„Ai nevoie de încredere și determinare atunci când o apuci pe orice drum al afirmării”

Am stat de vorbă cu Cosmin Leucuţa, care a publicat două volume, un roman (Laptele negru al mamei) şi un volum de povestiri (Numele altora). Un al doilea roman, Hoodoo, va fi lansat în scurt timp la Editura Polirom. Îi mulţumim din nou pentru disponibilitate şi vă invităm să citiţi interviul în cele ce urmează. Ana-Maria Codescu

 

Bună, Cosmin! Îţi mulţumim că ai acceptat acest interviu şi te rog să spui câteva cuvinte despre tine şi cărţile tale cititorilor nostri.

Cosmin Leucuța: Bună Ana Maria, Cezarina! Și eu vă mulțumesc pentru oportunitate și interes. Ceva despre mine? Până recent am crezut că sunt o persoană căreia îi plac câinii. Și chiar așa e, dar îmi plac pisicile mai mult. (râde) Cred că asta e de ajuns. Legat de cărțile mele… ei bine, ele spun despre mine cam orice ar vrea oricine să știe. După un timp, dacă le recitesc, ajung să mă surprindă. Sper ca și cititorii mei să aibă aceleași sentimente.

Cezarina Nicolae: Ai debutat în 2013, cu „Laptele negru al mamei”, un bildungsroman bine primit de public și critică, însă care a întâmpinat oarece obstacole până să ajungă publicat. Privind în urmă la această experiență, consideri că este dificil pentru un autor tânăr să debuteze în volum?

Da, „Laptele negru al mamei” a avut de parcurs un drum lung și anevoios. De câteva ori m-am gândit chiar să renunț la încercarea de a-l publica. Din cauza refuzurilor. Înainte să le primești, refuzurile sunt niște chestii abstracte și oricât ai încerca, nu te poți forța să simți efectul lor. Dar după ce începi să le primești, directe sau indirecte, aceste refuzuri te pot afecta serios, dacă le permiți asta. Nu am avut un maestru care să îmi îndrume evoluția și să îmi întărească încrederea în mine și în scrisul meu. Să parieze pe mine, cum se zice. Și orice ar spune oricine, ai nevoie de încredere și determinare atunci când o apuci pe orice drum al afirmării, mai ales atunci când ești un underdog, fără pedigree. (râde) Trebuie să iei de undeva energia asta, să o scoți din piatră seacă dacă e nevoie, dacă vrei chestia asta cu adevărat. Nu e ceva imposibil. În ultima vreme mă abordează tot mai des lumea – de obicei tineri – cu întrebări legate de manuscrise, încercări de a debuta etc. Evident, întrebarea „cât de greu e să debutezi?” este nelipsită. Nu există un răspuns clar, rezultatul depinde de o mulțime de factori. Dar dacă ar fi să simplificăm toată treaba, răspunsul mi se pare destul de evident. Tuturor celor care mă întreabă le spun același lucru: nimic nu contează mai mult decât perseverența. Toate celelalte vin cu timpul. Probabil nu vei ajunge să fii publicat/ă până când talentul tău nu atinge un anumit nivel, dar dacă vei continua să ți-l dezvolți, să pui suflet și să te dedici poveștilor tale, dacă nu te dai bătut, în final cuvintele tale vor ajunge să vadă lumina tiparului. Eu asta cred. Muncă multă și dedicare.

C.N.: „Laptele negru al mamei” este prima parte dintr-o trilogie care, din câte știu, este scrisă integral încă de la publicarea primui volum. De ce ai ales să publici două volume complet noi („Numele altora” și „Hoodoo”) în detrimentul acestora?

(râde) Asta e o întrebare cu răspuns complicat. Observ că s-a împământenit ideea că „Laptele negru al mamei” este prima partea dintr-o trilogie. (oftează) Probabil e vina mea, așa am prezentat-o într-un interviu mai vechi. Vreau să-mi rectific greșeala de exprimare: „Laptele negru al mamei” este prima parte dintr-un roman care nu a putut fi publicat integral din două motive: are 1000 de pagini, iar eu eram un debutant. În România (și probabil nu numai), asta e o combinație care sperie multe edituri. Așa că am împărțit cartea în trei părți, iar celelalte două urmau să fie publicate în perioada următoare „Laptelui”.

Împărțirea asta mi-a dat timp, și în acest timp am putut să îmi dau seama cât de norocos am fost că nu am putut publica toată cartea dintr-o dată. Mi-am dat seama că eram prea „verde” pentru a purta o asemenea povară pe umeri, și doar numărul prea mare de pagini m-a salvat. Nu mă înțelege greșit: „Laptele” este un roman pe care îl susțin în întregime. Îl consider bun și pertinent, mai ales pentru un roman de debut, și cu atât mai mult pentru vârsta pe care o aveam când l-am scris. Dar simt că „trilogia” are un potențial mult mai mare. Mi-e dragă și acum, s-ar putea să fie chiar magnum opus-ul meu, dar au trecut deja 7 ani de zile de când am scris-o. Eu m-am schimbat în acești ani, e normal ca și așteptările mele să se schimbe. Am realizat asta și am optat să țin restul cărții departe de tipar. Dacă mă voi hotărî să o retrimit unei edituri pentru publicare, va trebui să îi fac o reevaluare. Să văd dacă unele lucruri din paginile acelea mai stau acum în picioare așa cum o făceau atunci când am scris-o. Nu pot să îi dau drumul în lume oricum. Deci, în final, s-ar putea să fie vorba de exigență. (zâmbește) Sau vanitate.

În cazul în care cititorii acestui interviu se întreabă dacă voi mai încerca să public „trilogia”, răspunsul este „da”. (râde) Dar nu știu când.

Ana-Maria Codescu: Spune-ne te rog câteva cuvinte despre „Hoodoo”, romanul tău care urmează să apară în această primăvară la Editura Polirom.

Nu vreau să spun aici despre ce e vorba în „Hoodoo”. Un rezumat scurt se poate găsi pe o duzină de site-uri, cum ar fi Bookaholic, Dilema Veche sau filme-cărți.ro (și Revista de suspans, desigur). Dar vă pot spune că acesta este un roman la care am lucrat fără oprire (aproape la propriu), timp de un an de zile. Privind înapoi, mă îndoiesc că aș putea să reproduc efortul creativ de care am dat dovadă în acea perioadă. Povestea și personajele m-au acaparat atât de tare încât timp de un an de zile, tot ce am respirat a fost „Hoodoo”.

Este un roman foarte dinamic. Are multe personaje, multă acțiune și mult dialog. Am pus în el și o doză serioasă de contremplație. Are realism și câteva scene destul de bizare încât să crezi că ai nimerit într-un film de David Lynch. Multe dintre capitole sunt structurate în jurul unor melodii, pentru că muzica joacă un rol extrem de important în „Hoodoo”. Mă opresc aici, cu mențiunea că finalul aduce surprize.

A-M.C.: Cu care dintre scrierile tale i-ai recomanda să înceapă unui cititor care nu te cunoaște? (de ce?)

Pff, nu m-am gândit vreodată că ar trebui să aleg între titlurile mele. Toate îmi sunt dragi, fiecare în felul său. Experimentez mult în scris, de aceea cred că răspunsul la întrebarea asta variază în funcție de persoana căreia îi fac recomandarea. Nostalgicilor și celor cu multă răbdare le-aș recomanda să înceapă cu „Laptele negru al mamei”. „Numele altora” l-aș recomanda oricui are o zi proastă. Iar „Hoodoo” l-aș recomanda celor care au un dor de ducă neastâmpărat.

C.N.: Ai scris atât proză scurtă, cât și proză de mare întindere. În care dintre cele două ipostaze te regăsești cel mai mult ca autor?

(se gândește puțin) Hm. Când eram în liceu, mi-era greu să scriu. Toate poveștile din perioada aceea erau scurte, vijelioase și se terminau abrupt. Pur și simplu nu aveam răbdare să aștern poveștile pe foaie. Dar voiam să le scriu. Insistam să le scriu. Apoi am lucrat timp de 3 ani la o carte de 1000 de pagini, iar după un timp am revenit la proză scurtă. Ce spune asta despre zona mea de confort? Nu prea multe. Cred că atunci când vine vorba de scris, povestea este cea care își alege întinderea. Asta este ceva ce am învățat în timp. Cred că dacă obligi povestea să ocupe mai mult sau mai puțin spațiu decât trebuie pentru ca tu să te poți numi „romancier” sau „autor de proză scurtă”, există riscul să o dai în bară. (ridică din umeri) Prefer să scriu o poveste care să mă încânte, nu mă prea interesează lungimea ei.

A-M.C.: Ce scriitor ai spune ca te-a influenţat şi în ce fel?

– Simplu: Frank Herbert. Am citit „Dune” la 15 ani, și după ce am închis-o, primul gând a fost: „Și eu vreau să fac asta!” Ce e „asta”? E suma tuturor lucrurilor care s-au schimbat pentru mine din clipa în care am deschis cartea aceea și până când am citit ultimul cuvânt de pe ultima pagină. Aș putea spune că „Dune” a fost cartea care a dat naștere tuturor poveștilor mele.

A-M.C.: Care sunt cele 3 carţi pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Doar 3? (râde) OK, să vedem… Aș lua „La guerra del fin del mundo”, „Blood meridian” și ”The Rules of Attraction”. În locul ultimei cărți ar merge și „Less Than Zero”.

C.N.: Ce te inspiră? De unde îți alegi subiectele despre care scrii?

Teoretic, orice mă poate inspira. De exemplu, am scris o carte în jurul unui singur schimb de replici. Sigur, detaliile astea se pierd în imaginea de ansamblu și rumeg un timp ideea de bază, dar ce spun e că nu e nevoie de prea mult ca să îmi pun motoarele în mișcare. Cât privește subiectele, nu aș spune că le caut, ci mai degrabă mă împiedic de ele. Încerc să fiu atent la ce se întâmplă în jurul meu, iar uneori – așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în „Hoodoo” –, realitatea din jur îmi spune nu numai despre ce să scriu, dar și cum să scriu. Cum să abordez subiectul. Care să fie structura poveștii.

A-M.C.: Ce urmează după „Hoodoo”? Ce planuri de viitor ai?

Păi, cu un volum de proză scurtă și un roman, ambele proaspete pe rafturile librăriilor, vă dați seama că am farfuria plină. (râde) Nu am plănuit să public cărțile atât de repede una după alta, dar așa s-a întâmplat. Deocamdată o să las cititorii să absoarbă ce le-am oferit în ultimele luni. Vreau să iau o pauză. Poate voi mai adopta o pisică sau voi călători prin timp. Am în lucru trei romane și e foarte probabil să reușesc să finisez măcar unul dintre ele până la sfârșitul anului. „Statele Unite ale lui Dumnezeu” îmi face și el cu ochiul de ceva vreme. Rămâne de văzut.

Despre Ana Maria CODESCU

Ana Maria Codescu a scris 21 articole în Revista de suspans.

Ana Maria crede in magia din spatele poveștilor, și ocazional încearcă să o aducă în lumea aceasta. O povestire scrisă de ea a fost publicată în colecția „Bucureștiul în 22 de povești”, în 2009. De un an, participă de două ori pe lună la atelierele creative organizate de Clubul Scriitoarelor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *