E o chestiune de conexiuni

Stăteam pe scaun și-l aveam în față pe inspectorul Charly Vival. Ne despărțea o masă din plastilemn, care avea colțurile puțin cam roase. Era așezat, la rândul lui.

— Îmi pare rău că sunt nevoit să te invit aici, dar biroul meu este în renovare. Chestiuni interne. Reorganizare.

Cred că aflase tot orașul, dar Vival ținea morțiș să fie modest. De fapt, biroul lui nu mai era al lui, era al altcuiva – mă rog, avea să fie, peste câteva zile. Fostul inspector-șef se pensionase. Charly îi lua locul. Într-un birou uriaș, cu mobile elegante și geamuri înalte care furau jumătate din lumina soarelui.

Am vrut să-l asigur că nu-i niciun deranj. Dar secretara, care tocmai intrase, nu m-a lăsat să scot un cuvânt. Ar fi putut să fie mult mai rău. Dacă ar fi mirosit unul dintre mișmașurile mele probabil că nu m-ar fi invitat la sediul poliției, ci m-ar fi târât până acolo. Am așteptat în tăcere ca ei să schimbe două, trei vorbe – femeia și-a folosit palma drept paravan. Chestiuni urgente, am presupus. Totul părea dominat de o secretomanie inutilă. Un semnal codat din camera alăturată i-ar fi fost suficient secretarei. Brain-Pal-ul lui Vival ar fi preluat numaidecât informația. Copoii, de pe urma serviciului, beneficiază de tehnologia asta fistichie, destul de sigură și de ultimă oră. Dar după toate aparențele, ăștia doi erau de modă veche.

Au terminat confidențele, femeia a ieșit în grabă și proaspătul inspector șef s-a aplecat asupra mesei. A activat bruiorul – îl văzusem încă de când intrasem. BP-ul mi-a murit. Toate punctele adjuvante de pe retină au dispărut. Chestiune serioasă, altfel n-ar mai fi fost pornit.

— Care-i treaba cu secretomania asta? am spus.

— Probleme, Draće. Probleme.

— Ca de exemplu?

Cu o mișcare demnă de prestația unui magician, prea priceput ca să nu fie aplaudat – totuși, m-am abținut, nu-s chiar așa de ușor de impresionat –, a scos un plic. Mi l-a înmânat. L-am desfăcut. Erau mai multe poze. De la prima până la ultima, întruchipau cadavrul unei tinere. Cineva se jucase destul de nasol cu un cuțit. Nu știam nimic despre isprava din poze și l-am asigurat de asta.

— Știm noi destule. Și ca să n-o mai lungesc, am nevoie de un favor.

Urăsc favorurile, în special cele făcute oamenilor de teapa lui Vival. Treaba era destul de căcăcioasă, dacă nu putea s-o facă el. Cum mama dracului se făcuse de mă găsise tocmai pe mine? Dar strada are vocea ei și nu există exclusivitate pentru ce-i din mocirlă. Mai sunt și pescăruși care știu s-asculte.

După ce-am terminat cu armata, din când în când mai făceam pe detectivul. Nu cine știe ce servicii. Doar lucruri simple, pentru prieteni, care m-au recomandat altora. Fără permis, evident. În orașul ăsta un veteran n-ar putea să facă rost de-o licență de detectiv particular nici dacă s-ar pișa pioneze. Anii din timpul serviciului militar m-au șlefuit și mă pricep destul de bine la arme. Și mai ales la rupt oase. Nu-i tocmai o meserie cu ștaif, dar există destule solicitări cărora cei cu legea în sânge le dau cu flit. Ei bine, aici intervin eu. În timp, experiența dobândită a făcut ca să devin un soi de agent privat. Dar atât de privat, încât aș putea să fiu un fel de agent secret.

Însă una-i să faci treburi pentru un nu știu care derbedeu și alta-i să faci favoruri proaspătului inspector șef al Poliției Locale.

— Și mă rog, care-i favorul, domnule inspector șef?

I-am aruncat-o la fileu doar pentru c-am vrut să știe că zvonurile circulă și-n sens invers, nu doar dinspre stradă. A strâmbat ușor din nas și-a mai aruncat un plic pe masă. L-am ridicat, l-am desfăcut, am scos poza care zăcea înăuntru. Era un puștan la vreo douăj’ de ani, ras în cap, care privea sașiu înspre autoobiectivul celui care-l pozase. Era genul de instant din baza de date a Poliției. Tipul părea drogat lemn și probabil c-așa și era. Avea trăsăturile unui hibrid. Ochi bulbucați, pielea Albăi ca Zăpada și nasul gogonat ca al unui bețiv notoriu. Cred că asta și era: un hibrid.

— Care-i legătura?

Vival a tras aer în piept, dând gestului o oarecare senzație de greutate, ca și cum ceva invizibil i-ar fi apăsat pieptul. S-a lăsat pe spate, mi-a vorbit, destul de afectat.

— Din cauza lui a murit fata din poze. Este fiica unui individ. Și-a fixat degetul înspre lustra antică, care cobora dinspre tavan cu ajutorul unui lanț din metal oxidat. Cineva care stă foarte sus și care n-are nicio satisfacție să-l vadă după gratii. Pricepi?

Am scuturat din cap. Se întâmpla să pricep chiar bine. Dacă n-aș fi priceput aluzii de genul, probabil c-aș fi murit de foame.

— Vrea doar să știe unde poate fi găsit.

Și, să fi răscolit Poliția tot orașul după un oarecare, ar fi atras priviri curioase. Era nevoie de cineva care cunoștea strada. De cineva pe care și strada-l cunoștea, la rândul ei. Era nevoie de unul ca mine. Din nou, am scuturat din cap. Am privit partea bună din toată treaba. Măcar n-aveam să-mi mânjesc mâinile până-n coate de sânge.

— Mă bucur că mă pot baza pe ajutorul tău, mi-a spus Charly.

Pentru a treia oară, a executat trucul magic. Am mai scos un plic. Dacă era ceea ce credeam, atunci era chiar bine. L-a trântit pe masă și plicul a căzut ca și cum înăuntrul lui ar fi fost ceva greu.

— Asta-i pentru deranjul tău.

M-am uitat în plic. Era ce bănuiam eu. M-am ridicat.

— Niciun deranj, i-am spus. Plăcerea-i de partea mea.

Am întins mâna să culeg vraful de poze de pe tăblia mesei. Inspectorul m-a oprit.

— Doar asta! mi-a întins poza hibridului. Sunt poze destul de urâte. Familia nu dorește să le scape prin presă. Fără supărare!

Am înclinat din cap, înspre umăr, ca și cum l-aș fi înțeles. M-am întins peste masă, ca să-i strâng mâna. Am lovit accidental bruiorul. A căzut și amândoi ne-am repezit înspre el, în același timp. L-am lăsat pe Vival să-l recupereze. M-am ridicat cât am putut de rapid și am palmat cea mai apropiată poză. Am îndesat-o în buzunar, destul de iute, cât să nu dau de bănuit. M-am scuzat. Vival a scuturat din cap, zâmbitor. Nicio problemă, mi-a spus, iar eu m-am rotit pe călcâie și-am dispărut prin dreptunghiul negricios al ușii întredeschise.

*

Înainte să mă apuc de treabă n-ar fi stricat o sticlă de vin bun și o masă caldă, într-un restaurant decent. În ultima lună nu fusesem chiar în cea mai bună formă, financiar vorbind. Halisem un vagon de pizza reîncălzită și mâncare chinezească, la pachet, tolănit, în canapeaua mea dezlânată, în fața holovizorului.

Cunoșteam destule bombe de-a lungul periferiei, pe care le frecventam regulat, dar le-am zis pas. Aveam motiv de sărbătoare. Nu-i numărasem, dar după cât de burdușit păruse plicul erau lejer peste cinci miare. Un val de miere mi-a curs prin vene. Aș fi avut nevoie de trei luni bune ca să adun mormanul ăla de lovele. Era bine. Al dracului de bine.

Mi-am luat bicicleta – ce vrei, fire conservatoare – și am luat-o în josul bulevardului, spre centrul nou, modern. Pe deasupra capului șiroiau turbinele automașinilor și, dacă te uitai în sus, urmărindu-le cum apar și dispar în substanța vâscoasă a întunericului, te-ar fi apucat amețeala. Motiv pentru care nu obișnuiesc să mă uit. Am pedalat mai bine de juma’ de ceas. Am salutat pe unul, pe altul – băieți de care aș mai fi avut nevoie și care meritau atenția mea – și pe cele câteva târfe ce toceau plastiasfaltul și care mă cunoșteau destul de intim, atunci când le învârteam dinaintea nasurilor prăfuite suma corectă. Amy nu era prin zonă și mi-am văzut de drum.

Când am ajuns la Raiul Fluviului – un nume cam tâmpit pentru un restaurant, dacă mă-ntrebi pe mine, dar hei!, bucătarii de-acolo gătesc al naibii de bine – am pasat bicicleta băiatului de serviciu. S-a făcut nevăzut și m-am apropiat de ușă. Gorila de doi metri, care stătea dinaintea ei și pe care numai un autotren în viteză ar fi pus-o cu botul pe labe, mi-a zâmbit.

— Salut, Draće!

— Salut, campionule! i-am spus, la fel de zâmbitor.

Mi-a făcut un semn discret – oprește-ți BP-ul. M-am conformat, a făcut la fel, la rându-i.

— E o slujbă la care țin. Patronii sunt corecți, plătesc la timp, oameni cumsecade. Sper să nu fim nevoiți să ne scuturăm de cravate.

I-am zâmbit, cu toată simpatia de care poate să dea dovadă un veteran. Și, oricum, dacă ajuta în vreun fel, n-aveam cravată.

— Buss, amice, sunt aici numai pentru faima bucătarilor voștri. Nu-s în interes de serviciu.

A scuturat din cap, mulțumit de răspuns. Și-a pornit BP-ul. Chiar înainte să trec de ușă, m-a apucat de umeri. O strângere fermă, ca a unui tip care ridică lejer suta de kile la sală. Mi-a făcut cu ochiul.

— Bine ați venit la Raiul Fluviului, domnule. Vă doresc o seară cât mai plăcută.

I-am mulțumit și m-am scurs înăuntru.

Raiul nu era chiar orice speluncă. Nu-ți bubuiau creierii de la atâta muzică ascultată la un nivel iritant de tare și gâtul nu striga revoltat de la fumul de mahoarcă arsă în exces. N-avea nici târfe care să se cocoațe pe mese pentru cinci credite. Acolo era bine. Muzică veche, în surdină, mese ordonate, ascunse după holocortine individuale și multe flori în ghivece. De-adevăratelea, nu holoproiecții ieftine. Mai fusesem o dată, de mult, și rămăsesem cu impresia că înăuntru mirosea a dulceață de caise. Mirosul era identic. M-am așezat la prima masă liberă care mi-a ieșit în cale și tot ce-a urmat a fost o succesiune de servicii ca la carte. Iar plata a fost pe măsură. E drept, în bombele prin care obișnuiam să-mi mișc curul aș fi dus-o elegant o săptămână plină. Dar, hei!, n-ai decât două sute de ani de viață la dispoziție – eu halisem deja jumate –, deci ar fi fost o tâmpenie să regret una ca asta, doar pentru simplul motiv că m-ar fi costat cinci sute de credite. La urmă am plătit și m-am întors la favorurile mele. Am recuperat bicicleta, l-am salutat pe Buss și m-am făcut nevăzut în negreala vaporoasă a nopții, cu luna sclipindu-mi în ceafă, ca o farfurie mare, bine spălată și degresată.

*

Pedalam înspre casă și m-am gândit că noaptea avea să fie destul de lungă, plină de planuri și idei de unde să-mi încep căutarea. Deci nu mi-ar fi stricat vreo patru fulgere. Am tras de coarne în căutarea celui mai apropiat automagazin. Când l-am găsit, a trebuit să cobor de pe bicicletă și să-mi aștept rândul. În fața mea erau doi puști – poate patruzeci și ceva, dar în niciun caz peste cincizeci de ani – beți criță. M-am tras în lături și i-am lăsat să se certe în voie cu AM-ul. Evident, fiindcă cei doi duhneau a alcool de la o poștă, cutia i-a refuzat. Tinereii au început să scuture din mâini, revoltați. Au scuipat imprecații pe bandă rulantă. Unul dintre ei, un slăbănog cu brațe groase cât ghidonul bicicletei, s-a apucat să-i aplice automatului câteva lovituri de corecție. În secunda următoare, o șarjă electrică l-a trântit cu bombeul de plastiasfalt. Celălalt a rupt-o la fugă. M-am apropiat, am pășit peste tinerelul lățit pe beton și m-am prezentat în fața spațiului destinat clienților.

— Patru beri Fulgerul Brumăriu.

Am simțit cum AM-ul îmi scotocește prin cap după fișierul de identitate și i-am văzut laserul lucitor care m-a scanat din cap până-n picioare.

— Domnule Draće, respectând indicele alcoolic din sânge, în următoarele douăsprezece ore mai aveți dreptul doar la două.

Mi-am încercat norocul, m-am gândit că poate avea să fie vreun senzor defect sau ceva în sensul ăla, după pumnii și picioarele aplicate de individ. N-a fost să fie. M-am conformat.

— În regulă. Dă-mi două.

Am pus banii în fantă. Aparatul i-a supt imediat și mi-a livrat sticlele. Am salutat cutia – bețivul clătise putina, nu mai era rășchirat pe macadam –, am așezat berile pe portbagaj. Le-am prins bine cu chinga elastică, să nu le fac țăndări din mers, și am luat-o din loc.

*

De-ndată ce am trecut de strada Kassel, aerul greu al periferiei m-a apucat de nas. Acolo nu-s bani comunali pentru filtre. Acolo viața miroase cum nu se poate mai aproape de adevăr. Lampadare pâlpâitoare, ochi furișați în semiîntuneric, care te urmăresc curioși. Nu mai aveam mult până acasă, vreo patru cvartale, când vederea periferică a prins patru siluete la un colț de stradă. M-am uitat atent. Erau patru golani cu șale late ca niște urși grizzly. Veneau repezit înspre mine, cu viteza unui tren întârziat. Nu i-am recunoscut prin perdeaua nopții. Nici ei pe mine. Abia când primul a intrat în bătaia felinarului, aflat la vreo trei metri dinaintea mea, am deslușit chipul smead și brăzdat de cicatrici grele. Am coborât de pe bicicletă și m-am sprijinit de ghidon. Ajuns aproape nas în nas cu mine, ursul mi-a zâmbit:

— Salut, veterane! Am înclinat din cap, în semn de salut. Ce mama dracului, tot mai umbli cu fierătania asta antică? I-ați și tu una mai de soi. Eu și băieții eram la un pas să ți-o facem acordeon dimprejurul gâtului.

Am strâmbat din nas. Avea dreptate, în felul lui. Nu-i sănătos să umbli de unul singur în puterea nopții, mai ales prin periferii. Dar eu nu eram orișicine și orișicine n-are faima mea. Grizzly și șleahta au continuat să se hlizească. Am scos poza pe care i-o șutisem inspectorului, cea cu gagica hăcuită, și i-am întins-o. Și-a desfăcut laba mare ca de urs, a luat-o și s-a uitat la ea. Am băgat mâna în buzunar și am pus peste poză un sutar. Ursul l-a făcut nevăzut din două mișcări magice.

— Știi ceva? i-am spus.

A scuturat din capul cât un holovizor.

— Îhâm! O târfă. Cine dracu’ i-a făcut felul? Am ridicat din umeri. Păcat de ea, a continuat. Avea tarife ca lumea și te lucra de-ți săreau creierii din cap.

Pentru o secundă m-am blocat.

— Ești sigur că n-o confunzi? Uită-te mai bine la poză, campionule.

La urma urmei, la felul cum fusese jumulită, nu era de mirare s-o fi confundat cu alta. Și-n plus, individa era odrasla cuiva de sus, greu de crezut că făcuse strada. Vreun senator sau poate alt căcat politic s-ar fi îngrijit cumva de asta.

— Pă dracu’! Omule, uite-i tatuajele.

Am întors poza, curios. În biroul lui Vival trecusem în fugă peste poze. Îmi scăpase detaliul, iar în Rai m-am ferit să le scot. Pe gât și pe brațe, fata avea tatuate niște păsări exotice. Mici și cu aripi ascuțite, odată viu colorate. Trebuia totuși să te uiți atent ca să pricepi asta. Probabil copoilor le luaseră ceva timp s-o descopere, era cam vineție. Am scos și poza hibridului, iar Grizzly a înclinat din țeastă:

— P’ăsta nu-l știu. Bă! S-a întors înspre șleahtă. Îl știți careva?

Au scuturat cu toții din căpățânile rașchetate la piele. Nu l-a recunoscut niciunul. Le-am mulțumit, la fel și ei, apoi mi-am văzut de drum. În urma mea i-am auzit făcându-și planuri cum aveau să fută sutarul. Vreo două sau trei variante. Toate includeau tetrametamorfină.

*

Am desfăcut una dintre beri. Holovizorul arunca licăriri clarobscure peste pozele așezate în poală. Mă uitam, când la fată, când la puștan. Dacă individul era pentru moment o pistă moartă, ei bine, cu fata treaba era tocmai pe dos. În cazul în care chiar făcuse strada – până la urmă nu-i tocmai o regulă ca fiicele de senator să urmeze facultatea de medicină, mai sunt și accidente – cunoșteam persoana potrivită care să-mi lumineze calea. Numai că nu țineam cu tot dinadinsul s-o văd. Totuși, banii erau mulți și chiar îmi prinseseră bine. N-am mai avut răbdare. M-am îmbrăcat și am ieșit în stradă. N-am mai luat bicicleta. Locul pe care-l căutam nu era departe. Am luat-o pe jos.

Aș fi putut s-o recunosc pe Amadeea dintr-o mie. Era frumoasă, ca-ntotdeauna. Purta o rochie care-i venea ca turnată, așa cum trebuie să se așeze rochiile pe toate femeile din lume. Tocurile înalte îi făceau picioarele al naibii de lungi și de faine. Avea o eleganță pe care n-ai fi putut s-o găsești nici într-un milion de femei ieșite la stradă. Eleganța femeilor care știu ce vor și fac pe dracu-n patru să-l aibă. Dar uneori viața mai servește și porții urâte de realitate. Indiferent dacă tu crezi că locul tău e de fapt pe coperta unei reviste, dacă destinul o cere, nenorocita dă cu tine de pământ. M-am oprit în loc și m-am uitat lung la ea. Privea în altă pare, undeva în dreapta, nicicum înspre mine. Ar fi arătat la fel de bine și dacă ar fi fost învelită într-o bucată de celofan și c-un castron în cap. S-a întors, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna. I-am răspuns cu același gest și am luat-o din loc.

Între mine și ea era o poveste veche. Genul acela de poveste. Ai fi putut să spui că era păcat să vezi cum Amadeea își câștiga pâinea făcând strada, dar când te numeri printre clienții fideli vezi lucrurile dintr-o postură diferită. Abia ceva mai târziu începi să simți cum te încearcă sentimentul vinovăției. Ca și cum te-ai fi căcat pe-un teanc de sute și-apoi ai fi tras apa. Pentru că femeia era frumoasă în draci și ar fi meritat cu totul altceva decât banii câștigați de pe urma a o duzină de futaiuri. Merita o viață mai bună. Un soț care să se poarte frumos cu ea, care să-i facă copii și care s-o iubească necondiționat, pentru femeia și mama dulce care avea să fie. Dar uite că n-a fost să fie.

Între noi fusese o încercare, ceva mai mult decât servicii contra bani, însă nu prea ni se legaseră sforile. Și, cum spuneam, dacă merita ceva mai bun, cu siguranță nu eram eu asta. Averea mea consta în vreo patru, cinci cămăși mai de soi și un sacou acceptabil. Și mai puteam să-i ofer nopți lungi și întunecate, singurătate și goana mea veșnică după bani, care oricum nu-mi ajungeau niciodată. Ea mai căzuse și în patima drogurilor pentru o vreme și, chiar dacă le lăsase, destul de greu, tot nu găsise soluția să fugă de pe trotuar. De parcă era priponită de niște corzi invizibile, care-o trăgeau îndărăt de fiecare dată când voia să scape.

Poate că avusese șansa ei de scăpare, dar, dacă existase cu adevărat cândva, acum era îngropată în trecut. Și asta nu avea conexiuni cu strada sau cu drogurile. Avea conexiuni cu momentul oportun. Dacă l-ai ratat, adio! Trenul ăla fuge ca dracu’ și nu mai face cale-ntoarsă. Uneori puteam să văd asta în ochii ei. Recunoșteam sentimentul. Și eu scăpasem unul, cu mult, mult timp în urmă.

Mi-a sărit în brațe și m-a pupat pe obraz. Mirosea bine, a dulceață de caise, așa cum mirosea în Rai. Mi-am petrecut brațele butucănoase peste șoldurile ei sinuoase, subțiri. Ah! N-ai fi putut să uiți o așa bucățică nici într-o sută de ani.

— Ce-i cu tine, frumosule, n-ai somn? Vrei să ni te alături? Să faci un ban cinstit?

A râs și s-a strâmbat la mine, țuguindu-și buzele. Am strâns-o încetișor de obraz.

— Ai un minut?

— Pentru tine, am chiar mai multe, iubire.

Am rugat-o să mă urmeze, câțiva pași mai încolo, și i-am arătat poza. O cunoșteam suficient de bine ca să știu că ceva nu era așa cum ar fi trebuit să fie, când a văzut-o.

— O știi?

A scuturat din cap.

— Poate. Nu pot să fiu prea sigură. Strada este destul de aglomerată.

Am apucat-o de braț. Am pus ceva presiune, atunci când am strâns, dar am făcut-o cu grijă.

— Amy? Fii sinceră, te rog!

S-a uitat într-o parte, apoi în alta, ca și cum s-ar fi temut că ceva s-ar ascunde, acolo, în întuneric, ceva care ar fi putut să-i facă foarte mult rău.

— Uite care-i treaba. Nu m-ai văzut, nu te-am văzut. Nu știi nimic de la mine. Da?

— La dracu’, Amy! Doar nu mă cunoști de ieri.

— Și ascunde naibii poza aia. O cunoșteam, oarecum. Nu-mi place să văd o colegă în halul ăsta.

— Bine. Am băgat poza în buzunar, i-am arătat-o pe cealaltă.

Amadeea a privit-o atentă.

— Pe individ chiar nu-l știu.

Am cântărit-o din priviri. Nu mințea.

— În regulă. Zi-mi despre fată.

— Tipa strângea ban cu ban. Voia să se mufeze. Pricepi tu, să facă strada virtual. Nu câștigi cine știe ce așa, dar e mai sigur. Însă pentru asta ai nevoie de tot felul de ajustări. S-a uitat la mine lung. Ce dracu’, tocmai ție-ți povestesc cum stă treaba cu mufatul?

Mufații erau oameni cu ditamai implanturile în cefe. Legături directe înspre creier. Destul de simplu, cu ajutorul unui jack, ca și cum ai conecta o pereche de căști. Cu o astfel de conexiune puteai să conduci tancuri sau humvee-uri de la kilometri distanță. Sau, în cazul fetelor, puteai să oferi plăcere virtuală unui alt mufat. Mai erau și alte chestii interesante pe care puteai să le faci, odată mufat, dar înainte de asta aveai nevoie de diverse ajustări – modificări organice, cum s-ar spune. Îți vârau, treptat, în creieri, tot felul de cipuri și alte nenorociri tehnologice. Nu merge treaba din prima. Creierul are nevoie de o perioadă de acomodare, altfel te duci pe copcă, poți s-o iei razna. Asta fără să mai pun la calcul că în timpul procedurilor pot să apară accidente. De la AVC-uri masive, până la unele accidente mai puțin dureroase și extrem de rare, care, într-o oarecare măsură, le puteai numi fericite. Aici intrau hibrizii. Când corpul accepta într-atât de bine implanturile, unii dintre subiecți – repet, se întâmpla, totuși, destul de rar – începeau să dezvolte capacități de-a dreptul interesante. Cunoscusem un tip în armată care putea să-ți absoarbă informația stocată în BP numai trecând pe lângă tine. Armata îi iubea nespus de mult pe tipii ăștia. Presupun că nu trebuie să-ți mai spun și de ce.

— Ei bine, a continuat Amy, când am văzut-o ultima dată spunea că i se întâmplă lucruri ciudate. Vedea tot felul de chestii stranii și credea că este urmărită de tot soiul de indivizi dubioși. N-am mai auzit de ea de atunci. Acum tu, cu poza asta. Cred că s-a băgat în niște chestii urâte, pe care eu, una, vreau să le țin cât mai departe. Înțelegi?

Am aprobat, înclinând capul pe o parte. Înțelegeam perfect. Dacă n-aș fi înțeles chestii de genul, probabil că n-aș fi avut viață lungă în tentativa mea de detectiv particular. A dat să plece și-am apucat-o de braț, în timp util. Era cât pe ce să uit s-o întreb.

— Cât de bine ziceai că o cunoști pe fata asta?

A scuturat din palmă, dintr-o parte în alta.

— Așa și-așa.

— Cum de-a ajuns să facă strada una ca ea?

S-a uitat la mine, mirată, ca și cum ar fi văzut o arătare căzută din altă lume.

— Faci mișto de mine sau ce?

— Nu. Nu fac.

— Mă-sa a fost o târfă ieftină. O drogată și restul. Ce-ar fi putut să fete?

— Și taică-său?

— Din câte știu, i-au luat unii gâtul pentru niște datorii neachitate la timp.

— Ești sigură? Mai uită-te la poză. Taică-său n-a fost cine știe ce baștan? Unul de genul ălora?

Am arătat cu mâna înspre smoala de deasupra capurilor noastre. S-a aplecat și aproape că s-a lipit de mine. A scuturat din braț cu putere. I-am dat drumul.

— Sunt sigură, Draće. Sunt foarte sigură. Lucruri de genul se întâmplă destul de des pe aici, în stradă. Din care lume vii? Te-ai mutat în vreun fel de zonă rezidențială și ai uitat traiul de prin băltoaca asta nenorocită?

— Bine. Iartă-mă. N-am vrut să te supăr.

Am scos un sutar și i l-am întins. S-a uitat lung la mine.

— Pentru ce-s ăștia?

— Pentru deranjul tău.

A continuat să se uite lung la bani. Nu i-ar fi luat nici în ruptul capului, dar presupun că trecea printr-o perioadă ceva mai nasoală. Sutarul a dispărut în sutienul generos și m-a pupat pe obraz.

— Pentru tine, oricând. La noapte, dacă n-o să fiu prea obosită, poate c-am să-ți fac o vizită.

I-am zâmbit, am ridicat din umeri. Mi-a aruncat o bezea și s-a îndepărtat cu mersul ei perfect echilibrat. Cu fundul ăla ai fi putut să învingi o armată fără măcar să tragi un foc de armă.

*

Aflasem destule pentru o singură noapte, așa că hotărâsem să mă îndrept spre casă. Faptul că Vival mințise, mă ardea pe dinăuntru ca un jar bine încins. Ce-o fi aflat fata? Același lucru sigur că-l aflase și puștanul. Poate că erau destul de apropiați. Cine ar fi putut să știe asta? Probabil că-și făcuseră unul altuia confidențe și pe urmă trăseseră foloasele. Oricum ar fi stat treburile, banii erau deja în buzunarul meu și cam la asta se rezuma totul. Era strict problema lor. Mă rog!, problema lui, din moment ce numai el mai sufla. Dar atunci când ai căzut în râu nu mai ești pescar, ci devii înotător. O bucățică superbă cu două tăișuri din înțelepciunea străzii.

Mergeam repezit, cufundat în scenarii, când Grizzly mi-a tăiat calea. Era de unul singur. O umbră prelungă, care m-a cuprins cu măreția ei.

— Salutare, veterane!

Avea ochii injectați, de parcă tocmai trecuse peste o boală grea sau o cafteală zdravănă. Nu m-am îndoit o clipă. Folosiseră banii, până la ultimul leu, pe droguri. Tetramet sau alte căcaturi.

— Care-i treaba, campionule?

Aveam mâinile ascunse în buzunar și mi le-am strâns sub forma a doi bolovani. Grizzly nu-i băiat rău, de fel, dar atunci probabil că vorbeau drogurile.

— Căcănarul din poză, mi-a spus cu voce dogită.

— Ce-i cu el?

— L-am văzut.

Probabil că mai avea nevoie de niște bani și, dacă tot se întâmpla să fiu prin zonă, își încerca norocul.

— Ești sigur că l-ai văzut?

— Da. Foarte sigur, vet-ule. Uite!

BP-ul lui mi-a cerut permisiunea să transfere date. Am acceptat și am pornit fișierul video. Dinaintea retinei mi-au apărut câțiva tipi masivi, probabil dealeri locali de tet. O vreme nu s-a văzut nimic interesant, doar indivizii glumind golănește, și-apoi a apărut el. Nu arăta ca un drogat, ci cu mult mai rău. O prezență emaciată, o umbră a ceea ce fusese cândva o ființă umană. Între el și dealeri s-a consumat un dialog scurt, pe care n-am putut să-l aud, pentru că vedeam ce văzuse Grizzly și el trebuise să-l urmărească de la o distanță sigură. Când a dat banii și a primit tet-ul, s-a uitat în jur, ca și cum ar fi știut că cineva îl urmărește. A privit lung înspre mine, câteva secunde bune – de fapt, înspre urs –, apoi a dispărut în grabă printre ungherele adumbrite ale străzilor lungi și reci. Am derulat, momentul în care puștiul se holbase. Am pus pauză și pe urmă am mărit imaginea. Am scos poza din buzunar și am făcut o comparație. Grizlly nu se înșelase. Era omul meu.

— Mulțumesc, campionule, i-am spus și i-am întins un sutar.

Ochii mari, roșietici ai ursului s-au făcut și mai mari, și mai roșii. Probabil, atunci când scotocisem după sută, dibuise că-n același loc mai zăceau și altele. Am vrut să plec – recunoscusem zona din filmulețul lui Grizzly –, dar uriașul m-a apucat de umăr. M-a strâns bine. M-am întors rapid înspre el. Eram pregătit pentru ce avea să urmeze. Probabil c-a simțit și el asta. Mi-a dat drumul imediat.

— Hei, omule, calmează-te! mi-a zis. Uite care-i treaba. Am scos câteva informații de la Dozer (cred că făcea referire la unul dintre dealeri). Am aflat pe unde-și face veacul.

— Unde?

— Două străzi mai jos de Port. E o casă fără stăpân – acolo!

Cunoșteam locul. Obișnuiau să se strângă acolo vagabonzi de tot felul. Era, totuși, un loc destul de comun pentru ca să-l folosești drept ascunzătoare. Cel mai probabil, Grizzly mințea. L-am fixat cu precizie. Tremura, din pricina lipsei drogului, totuși nu era chiar în sevraj. L-aș fi putut învinge, în cele din urmă, dar nu fără puțin efort. Am preferat să mă lipsesc de încă un sutar. Aveam să-l scot eu de la el cu altă ocazie, când nu-i erau creierii înmuiați în tet. I-am mai dat o sută de lei și el i-a luat mulțumit.

— Draće, nu-s baliverne. Ți-o jur. Du-te și-o să dai de el acolo.

— Bine, campionule. Am să mă gândesc la treaba asta. Acum am nevoie să văd de ceva treburi urgente.

I-am întors spatele și am plecat. Eram numai urechi, în caz că ar fi decis să facă ceva nesăbuit. N-a făcut. Când am ajuns la colțul intersecției și m-am întors, era fix în același loc unde-l lăsasem cu niscaiva secunde în urmă, țintuindu-mă cu privirea. Am stat așa, o vreme, uitându-ne unul la celălalt. După un timp, a renunțat. A făcut o piruetă chinuită și a dispărut în haloul cenușiu al nopții. Exact, amice! mi-am spus în gând. Eu nu sunt orișicine și orișicine nu are faima mea.

Mi-am văzut de drum, dar pe undeva pe la mijlocul distanței m-am oprit și i-am cerut BP-ului să-mi redea pe retină imaginea înghețată a puștiului. M-am holbat la ea câteva minute bune. Și dacă totuși Grizzly nu mințea? Dacă puștiul ăla era acolo, chiar în noaptea aia, și-n ziua următoare avea să-și mute vizuina și să se facă de negăsit?

M-am răsucit pe călcâie.

*

Casa nu era cine știe ce dărăpănătură pe afară. Un constructor priceput chiar ar fi putut să evite demolarea. Interiorul, însă, era cu totul altă poveste. Am împins ușa în lături și un miros puternic de lâncezeală m-a lovit drept în figură. Pereții erau plini de mâzgăleli cu sprayuri. În mai toate culorile. Graffity ar fi fost, totuși, puțin cam mult spus. Imprecații, mesaje cu înțelesuri ascunse, aparent idioate, născocite de minți căzute în haosul tet-ului. Căcați, peste care a trebuit să pășesc cu grijă, și miros înțepător de pișat de mâță. Am mai făcut un pas, doi, de control. Nu părea să fie nimeni acolo. Totuși, dintr-o cameră alăturată s-a auzit un zgomot șters, ca bătaia aripilor unei păsări care trudește să scape dintr-o colivie. M-am oprit. Am stat cu urechile ciulite. S-a auzit din nou. Același zgomot, poate puțin mai șters. Am înaintat, încet, ca un genist în timpul serviciului. Am ajuns în dreptul camerei cu pricina și m-am oprit în fața ușii, care fusese scoasă din țâțâni.

În capătul opus, aproape lipită de perete, era o umbră mult prea mare ca să nu fie vreun futut de traficant de droguri. Jos, înșirat pe podeaua de ciment și mâzgălit de umbrele invadatoare ale ferestrelor cu geamuri lipsă, era ceva – sau mai curând cineva – care stătea într-o poziție mult prea forțată ca să mai fie viu. Uriașul a tras un șut mortului și hoitul s-a mișcat. A lunecat pe o parte. Mutra chinuită de groază a omului pe care-l căutam s-a conturat în clarobscurul camerei. Am cerut BP-lului să facă un instant și să-l salveze. Măcar problema favorului era rezolvată. Trebuia să văd cum rezolvam și cu derbedeul.

— Nu-i ca și cum trebuia să fie musai viu. Nu-i așa, vet-ule?

— Nu neapărat, campionule, am aprobat.

Umbra a făcut un pas în față și mutra lui Grizzly, încrețită de dorința tet-ului, a ieșit la iveală. Ursul mă mințise și, în același timp, nu mă mințise. Probabil că-l urmărise pe individ, crezând c-ar fi putut să pună mâna pe ceva informații interesante, de pe urma cărora s-ar fi putut alege cu ceva mălai serios. Interogatoriul nu decursese întocmai cum se așteptase și-l căsăpise pe amărât. La cum era turnat Grizzly, probabil că nu-i trebuiseră mai mult de doi, trei pumni ca să-i crape țeasta. Și, dacă tot mirosise că eram în bani, a jucat un bilet la loto. Plănuise să-mi salte suflarea, și-ar fi făcut-o el chiar acolo, cu jumătate de ceas mai în urmă, în stradă, dar s-a temut c-aveam să fim deranjați de vreo patrulă.

A băgat mâna în buzunarul gecii și a scos ceva. Speram numai să nu fie un pistol. M-am lămurit numaidecât. Nu era pistol, ci un microlaser Glock. L-a activat. A zumzăit şi a strălucit ca un licurici drogat. Am stat locului, cu pumnii încleștați, privind lama vibratoare. Când s-a încărcat de-a binelea, ceaţa tremurătoare de pe partea finală ardea cu temperatura lavei.

— Vet-ule, n-ai ceva lovele în plus pentru deranjul meu?

— Credeam că m-am achitat pentru tot, ursule.

— Nțțț!

A făcut un pas înspre mine, fluturând amenințător lama Glockului. Eu am făcut unul îndărăt.

— Care-i viciul tău? i-am spus.

Mi-am dus mâna în dreptul bustului. Poziţia nu era firească, nici confortabilă, dar era foarte aproape de catarama centurii. Una dintre variantele de scăpare pe care le aveam în minte. Am început să-mi mișc degetele cu folos.

— Am nevoie de bani, vet-ule. Am nevoie în cel mai urgent mod posibil!

Am încercat să mai trag de timp, dar fără speranță. Muntele de mușchi s-a năpustit înspre mine. Am numărat până la trei și m-am lăsat pe vine. Laserul pâlpâitor mi-a ratat căpățâna la milimetru și a rupt o bucată zdravănă din tencuială. Mi-am încleștat degetele și l-am izbit între picioare, cât de tare am putut. Uriașul a scuipat un geamăt scurt și adânc. M-am rostogolit într-o parte și lama a mai zvâcnit o dată, c-o încercare disperată să mă răpună. A crestat peretele, acolo unde fusesem cu o secundă în urmă.

Tetrametul îți înmoaie sufletul, dar și reflexele. Eram deja în picioare și mă uitam la Grizzly cum nu reușea să se adune de pe urma șocului loviturii. Stătea ghemuit, cu genunchii înfipți în podea. Cu un ultim efort s-a uitat înspre mine. Ochii stăteau să-i sară din găvane, roșii ca două măceșe. I-am aplicat un bocanc în figură. Nu pentru că ar mai fi fost o amenințare, ci pentru că merita și pentru că așa am vrut. S-a rășchirat pe spate, cu sângele șiroindu-i pe nas. M-am aplecat și am cules microlaserul, de acolo de unde căzuse. Lama continua să lumineze holul cu licăririle ei pâlpâitoare. L-am oprit și l-am vârât într-unul dintre buzunare. Prețul lui se ridica lejer la trei sutare, chiar și vândut pe sub mână. A fost un gest corect. Trebuia să-mi acopăr într-un fel cheltuiala cu Grizzly.

Și mai era și costul deranjului.

*

Când l-am întâlnit mai apoi pe Vival, n-am mai găsit în ochii lui disperarea de a-și ajuta un vechi prieten aflat la ananghie. Probabil că cel aflat la ananghie fusese chiar el. Mizase pe reputația mea și asta fusese o șansă cu dublu tăiș. Ambele cazuri în favoarea lui, evident. Fie aveau să apară complicații în urma cărora lucruri rele i se întâmplau individului – ceea ce s-a și întâmplat. Fie aveam să-i descopăr culcușul și urma să se ocupe el mai departe, să plătească pe altcineva să-i scuture beregata, fără prea mult tam-tam.

Am aruncat pe tăblia mesei din noul lui birou instantaneul din casa abandonată. Chipul schimonosit de moarte al puștiului se uita înspre tavan într-un continuum de spaimă. Inspectorul a folosit bruiorul și la întâlnirea secundă. Era de așteptat. Paza bună ferește primejdia rea. Dar după tot ambuteiajul, măcar a fost fair-play. Chiar înainte să părăsesc biroul, m-a întors din drum. Nu pot să spun că n-am fost curios să știu cu ce-l avuseseră la mână cei doi, dar Charly a făcut din nou pe magicianul și asta m-a determinat să-mi alung curiozitatea din minte. Peste poza pe care o adusesem a căzut un plic. Am fost mult prea bine crescut ca să refuz. Cât crezi c-au fost? Cinci miare? Șapte? Poate chiar mai mult? Orișicum, pot să te asigur, mi-ar fi trebuit pe puțin șase luni bune să pun la ciorap lovelele din plicul ăla. Și, pentru sume de genul ăsta, pot să fiu un detectiv dat dracului de secret.

Aviz amatorilor de senzații tari.