării, datate ca fiind de pe la 1760 și altele de la inaugurarea primelor stabilimente de tămăduire, de la mai bine de un secol mai târziu, câteva hârtii roase de vreme, printre care o analiză a apelor semnată de doctorul Carol Davila, o scrisoare pesemne de la Tudor Vladimirescu către misteriosul Marcu Olar, precum și un act judecătoresc din care reieșea că boierul, pârât de nevastă-sa, era acuzat de vrăjitorie, căci avea obiceiul de a invoca duhurile pădurii și un testament din care reieșea că acesta avusese o fiică nelegitimă căreia îi lăsase moștenire conacul.
O fi fost vreo legătură între năluca mea și istoria acelui loc? Semăna într-adevăr acea fătucă cu cea din dagherotipul la care mă holbasem, poate, prea mult? Arăta ea, de fapt, cu totul altfel și doar așa îmi apăruse mie în întuneric, în ochii mei de bărbat plin de nevoi și de fantezii, surmenat și turmentat? Exista ea, de fapt?
Aron nu s-a mai întors, nici nu mi-a mai scris vreodată. La deschiderea anului universitar, când abia așteptam să-l văd, să-i împărtășesc cele trăite, să-l întreb, am aflat că, între timp, trimisese o scrisoare prin care își dăduse demisia. Uneori, mi-e dor de el. Nu am mai revenit la conac, deși de multe ori am avut pornirea de a o face. Sunt însă unele lucruri pe care le trăiești o singură dată în viață.
Cu acel refugiu spulberat, nu-mi rămâne decât să mă târăsc pe mai departe, lăsându-mi pe hârtie dârele de limax, privind cu ochi exoftalmici, în vârf de tentacul, ironia existenței. Cândva, primeam lămuriri și le refuzam, acum le caut și nu găsesc pe nimeni care să mi le ofere.
30 iunie – 1 iulie 2016, Băile Olănești
