Gilbert Adair – „Înscenarea lui Roger Murgatroyd”
Traducere de Lidia Grădinaru
2010, Editura Trei, București, 256 pag.
Cartea aceasta este oarecum atipică: face parte din categoria destul de restrânsă a celor care fie îţi plac, fie nu, fără loc pentru nuanţe. Pentru a susţine această afirmaţie, încep direct cu rezumatul. Pe baza acestuia voi aduce apoi argumentele.
Cu ocazia sărbătorii de Crăciun, un grup de prieteni se reuneşte la un castel din Dartmoor. Dacă ar fi să îi enumerăm pe aceştia nu după nume, ci după statutul social, atunci ar fi prezenţi: colonelul, vicarul, medicul, actriţa, scriitoarea (de literatură poliţistă) şi excentricul american, însoţiţi, după caz, de soţii şi/sau alţi membri de familie. Pe parcursul acţiunii, acestui grup li se vor alătura majordomul, servitoarele aferente şi, desigur, „banditul”, în persoana lui Raymond Gentry. Raymond ajunge la petrecere invitat de fiica gazdei şi reuşeşte să facă instantaneu o impresie neplăcută tuturor celor prezenţi. Această primă impresie va fi întărită și de comportamentul lui lipsit de scrupule. Fiind de profesie gazetar la un ziar de scandal, Raymond cunoaşte amănunte picante despre toţi cei prezenţi şi nu se sfieşte să facă acest fapt cunoscut, ajungând astfel să fie profund antipatizat de toţi cei prezenţi.
În aceste circumstanţe, când Raymond este găsit mort în camera sa – încuiată din interior -, absolut toată lumea este suspectă deoarece ar fi avut cel puţin un motiv pentru a-l ucide. Trubshawe, fost inspector la Scotland Yard, este chemat să elucideze misterul. El va fi secondat în demersurile sale, deşi cam împotriva voinţei lui, de Evadne Mound, scriitoarea. Evadne este ferm convinsă că experienţa acumulată în urma romanelor poliţiste publicate, respectiv citite, îi dă drepturi depline să se implice în această anchetă neoficială. În final, ne vom da seama că are dreptate… dar să nu anticipez.
Trubshawe se confruntă cu „misterul crimei din camera închisă”, cu o mulţime de potenţiali suspecţi şi, ulterior, cu o tentativă nereuşită de asasinare a colonelui, gazda evenimentului monden.
Demascarea asasinului are loc într-un mod care vi se poate părea de asemenea familiar: cu toată lumea adunată într-o singură cameră.
Probabil v-aţi dat deja seama, mai ales dacă aţi citit ceva literatură poliţistă, că volumul cuprinde numeroase elemente „împrumutate” de la autori celebri: Leroux, Christie, Chesterton, Hammett… De altfel, autorul chiar insistă să scoată în evidenţă acest fapt, citând prin intermediul personajelor autorii menţionaţi. Impresia generală este că întreaga carte este o copie nereuşită a stilului Agathei Christie, lipsită astfel de orice originalitate. Însă părerea mea este că Adair îi aduce lui Christie un omagiu, parodiind intenţionat stilul care a făcut-o celebră. Însuşi titlul volumului seamănă cu „Moartea lui Roger Ackroyd”. Dacă reuşiţi să citiţi „Înscenarea…” din această perspectivă, este o lectură plăcută. În plus, atmosfera este condimentată cu porţii generoase de umor britanic. Iată o mostră: „Nu îmi plac ideile. Ideile sunt cauza a cel puţin jumătate din problemele omenirii.”.
