Libertate condiţionată (3)

Continuare din numărul trecut…

Evadarea

Ziua cea mare. James încercă să-şi ascundă surescitarea pozând în abătut. Îi venea să se bâţâie, să sară de pe un picior pe altul sau, pur şi simplu, să urle. Dar trebuia să-şi înfrâneze toate impulsurile. Nu dorea să atragă atenţia paznicilor. Nu încă. O să facă asta la timpul potrivit.

Deocamdată trebuia doar să stea liniştit şi să spere că Nora o să facă exact ceea ce planificaseră. Să spere?! O, nu. Era mai mult decât speranţă. Era certitudine.

Totuşi, chiar dacă nu concepea că ceva poate merge prost şi la sfârşitul zilei va reveni în celulă cu speranţele zdrobite, se ferise să distrugă telefonul în aşa fel încât dobitocii care vor căuta indicii asupra evadării în celula lui să poată găsi ceva care să le folosească în anchetă. Dacă evadarea mergea prost, dacă Nora nu găsea resursele de voinţă necesare… Nu, mai bine să nu se gândească la asta. Nora o să facă exact ceea ce trebuie. Poate că ar fi fost mai bine să distrugă telefonul, să-l arunce în căcăstoare şi să tragă apa. Atunci n-ar fi existat decât o singură opţiune. Doar că nu depindea numai de el.

Mica dubă se puse în mişcare. Era singurul prizonier. Doi poliţişti, dintre care unul îşi asumase rolul de şofer. S-ar fi mulţumit numai cu unul singur, dar se pare că aceasta era procedura standard. Sau măcar pe-aproape, ar fi putut fi trei sau patru.

Aşa cum anticipase, îl verificaseră la sânge. Nu descoperiseră nimic, întrucât nu era nimic de descoperit. Să rişte inutil? Nu, nu era de el. Dacă Nora reuşea, atunci o să găsească la ea o cheie pentru cătuşe. Insistase asupra acestui aspect. Existau o mulţime de moduri prin care se putea scăpa de cătuşe, dar niciunul nu era mai rapid şi eficient decât cheia potrivită.

Îl înghesuiseră în spate, în compartimentul securizat. Fiind singur, avea suficient spaţiu la dispoziţie cât să-şi întindă picioarele şi să se destindă. Era mai bine aşa, să nu suporte privirea nimănui.

---

---

Drumul decurse aşa cum era de aşteptat, fără niciun fel de incidente. Incidentele nu se întâmplă pe traseu, punctă James, satisfăcut, urmărindu-şi paznicii prin ferestruica zăbrelită.  Discutau între ei. Nu putea auzi ce anume, dar putea intui că erau degajaţi. Şoferul se zguduia de râs. Un punct în plus pentru reuşita planului. Doi poliţişti relaxaţi, cu gândul la meciul de diseară ori la orice altceva le putea face viaţa mai suportabilă dădeau numai bine în planul lui.

Maşina părăsi autostrada şi intră în oraş. James îşi înghiţi cu greu nodul din gât. Doar câteva minute îl despărţeau de cotitura vieţii. Afară, liber ca pasărea cerului sau înapoi la închisoare, implorând cerul să-i ofere a doua şansă care se va ivi peste vreo zece ani? Hai, James, nu fi prăpăstios, nu gândi negativ. De ce să te gândeşti la a doua şansă? Nu ai nevoie de aşa ceva. O să se rezolve curând, mai curând decât crezi. Câteva minute te despart de libertate.

Şoferul încetini şi intră în parcare. Prin ferestruica îngrădită, James reuşi să observe că nu erau decât două maşini. O camionetă de tractare şi o maşină de poliţie. I se strânse inima când recunoscu vehiculul poliţiei. Dacă erau caralii în apropiere? Nora va găsi curajul să facă faţă acestei noi provocări?

Uşa culisă lateral, iar lumina zilei îl lovi peste ochi ca o palmă. Instinctiv, James îşi ridică mâinile să-şi protejeze ochii, dar sticletele, înzestrat cu ochelari de soare, nu dădea semne de compasiune.

— Sus, derbedeule. Am întârziat şi treaba asta nu convine nimănui.

Se forţă să se ridice, ca şi cum îndelungata şedere i-ar fi amorţit muşchii şi oasele.

— Un pic să mă dezmeticesc.

Nora… Unde era Nora? Din poziţia în care se afla, gardianul îi obtura tot câmpul vizual. Dar dacă Nora se hotărâse să meargă până la capăt, acum era cel mai  potrivit moment să o facă. Cu sau fără alţi poliţişti în zonă.

Fulgerător, mintea începu să-i zboare aiurea. Dacă Nora intervenea acum şi erau şi alţi caralii în zonă? În general, poliţiştii nu prea luau în serios o femeie înarmată; aveau tendinţa de a-i subaprecia capacitatea de a apăsa pe trăgaci. Cu un bărbat masiv, mai ales dacă era negru, treburile stăteau altfel. Negru şi mare e sinonim cu hotărât. Dacă o să ezite? Dacă o să intervină, dar gardienii n-or s-o ia în serios, ba chiar se vor gândi să tragă? Ce va face Nora în situaţia asta? Va reuşi să se impună? Va putea convinge pe toată lumea că nu glumeşte, că e o nebună cu un revolver încărcat care de-abia aşteaptă să apese pe trăgaci? Ar fi fost de o mie de ori mai bine ca arma să fie la el, dar această variantă fusese exclusă din start. Nu, nu putea merge pe supoziţii şi variante care nu aveau niciun temei. Trebuia să se bazeze pe exact ceea ce dispunea şi deocamdată nu dispunea decât de Nora. Unde era Nora?

Brusc, liniştea fu spartă de urletul unui motor turat la maximum. Cauciucuri scrâşniră pe asfalt chiar în spatele gardianului. Surprins, acesta începu să se răsucească. Era un bărbat trecut bine de prima tinereţe, care probabil îşi făcea de ceva vreme planuri de pensionare. Undeva, în dreapta, partenerul lui intrase în alertă.

— Hei!

James şi-l imagină deschizându-şi tocul pistolului. Căcat! Nora era pe cale să o dea în bară înainte de a o începe. Apoi îi auzi vocea:

— Nicio mişcare sau trag!

Nora!… În sfârşit! Şi-a biruit demonii şi a făcut cea ce trebuia să facă.

Bătrâiorul se puse în mişcare, totuşi. Calm, metodic, aproape imperceptibil, dar măcar se mişca.

— Stai pe loc!

James se împinse în călcâie şi se ridică. Peste umărul gardianului reuşi s-o vadă pe Nora. Se ascundea pe jumătate în spatele capotei unui SUV Honda negru. Înfăţişarea ei bătăioasă îl şocă pentru moment. Femeia de care depindea libertatea lui nu mai avea nimic din acea infirmieră timidă şi, totodată, pasională, cu care se iubise în închisoare.

Dură. Dacă era s-o caracterizeze într-un singur cuvânt, acesta era cel mai potrivit. Îmbrăcată într-un costum de camuflaj, cu părul ascuns sub o bandană neagră, Nora îşi intrase în rol. Ca şi cum ar fi făcut asta a suta şi a mia oară. Ţinea în mâni o ditamai puşca de asalt. Nora, cu o puşcă de asalt?! Mda, nu şi-o imaginase înarmată astfel; personal îi recomandase un revolver de mici dimensiuni. Magnum sau un Colt ieşeau din discuţie. Erau mari, mult mai impresionante, dar în mâinile unei femei deveneau mai degrabă capcane. Capcane din cauza cărora puteau sfârşi la fel de bine atât femeile, cât şi ţintele lor; reculul nu era o treabă cu care să te joci.

— Culcat! ţipă Nora fără urmă de isterie.

Hotărâtă. Stăpână pe situaţie. Exact de asta avea nevoie. Îşi făcu loc pe lângă poliţistul uluit şi porni spre Nora. Stupefiaţi, cei doi tolomaci încă nu pricepeau ce li se întâmpla.

— Nora…

„Nora, iubire”, ar fi vrut să-i spună, dar înţelese la timp că gestul lui, deşi plin de tandreţe şi recunoştinţă, ar fi putut să-i facă Norei mai mult rău decât bine. Nora se concentra la ceea ce avea de făcut şi ajungea doar o mică perturbare şi totul se putea duce de râpă.

Înainta greu. Idioţii îi ataşaseră lanţuri la picioare. Conform regulamentului, nimic de spus, doar că lanţurile nu-i permiteau să se deplaseze decât ţopăind, ca un iepure şchiop. Privi instinctiv spre chipul Norei. Avea o mină impenetrabilă. O faţă care spunea multe celor capabili să o citească. Un singur gest, fraiere, şi te-ai ars pentru vecie.

Încă trei paşi până la Honda. Dacă ar fi avut picioarele libere, ar fi străbătut distanţa dintr-o singură săritură. Cu picioarele legate trebuia să ţopăiască de vreo zece ori, poate şi mai bine. Căcat!

Încă un pas. Mai bine zis, o ţopăitură. Un efort cumplit, dar era mai aproape de maşină.

Din păcate, nu suficient de aproape. Tăntălăii îşi reveniseră la viaţă.

— Hei, doamnă, uşurel…

Instinctiv, James se răsuci să vadă ce se întâmpla. Înţelese prea târziu că, de fapt, prioritatea era să se urce în maşină. Nimic altceva nu era mai important.

Culmea, era tocmai moşulică. Cine şi-ar fi imaginat? Moşul… era de aşteptat să-şi bage picioarele. Niciun poliţist sau gardian care mai avea câteva zile până la pensie nu-şi risca pielea. O cucoană cu ditamai flinta nu era cea mai bună asigurare de pensie îndelungată şi cel mai cuminte era să faci ce spunea ea, mai ales că se afla de partea potrivită a ţevii puşcociului.

— Culcat, moşule!

Vocea Norei răsuna de parcă ar fi fost strecurată prin cocleală otrăvită. Lipsită de inflexiuni şi atât de plină de ură încât James se cutremură. Isteaţa asta o să-i răcească pe sticleţi dacă dobitocii îi vor da ocazia.

Şi se pare că moşul nu dorea să se bucure de pensie. Cu mişcări leneşe, studiate, făcu un pas în faţă.

— Hei, doamnă, nu e bine ce faci.

O voce moale, calmă, care nu trăda în niciun fel conştientizarea unei primejdii de moarte. Ridică mâna dreaptă într-un gest de împăcare.

— Înapoi! Înapoi şi mâinile pe capotă! Nu glumesc!

Cu coada ochiului, o observă cum se zburlea spre poliţist, împingând în faţă puşca de asalt.

Cel de-al doilea poliţist reacţionă şi el. Îşi ridică mâinile într-un gest care mai degrabă arăta că nu avea nimic de ascuns decât că avea de gând să se lase păgubaş.

Căcat! Asta nu-i era de niciun ajutor. Situaţia era mai complicată cu fiecare secundă care trecea. Dar nu poliţiştii erau cea mai mare problemă. James constată că nu se mai putea mişca.

— Doamnă, nu vrei să ajungi şi dumneata la închisoare, continuă bătrâiorul, pe acelaşi ton molcom şi insidios. N-o să ajungi departe, ştii şi dumneata asta. Aşa că nu îţi îngreuna situaţia.

Da, majoritatea celor care evadau nu ajungeau departe. Erau prinşi după câteva ore sau după câteva zeci de minute, rar reuşeau să se bucure câteva zile de binefăcătoarea libertate. Dar erau şi destui pe care mâna lungă a legii nu mai reuşise vreodată să-i captureze.

— Mişcă, James!

Ţipătul ascuţit al femeii acţionă asupra lui James ca un duş rece. Pe dată, îşi recăpătă controlul asupra corpului. Ţopăi repede de câteva ori, abia atingând pământul, apoi se prăbuşi lateral către uşa deschisă a maşinii. Îşi calculase greşit distanţa şi avântul, astfel că, în loc să cadă în maşină, se prăbuşi peste prag. O durere surdă izbucni în regiunea coastelor. Probabil îşi rupsese măcar două-trei oase. Înjură în surdină şi încercă să se ridice. Cu mâinile încătuşate şi picioarele înlănţuite era mai mult decât greu. Era aproape imposibil, şi asta din cauză că timpul nu îl favoriza.

— Sus, James! Ridică-te!

Într-o clipă, Nora era lângă el. Fără să dea drumul puştii, cu care continua să-i ameninţe pe poliţişti, femeia se aplecă într-o parte şi-i întinse mâna.

— Mă descurc, cârâi James. Ocupă-te de gabori!

Era prima urgenţă. Poliţiştii deja înaintaseră prea mult. Încetul cu încetul, pas cu pas, se apropiau, mărind în acelaşi timp distanţa care-i despărţea, ceea ce o obliga pe Nora să mişte mult puşca de la stânga la dreapta pentru a-i avea pe amândoi în cătarea armei.

— Staţi pe loc! Altfel trag! Nu glumesc!

James îşi opri respiraţia. Aşa, coastele păreau să-l doar mai puţin. Se ghemui şi-şi trase picioarele sub el. Un efort colosal şi reuşi să se ridice în picioare. Dar, chiar în clipa în care îşi recăpătă echilibrul observă că poliţiştii erau aproape. Mult prea aproape.

— Împuşcă-i! urlă. Împuşcă-i pe amândoi!

Nora mai strigă încă o dată la poliţişti, apoi înălţă puşca şi trase rapid două focuri în aer. Pentru moment, totul îngheţă în jur. Chiar şi James.

Nora, iubit-o, ai făcut-o. Chiar dacă ai tras în aer, dar ai făcut-o. Le-ai arătat cu cine au de-a face. Bravo, Nora.

Da, bravo. Dar nu se terminase.

Cei doi poliţişti efectuară un schimb rapid de priviri. Gaborii erau o specie aparte; când era nevoie reuşeau să comunice fără să facă apel la cuvinte. Îi învăţau aşa ceva la şcoala lor de poliţie? Cum de reuşeau să-şi păstreze calmul într-o situaţie atât de tensionată? Probabil niciunul nu credea că Nora era în stare să treacă de la ameninţări la fapte, chiar dacă Nora le oferise o mostră de hotărâre. Păcat de ei, nu ştiau de ce anume era capabilă o femeie îndrăgostită.

— Domnişoară, oftă bătrânul. Mai gândeşte-te la ceea ce faci. Şi aşa ţi-ai îngreunat situaţia. Ce-ar fi să laşi arma jos şi să purtăm o discuţie serioasă? Ce spui de asta? Ar ajuta pe toată lumea.

Celălalt deştept, care se jucase de-a şoferul, deschise gura să spună ceva, însă partenerul său îi făcu discret semn să tacă. Nu te băga, am situaţia sub control.

James însă observase mişcarea scurtă a arătătorului mâinii drepte. Porcii ăştia nu aveau niciun chef să poarte o discuţie care să folosească la toată lumea. Nu doreau decât să rezolve situaţia ivită şi să fie promovaţi. Doar nişte hiene cum găseşti o mulţime peste tot. Lumea e plină de hiene cu chip de om. Fiecare voia ceva. Poliţiştii doreau să se acopere de glorie, James dorea să fie liber, Nora dorea cu orice preţ iubirea lui James. Fiecare râvnea la ceva, nu era nimic deplasat. Din păcate, finalul situaţiei de faţă nu putea să mulţumească pe toată lumea. Cineva trebuia să-şi încheie ziua mocnind de frustrare. În cel mai bun caz. Decorul pentru varianta mai proastă era reprezentat de spital sau de morgă. Şi James nu dorea să ajungă nici într-o parte, nici în cealaltă. Şi nici la închisoare.

— Domnişoară, sunt sigur că putem găsi o cale de înţelegere. Lasă arma jos şi…

Ce prefăcut, ce şarlatan! O voce de milioane, în stare să aducă pe calea cea bună şi un diavol cu state vechi.

— Împuşcă-l pe nenorocitul ăla! Împuşcă-l!

Nora ezită. Văzu asta mai degrabă în tremuratul abia perceptibil al mâinilor decât în mimica ei, care continua să păstreze o duritate aparentă. Una era să ameninţi, să tragi cu puşca în aer şi alta să tragi cu puşca într-un om ştiind că asta o să-i provoace o suferinţă cumplită sau chiar moartea. Era un prag peste care mulţi nu reuşesc să treacă pentru că nu aveau motivaţia necesară. Dar Nora avea suficientă motivaţie, nu-i aşa? Nora îl iubea şi iubirea poate muta munţii din loc. Mutatul munţilor e o treabă serioasă, apăsatul unui trăgaci era apă de ploaie. Nora ezita să apese nenorocitul de trăgaci şi nemernicul de poliţist era din ce în ce mai aproape. Încă doi paşi şi putea să pună mâna pe ţeava puştii de asalt. Dacă se repezea un pic, putea deveni stăpân pe armă şi pe situaţie în mai puţin de o secundă. Dar moşulică nu se grăbea. Se impunea meticulos, pas cu pas fără să ardă etapele. Dar James anticipa explozia din ultima clipă.

— Trage în el, idioato! Trage odată!

Nora trase. În aer. Aproape cât să-i smulgă cascheta moşului, dar tot tras în aer se chema, fără să-l atingă. Şi asta era pentru poliţist exact mesajul pe care dorea să-l audă. De muierea asta era numai gura. Nu era în stare să omoare pe cineva.

Trebuia să rezolve problema. Pentru că n-o să-şi încheie ziua înapoi în celulă. Îşi încordă gambele şi sări către Nora. În clipa următoare, puşca era în mâinile lui. Femeia i-o cedă fără să protesteze. Asta ar mai fi lipsit.

— Înapoi sau trag!

Îl mâncau degetele, deşi era conştient că o evadare fără răniţi sau cadavre avea mai multe şanse de reuşită. E ceva de speriat cum se mobilizează sticleţii când aud că unul dintre colegii lor a căzut la datorie în încercarea de a zădărnici evadarea unui disperat. Mai putea ieşi din belea fără să tragă.

— Înapoi!

— Hei, James băiete, nu-ţi îngreuna viaţa şi mai mult…

James; îi ştia şi numele. Deci uneori caraliii mai conştientizau că deţinuţii erau şi altceva decât numere.

Moşul o căuta cu lumânarea. Şi arăta aşa de degajat, de calm, de parcă ar fi avut un talisman care îl ferea de toate relele de pe lume, inclusiv de un bărbat disperat înarmat cu o puşcă de calibru mare.

Trase din scurt, fără să ochească. Nici nu era necesar; individul era prea aproape. Bătrânul se răsuci spre dreapta şi făcu o grimasă îngrozitoare. Care-i treaba, moşule, nu-i aşa că nu te aşteptai s-o încasezi? Se holbă înainte să se prăbuşească. Moşule, moşule, nu ai învăţat în viaţa asta a ta un lucru? Niciodată să nu te pui în calea unui individ dornic de libertate. Mai ales dacă este înarmat cu o puşcă.

Nora ţipă.

Aproape că uitase de cel de-al doilea poliţist. Se răsuci spre el. Tocmai îşi scotea pistolul din toc. Era o situaţie de care pe care. Detunătura făcu să-i ţiuie timpanele, iar umărul poliţistului păru să explodeze. Scăpă pistolul şi începu să urle. Aşa mai vii de-acasă.

— Repede, în maşină!

Se aştepta ca Nora să intre în şoc la vederea sângelui, dar femeia părea să-şi păstreze stăpânirea de sine. Îl ajută să urce pe scaunul mortului şi închise uşa în urma lui, apoi se repezi la volan.

— Ai cheia pentru cătuşe pe bord, îi aruncă în treacăt.

Băgă în viteză şi ambală puternic motorul. Nora avea de gând s-o şteargă în cea mai mare grabă.

Ieşi în viteză din parcare. În urma lor începu să plouă cu împuşcături. O bubuitură formidabilă şi luneta explodă în mii de cioburi!

— Rahat, urlă James, înspăimântat.

Căcaţii ăia doi încă mai puteau trage. Cel puţin unul dintre ei, ori poate că le veniseră ajutoare…

Precipitat, se întinse după cheie. Nora schimba vitezele cu dexteritatea unui pilot profesionist. Părea mult mai stăpână pe situaţie decât se simţea el.

După câteva bâjbâieli reuşi să-şi deschidă cătuşele. Cu mâinile libere era mult mai bine. Aşa, şi picioarele…

Liber! Era liber! Atât de mult îşi dorise, atât de mult aşteptase asta şi acum era într-adevăr liber. Liber! Chiui cât îl ţinea gura şi se repezi s-o îmbrăţişeze pe Nora. Nora, iubita lui.

— Am făcut-o! Iubire, chiar că am făcut-o!

Femeia însă îl respinse, împingându-l într-o parte cu voinicie.

— Nu acum, încă nu am scăpat!

Avea dreptate, erau departe de a fi scăpat, dar… O mică îmbrăţişare, un sărut victorios, ce mai conta acum? N-o văzuse de atâta timp, ce naiba!

Nora coti repede pe o străduţă îngustă, străjuită de pereţi înalţi, acoperiţi de graffitti de prost gust. Câteva schimbări de direcţie şi femeia opri maşina în faţa unui garaj cu aspect părăginit.

— Repede, înăuntru! Ţine cheia!

James ştia ce avea de făcut. Planificase totul în amănunt. Se repezi afară din Honda şi trase de uşa garajului. Fată deşteaptă, Nora n-o mai încuiase. Secunde preţioase câştigate în lupta pentru supravieţuire.

Înăuntru aştepta camioneta Ford. Insistase să fie Chevrolet, dar era bună şi Ford. Se strecură la volan, porni motorul şi scoase camioneta din garaj. Nora ambală scurt Honda şi trecu pe lângă Ford în viteză, gata să-i şteargă vopseaua. Opri motorul şi coborî în viteză, mascând puşca de asalt cu o haină mototolită. Nu se vedea nimeni în jur, dar nu puteai fi sigur niciodată.

Nora se strecură lângă el şi-i zâmbi.

— Să mergem, iubitule!

Încercă să o îmbrăţişeze, dar femeia se strâmbă, îndurerată.

— Iubito?!

— Nu-i nimic, un fleac!

În zâmbi, palidă. Instinctiv, James întinse braţele şi în clipa următoare Nora se prăbuşi, moale.

— Sunt un pic slăbită, atâta tot…

Abia acum îi observă coapsa însângerată.

— S-o fut, scrâşni bărbatul. Asta îmi mai lipsea acum…

Erau multe de care se putea lipsi. Când naiba o împuşcaseră pe Nora? Un glonte norocos ori, mai degrabă, ghinionist.

Situaţia se complica. Nora era rănită. Nu părea foarte grav, dacă era să judece după cantitatea de sânge. Dar sângele era un indiciu secundar, James ştia din experienţă că rănile mortale sau foarte grave sângerează adesea foarte puţin.

Ce mă fac?

Cum ce să faci, dobitocule? Nu sta aici, cu mâinile în sân. Nu e de niciun ajutor să stai în stradă, chiar lângă maşina care-ţi poate salva viaţa.

Icnind de frustrare, James începu s-o târască pe Nora către maşină. Femeia începuse să-şi revină şi gemu sugrumat.

— James, îmi pare rău…

— Nu, stai liniştită. O să fie bine.

O să fie bine… Doar că binele se lăsa aşteptat.

O strecură pe Nora pe bancheta din spate. Scoase trusa medicală şi îi răsturnă conţinutul lângă femeia rănită. Smulse o faşă şi o bandajă cum se pricepu mai bine. Nu că s-ar fi priceput foarte mult.

— E mai bine? o întrebă, cercetându-i temperatura pe frunte cu dosul palmei.

Femeia zâmbi stins şi-l apucă de mână.

— O să mă descurc, fii fără grijă. E doar o julitură.

Era mai mult decât o julitură. Dar James văzuse la viaţa lui răni şi mai urâte. După câte îşi putea da seama, glonţul nu lovise niciun vas important. Poate că Nora, după ce o să-şi mai revină, o să-şi evalueze mai bine situaţia. În fond, era infirmieră.

— Să-ţi fac rost de nişte morfină?

O întrebare tâmpită; realiză asta prea târziu. Nora clătină din cap.

— Deocamdată să mergem, James. E periculos să mai rămânem în zonă.

Era periculos. Nu trebuia să i se spună de două ori. Privi în jur. Deocamdată nu se vedea ţipenie de om. Încă nu li se terminase norocul.

— Mai rezişti o oră?

Femeia încuviinţă muţeşte.

Rezista, nu avea altă soluţie.

James urcă la volan, îşi plasă pistolul lângă levierul frânei de mână. Spera să nu fie nevoie, dar, dacă cineva era atât de tâmpit încât să i se pună împotrivă, avea să-i arate cu cine avea de-a face.

— Rezistă, iubito! O să fie bine, o să vezi…

Bine… O să fie bine? O să fie bine.

*

— Toţi?! Toţi ăştia sunt banii noştri?!

James încercă un sentiment de satisfacţie supremă. Nora, iubito, ţi-am spus să ai încredere în mine? James, cine e mai tare ca James? Se abţinu cu greu să nu-i ceară să-l laude. Laudele făceau bine la orgoliu, dar nu putea să le ceară de la Nora. Nora era iubita, complicea lui, nu subalterna. Gata, s-a terminat cu sclavia. Nora, de azi nu te mai consider sclava, ci partenera mea.

Se feri s-o spună cu glas tare. Din punctul lui de vedere, Nora nu trebuia să afle niciodată că o considerase o sclavă. O sclavă pe care reuşise s-o supună numai cu bărbăţia lui.

— Câţi bani sunt aici?

Îşi revenise. Surprinzător de bine şi de repede. Ce pot face banii din om, nu?

— Iubito, ce-ar fi să-i numeri? O să-ţi facă bine, ai să vezi.

— Bine?! Deja mă simt mai bine.

— Te cred.

— Chiar nu-mi spui câţi sunt aici?

— Nu. O să-i numeri chiar tu. Deocamdată trebuie să plecăm.

Da, trebuiau să plece. Nu puteau uita. Chiar dacă erau liberi, în tovărăşia unei valize pline cu bancnote ispititoare, încă nu se terminase. O să se termine în Mexic. Mai era de făcut rost de acte false, de o nouă maşină… Mai erau multe. Dar deocamdată James era mulţumit de felul cum evoluaseră lucrurile. Exceptând rana Norei, desigur. Dar îşi recuperase sfertul de milion. Nu trebuia să-i numere pe toţi să vadă dacă lipsea ceva. Dacă cineva ar fi descoperit banii, i-ar fi luat pe toţi.

— Să mergem!

Nora îi trimise o bezea. Adora s-o vadă fericită.

Deocamdată trebuiau să se dea la fund. O lună, poate două. Nora se ocupase de toate şi, după câte îi demonstrase până în prezent, o făcuse cum nu se poate mai bine.

O cabană retrasă, pe malul unui lac. Nora o închiriase sub un nume fals şi plătise cu bani gheaţă deja cu două luni înainte. Burduşise frigiderul şi cămara; după aprecierile Norei aveau provizii pentru cel puţin jumătate de an, dacă era să se mulţumească cu conserve. Dar spera să nu dureze atât de mult şi, de când îşi recuperase banii, îi crescuse şi gradul de încredere în sine. Şi, la o adică, chiar dacă ar sta în cabană jumătate de an, ce mai conta? Era cu Nora şi cu banii lui, nu?

Pe urmele lor

Locotenentul Benson privi încă o dată rapoartele, ţuguindu-şi buzele, nemulţumit. Sergentul Wilson, transpirat şi răsuflând greu, îşi făcu apariţia. Locotenentul îi aruncă o privire întrebătoare.

— N-am găsit nimic, oftă Wilson, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei.

Era un individ corpolent, mai degrabă obez decât solid chiar dacă încă tânăr. Obosise peste măsură scotocind în celula evadatului, dar Benson ştia că făcuse treaba aşa cum scrie la carte. Odată ce Wilson se ocupa de un caz, nu trebuia să-l mai verifici.

— Nimic?!

— Chiar nimic. Nici măcar un vârf de ac. Am scotocit totul la virgulă.

— Colegul de celulă?

Wilson simţi nevoia să-şi şteargă din nou transpiraţia. Asuda ca într-o saună.

— Un dobitoc senil, ce să spun? Nu ştie, nu a auzit nimic. După părerea mea, cred că spune adevărul.

— Mda, admise locotenentul, ciocănind în tăblia mesei cu vârful creionului. Poate că spune adevărul, poate că minte foarte bine. Mai lasă-l să stea singur în camera de interogatoriu vreo două ore şi pe urmă… Două ore să fiarbă la foc mic, ştii tu.

Wilson clătină din cap, punându-şi în mişcare bărbia triplă, care-i atârna până peste piept.

— Părerea mea e că pierdem timpul. Omul de-abia vede şi trebuie să i se strige în ureche ca să audă ceva. Avem şi raportul medical, deci nu se preface.

— Aşa o fi, oftă Benson, dar tu ai vreo idee mai bună?

Locotenentului nu-i plăcea deloc să piardă timpul. Sau, mai corect spus, nu-i plăcea să aibă timpi morţi. Orele treceau şi banul plătit de contribuabil trebuia justificat.

Se mai uită încă o dată peste dosare.

— Aparent, individul ăsta a reuşit să evadeze accidental. În afara avocatului, nu a mai fost vizitat de nimeni de la încarcerare. Nici măcar o singură dată, pricepi? Nici un telefon. Nici măcar o nenorocită de scrisoare. Nu are rude apropiate, nu are prieteni. Cine e femeia care l-a ajutat să evadeze? Cum a luat legătura cu ea? Iată întrebările la care trebuie să răspundem.

Sergentul avu înţelepciunea să nu spună nimic. Nu că ar fi întreţinut vreo opinie.

— Nimic de care să ne legăm… Ce naiba mai este şi asta?

Furios, începu să răsfoiască dosarul, fără să urmărească ceva anume.

— Singurul cu care a luat legătura este nenorocitul de avocat. Iar acesta s-a mutat de câteva săptămâni în Arizona. Coincidenţă? Parte a unui plan bine pus la punct? Vom vedea. Una peste alta, un tip scârbos, care nu prea are chef să stea de vorbă. Mi-a spus că e prea ocupat să-şi bată capul cu mine fără să fie plătit, îţi poţi imagina asta?

Wilson, deşi încă nu încercase o astfel de experienţă, reuşi să-şi imagineze episodul. Învăţase devreme că avocaţii nu erau o categorie socio-profesională pe care să te poţi baza în anchete.

— Cică să-l sun dacă am ceva concret. Adică ceva care să-l lege direct de evadare. Cu alte cuvinte mi-a spus că el este de neatins în afacerea asta.

— Tupeu, mormăi obezul.

— Dă-l în mă-sa, şuieră locotenentul. Deocamdată nu intră în discuţie. Dar dacă găsesc dovezi împotriva lui o să-l strâng de coaie de-o să-i iasă pe nas. Cum de-a evadat porcul? Asta este mare întrebare.

— Poate c-a avut un complice prin puşcărie care i-a aranjat treaba, presupuse Wilson. Ştiţi la ce mă refer. Un prieten îi aranjează toată afacerea şi clientul nostru ţine legătura cu cei din afară prin intermediul lui. În felul acesta, îşi poate proteja complicii. Nu l-a vizitat nimeni, nu l-a sunat nimeni…

Benson pocni din degete.

— Asta e! Dar, să-l bag în mă-sa, cine crezi că o să fie suficient de bătut în cap să ne spună că i-a netezit calea evadatului? Nu, n-o să scoatem nimic de la deţinuţi. Cel puţin deocamdată. Dar timpul trece şi prietenul nostru cu rău de închisoare se află din ce în ce mai departe. E evident de ce a şters-o. A sugerat-o şi cretinul de avocat, înainte să-mi închidă. Cineva tocmai a redeschis un proces, avocatul mi-a dat numele. Îi voia pielea derbedeului şi individul şi-a dat seama că nu-l aşteaptă zile bune. L-a speriat gândul că s-ar putea să mai încaseze un bonus la pedeapsă şi a preferat să evadeze. Dacă e prins, oricum încasează plăcinta cea mare, aşa că ce naiba are de pierdut? Dar cine, cine şi-a pus pielea la saramură pentru netrebnic? Cineva a făcut-o, iar noi trebuie să aflăm cine.

Wilson ridică din umeri şi-şi spuse că nu dorea deloc să fie în pielea locotenentului. Acesta continua să răsfoiască plin de furie hârtiile din faţa lui.

— Un raport de percheziţie a celulei…

Nu suna prea promiţător, dar Benson ştia că iepurele putea să sară de oriunde şi, în momentul de faţă, nu prea avea alte opţiuni.

Wilson îl urmărea, apatic. Din punctul lui de vedere, îşi făcuse datoria. Acum aştepta ordine de la locotenent. Sau, pur şi simplu, să fie trimis să aştepte afară. I-ar fi convenit mai mult.

— Wilson, cred că avem un fir.

— Un fir, domnule?

— Uită-te aici. O anumită infirmieră a fost surprinsă când i-a dat un sandviş evadatului. Celula i-a fost percheziţionată conform regulamentului, fără să se găsească nimic incriminator.

Wilson îşi supse o măsea prost plombată.

— Bănuiesc că doamna în cauză a fost concediată…

— De ce să bănuieşti când e loc de o certitudine? Normal că a fost dată afară. Nici nu exista o altă soluţie în privinţa ei. Nu puteau închide ochii, înţelegi? S-a făcut un raport şi erau obligaţi s-o dea afară.

— Şi de aici putem bănui că doamna şi vagabondul au purtat, cumva, legătura. Cum anume, putem afla mai târziu. Deocamdată trebuie să aflăm cine este doamna şi, posibil, să-i facem o vizită de curtoazie.

— Cred că suntem pe calea cea bună, murmură Wilson, nu prea convins, dar mulţumit că, cel puţin pentru moment, aveau activitate.

La adăpost

Nora gemu când James îi desfăcu pansamentul. Panicat, bărbatul se opri.

— Doare?!

— Oh, nu, spuse Nora deşi faţa ei suferindă spunea altceva.

Strânse din pumni şi zdrobi o înjurătură între buzele vineţii.

— Lasă, o să mă descurc.

Normal că o să se descurce. Aveau altă alternativă? Dacă rana evolua prost, trebuiau să caute un medic. James ştia câţiva medici care se ocupau de astfel de cazuri; când eşti rănit într-o încăierare de bande sau în timpul unui jaf, nu e deloc inteligent să apelezi la spitalul de urgenţă. Poate că nu o să fie nevoie.

— Ai nevoie de ceva?

— Adu-mi trusa medicală.

James se îndreptă spre uşă, pregătit să aducă trusa maşinii din garaj.

— Hei, ce faci? strigă Nora în urma lui.

— Păi, mă duc după trusă…

— Oh, nu prostuţule, chicoti femeia. Nu trusa din maşină. Avem o trusă în cămară.

— În cămară?!

— Da, în  cămară, chiar după uşă.

— O.K.

James descoperi trusa după uşă. Era mai degrabă un mic container din tablă neagră, cu un cerc mare alb şi o cruce roşie. Se opinti serios s-o ridice. O depuse pe canapea, lângă Nora.

— Cântăreşte o tonă, ce ai înăuntru?

— Cele necesare, oftă Nora, străduindu-se să afişeze un aer detaşat.

Disimularea nu-i scăpă lui James. Nora minţea? Nora îi ascundea ceva?

O scrută cu privirea, dar femeia dădu ochii peste cap.

— James, nu mă ajuţi deloc…

Da, nu o ajuta deloc. Rana începuse să sângereze; o pată roşie se lărgea pe canapea. Iar el se dădea de ceasul morţii să afle ce anume se afla în trusa medicală. Ce tâmpit!

Deschise clapele şi săltă capacul.

— James!

Răceala din vocea femeii îl făcu să tresară.

— Ce e?

— Te rog, mă pot ocupa singură de problemă?

— Păi…

La o adică, de ce să nu o lase să se descurce singură? Rana nu era chiar aşa de gravă, chiar Nora dăduse verdictul. Şi  se pricepea. Iar lui nu-i plăcea deloc să trateze răni, se pricepea mai degrabă să le comită.

— O.K.

— Aşa mai merge…

James se retrase pe fotoliu. Cumva, intuia că Nora era furioasă pe el, chiar dacă nu o arăta făţiş. Nimic din ceea ce se aşteptase, o cascadă de iubire. Mai degrabă era vorba despre respingere. De ce?

Cum de ce, dobitocule? Chiar atât de orb poţi să fii? Chiar nu vezi? Femeia asta şi-a amanetat libertatea pentru tine. Azi dimineaţă putea să se retragă, să lase dracului totul şi să-şi vadă în continuare de viaţa ei anostă, lipsită de culoare, aşa cum era ea, dar cel puţin era liberă, putea să meargă pe stradă unde dorea şi când dorea. Dar asta se întâmplase ieri. Poate era valabil şi pentru azi dimineaţă. Dar acum, în ochii societăţii, în viziunea poliţiei, nu era decât o infractoare. Poate că avea şi ea dreptul, poate că avea nevoie de timp să se adapteze la toate astea.

După câteva minute de îndoieli decise să nu deschidă televizorul. Sigur, avea nevoie de informaţie, avea nevoie să afle cum stă. Era de importanţă vitală, dar trebuia să ţină cont şi de sensibilităţile Norei. Dacă-i dai timp, o să-i treacă.

O să-i treacă. Până mâine, poimâine… Deocamdată nu timpul le lipsea.

Se lăsă pe spate, cu ochii în tavan. Nu se mai auzeau decât uşoarele gemete ale Norei. Ce făcea? Îşi dezinfecta rana?

— Gata, am terminat!

— Poftim?!

— Am terminat cu rana. Vrei să duci trusa la loc?

— Desigur!

Acum, că ştia cât cântărea, lada părea şi mai grea. Reuşi s-o depoziteze în cămară fără s-o scape pe jos. Ce naiba era înăuntru? Curiozitatea îl birui cu uşurinţă. Săltă capacul.

— Mamă, cât inox!

Erau atâtea instrumente chirurgicale în lădoi, că un medic dintr-o ţară din lumea a treia ar fi ucis pentru ele. Comparaţia îi smulse un zâmbet. Draga de Nora. Chiar că s-a gândit la toate. A luat în calcul şi posibilitatea ca iubitul ei James să iasă destul de şifonat din afacerea cu evadarea. O rană de glonţ, dacă nu e prea gravă, nu e o problema? Te rezolvă Nora cât ai spune peşte.

Nora era o femeie de milioane. Mai preţioasă decât sfertul de milion.

Închise trusa medicală şi mai aruncă o privire asupra rafturilor care gemeau sub abundenţa de produse. Cutii de toate felurile şi toate categoriile. Probabil că golise un magazin cu aprovizionarea.

Reveni în cameră. Nora  tocmai înghiţea nişte pilule verzi şi galbene cu un pahar cu apă.

— Antibiotice, îl lămuri, intuindu-i întrebarea.

— Aha…

— Mâine o să-mi fac şi injecţia antitetanos.

Corect! Era în stare să pună pariu că injecţia cu pricina se afla undeva prin trusa medicală.

Se aşeză lângă Nora, dar femeia îl respinse.

— Sunt epuizată, James. Nu crezi că ar fi bine să ne culcăm?

Să se culce?! Nu era foarte târziu şi el personal se simţea proaspăt, în ciuda faptului că, în ultima perioadă, dormise foarte puţin. Euforia libertăţii acţiona asupra lui ca un drog extrem de puternic. Dar Nora reacţiona diferit. Şi mai era şi rănită. Părea complet epuizată şi era de înţeles.

— Desigur. Odihneşte-te, iubito. Avem tot timpul înainte.

O sărută tandru pe frunte.

— O să mă culc la etaj, o anunţă.

Şi-ar fi dorit să doarmă lângă ea, pe canapea. Dar încă nu se simţea obosit şi, în plus, la etaj exista un mic televizor de voiaj. Avea nevoie de informaţii. Cât mai amănunţite şi cât mai proaspete. Viaţa şi libertatea lui depindeau de informaţii. Viaţa lui şi a Norei.

— Ai şi un bax de bere, o mai auzi pe Nora.

Zâmbi. Bere şi televizor, plus nepreţuita doză de libertate.

Se adânci în fotoliu, îşi deschise o cutie de bere şi aprinse televizorul. Ei bine, porţia lui de muiere mai putea aştepta. Ce era al lui era pus deoparte.

Surprinzător, dar nu găsi prea multe ştiri care să-l ajute. Doar pe câteva canale, într-un colţ de ecran, trona un medalion în care se recunoscu cu oarecare greutate. Deţinut evadat, vom reveni cu amănunte la ştirile de la ora 19. Adică peste… James îşi privi leneş ceasul de la mână —  îl primise de la Nora cu o oră în urmă. Peste ceva mai puţin de două ore. Rahat! Tocmai pierduse ştirile de la ora 17.

Şi, ca şi cum nu ar fi fost destul, berea avea un gust ciudat. Nu neplăcut, ci doar ciudat. Ţi se pare, James, băiete, ţi se pare. Acum, cu câte ai pe cap, chiar te fute la icre faptul că berea e puţin răsuflată?

Mai dădu o duşcă peste cap. Una lungă cât o doză. Râgâi prelung şi desfăcu încă o cutie. Mai erau patru. O să dureze ceva până să le golească pe toate. Şi parcă începuse să se simtă toropit.

Fundătură

Benson împinse hârtia către nasul guvernatorului care se retrase, ca şi cum s-ar fi temut că aceasta era infectată cu cine ştie ce viruşi periculoşi.

— E posibil aşa ceva? întrebă locotenentul, mijindu-şi ochii.

— De vreme ce s-a întâmplat, putem admite că e mai mult decât posibil, răspunse posac guvernatorul. Chiar se mai întâmplă, din când în când.

— Cred că există o legislaţie în această privinţă.

— Legislaţie?! Cereţi prea mult, domnule locotenent.

— Dar trebuie să luaţi măsuri în această privinţă, nu?

Guvernatorul îşi permise răgazul cuvenit pentru a aprinde o ţigară de foi. Prezenţa locotenentului, cu aerul lui acuzator, îl scotea din sărite. Şi era însoţit şi de sergentul ăsta obez, care nu spunea nimic, doar tăcea, cu o expresie de-a dreptul porcină. Decise că îi detesta pe amândoi. Mai mult pe locotenent. Grasul, cel puţin, avea decenţa să tacă. O s-o scoată la capăt, nu-şi făcea griji. Nu era direct responsabil şi, în cel mai rău caz, se putea alege cu imaginea şifonată de presa de scandal. Mare pagubă! Peste câteva zile, săptămâni, în cel mai rău caz, o să se găsească altă vacă numai bună de muls din punct de vedere mediatic. Însă trebuia să recunoască, gagica lucrase cu mare artă.

— Acum ce măsuri să mai luăm? Păsărica şi-a luat zborul din colivie.

— Da, a zburat. Dar nu pentru mult timp. O să punem mâna pe el.

Guvernatorul Roland îi răsplăti afirmaţia cu un zâmbet îngăduitor.

— Speraţi să puneţi mâna pe James Knoxville!? În viaţă?! Domnule locotenent, sper din inimă să reuşiţi. Şi, dacă s-a întâmplat ceea ce bănuiesc eu, James Knoxville se roagă acum pentru acelaşi lucru. Pun pariu că i-ar place să vă revadă. Îşi doreşte asta mai mult decât orice pe lume.

Răzbunare

Îl trezi o bătaie uşoară pe umăr.

— Hai, James, cred că e timpul să te trezeşti…

Nu reuşi să-şi alunge din prima clipă buimăceala somnului, însă îşi aduse aminte cine era. Era un puşcăriaş evadat. Şi trebuia să fie mereu la pândă dacă nu dorea să revină la starea de simplu puşcăriaş.

Încercă să se ridice în capul oaselor, dar constată că-i este imposibil. Şi nu pentru că nu şi-ar fi putut controla corpul, ci pentru că era legat. Îşi puse în mişcare braţele, dar simţi chingile din jurul încheieturilor. La fel şi picioarele.

— Hei, ce se întâmplă? se adresă întunericului.

Îl durea capul şi în gură avea un gust ca de oţel topit.

Un foşnet uşor. Paşi pe podeaua goală. Apoi un mic pocnet şi lumina electrică îi arse ochii. Închise pleoapele, instinctiv. Dar trebuia să vadă.

Îşi răsuci capul şi deschise ochii. Chiar dacă durea. Nora, în picioare, îl privea cu un zâmbet rece.

— Nora?!

Ea era. Îmbrăcată în uniforma de infirmieră, chiar dacă avea fusta mai lungă şi nimic care să poată fi interpretat drept decolteu. Dar ce dracu’ era cu ea?

— Nora, ce mă-sa se întâmplă? De ce dracu’ sunt legat aici?

— Poţi să-mi spui Cora. Cora Amalia Lohan. Îţi spune ceva numele de Lohan, James?

Lohan?! Ce să-i spună lui Lohan ăsta? Nu-i spunea mare lucru. Intuia că ar trebui să ştie ceva despre un anume Lohan, dar deocamdată era prea buimăcit să raţioneze corect. Atâtea întrebări îi năvăleau în minte, de ce să se gândească la un rahat ca Lohan?

— Hei, Nora, nu e de glumă. Dă-mi drumul!

— Cora, James! Cora, nu Nora. E aşa de greu de priceput.

Cora?! Cora?!

— Cora Lohan. Hai, nu ţi-ai amintit? Lohan! Lohan!…

— Ce tot îndrugi acolo? Despre ce Cora Lohan este vorba?

Nora —  sau Cora —  nu-i dădea nicio atenţie. Tocmai îşi făcea de lucru cu trusa medicală. Blestemata de trusă medicală, cum o cărase până la etaj singură? Lângă trusă era o masă joasă şi lungă. Cu mişcări leneşe, studiate, femeia începu să scoată instrumentele medicale din cutie. Ridică un bisturiu în dreptul ochilor, apoi se răsuci către James.

— Ce spui, James, aşa-i că am o privire tăioasă?

Îşi încrucişase ochii şi-şi răsucise buzele, dar arăta mai degrabă fioroasă decât comică.

— Ce vrei de la mine?

— Ce vreau de la tine?! În primul rând ţin tare mult să aflu dacă numele de Lohan îţi spune ceva.

Lăsă bisturiul pe masă şi scormoni în trusă. Scoase un scalpel. Îi verifică tăişul cu vârful degetului şi înclină din cap, mulţumită.

— Ţi-ai amintit?

— Târfă nebună!

Îşi amintise. Jerry Lohan. Tolomacul din centrul comercial. Cel pe care-l împuşcase accidental, dacă era să se ia de bună pledoaria avocatului şi decizia instanţei. Doar el ştia adevărul.

— Trag concluzia că ţi-ai amintit, rosti femeia.

Avea vocea îngheţată. Şi la fel îi era şi privirea. Acum îşi făcea de lucru cu o seringă cu care extrăgea lichid dintr-un flacon cu aspect ciudat.

— Ştii, eu şi Jerry ne-am iubit foarte mult. Mai mult decât îţi poţi închipui. A fost mai mult decât dragoste. Era jumătatea mea. Am simţit din prima clipă şi el a încercat acelaşi sentiment. De unde ştiu asta? Crezi că mi-a spus-o el? Aş, nu. Nu e nevoie de cuvinte pentru doi oameni care chiar se iubesc.

Scoase acul din capacul flaconului şi pulveriză în aer câteva picături. Dădu din cap mulţumită apoi continuă pe acelaşi ton egal.

— Ne-am făcut planuri mari, dar, ca orice planuri mari, aveam nevoie de bani. Aşa e, James? În viaţă nu contează decât banii, restul lucrurilor vin de la sine.

Dar nu aveam de gând să ne dăm bătuţi. Chiar dacă nu mai eram nici eu şi nici Jerry la prima tinereţe. El tocmai pusese punct unei căsătorii de aproape douăzeci de ani care a durat, exact! cu vreo douăzeci de ani mai mult decât era necesar. Eu aveam în spate experienţe ratate cât să-mi ajungă pentru trei vieţi. Cumva, ne-am salvat unul pe altul şi multă vreme marele meu regret a fost că nu l-am întâlnit mai devreme.

O pensă se alătură instrumentelor deja aşezate pe masă. Cora îi mângâie metalul cu o tandreţe afectată.

— Acum nu regret decât că te-a întâlnit el pe tine. Jerry al meu. Trebuia să te cunoască, nu? Ne căsătoriserăm cu doar o săptămână în urmă. Am fost la Vegas, capitala dragostei şi-a tuturor nebuniilor. Doar noi doi, Jerry şi cu mine. Ce nevoie aveam de altcineva?

— Ascultă!…

Femeia îi făcu semn să tacă. James o înjură. În clipa următoare Cora se repezi şi-i ferecă gura cu bandă adezivă.

— Aşa e mai bine, declară satisfăcută, văzându-l cum se zbate să se elibereze. Ascultă, nu încerca să te faci ascultat.

Se reîntoarse la trusa ei. O pereche de foarfece.

— Da, ne-am căsătorit şi speram amândoi că, în sfârşit, neajunsurile trecutului vor fi uitate. Eu mă angajasem la o clinică particulară, iar Jerry…

Vocea i se frânse, dar reuşi să continue.

— Jerry şi-a găsit de lucru la centrul comercial. Era încrezător, avea referinţe bune şi reuşise să-şi impresioneze angajatorii la interviu. Nu mai contenea să-mi spună cât de mulţumiţi erau elveţienii. Dar a trebuit să intervii tu, să-l împuşti pe Jerry şi să-mi transformi speranţele în scrum. De ce nu ţi-ai văzut de treaba ta, domnule Knoxville? De ce nu te-ai gândit să-ţi câştigi banii prin muncă cinstită? Îţi era greu să te imaginezi spetindu-te zi şi noapte pentru câţiva dolari amărâţi? Bănuiesc că da. Acum încearcă să te gândeşti la mine, la suferinţa pe care mi-ai pricinuit-o. L-ai luat pe Jerry de lângă mine. O să-mi spui că nu ai intenţionat şi sunt gata să te cred. Nu, n-ai vrut să omori pe nimeni, doreai doar să jefuieşti. Pentru că nu te puteai închipui muncind cinstit. Dar lăcomia ta mi-a distrus micile speranţe. Şi tocmai începusem să trăiesc un vis frumos. Un vis pe care rafala din automatul tău l-a transformat într-un coşmar.

Un mic ferestrău, cu rama cromată. James începu să se zbată nebuneşte, dar efortul îl epuiză cu repeziciune. Încă mai era buimac. Şi afurisita de bandă adezivă care-i bloca gura. Dacă ar fi putut, i-ar fi spus târfei că îi părea rău, dar nu putea întoarce timpul înapoi, că nu avea decât să-şi ia banii şi să se cărăbănească, nu înainte de a suna la poliţie. Dar nu putea spune nimic şi târâtura continua să-şi înşiruie cuţităraia pe masă.

— Da, visul frumos s-a terminat. Ştii ce e în neregulă cu treaba asta, James? De fiecare dată când mă gândesc la Jerry, îmi spun că era mai bine să nu-l fi întâlnit niciodată. Ştii de ce? Pentru că el m-a făcut să cunosc sentimentul ăla despre care am ajuns să cred că e o invenţie din cărţi sau din filme. M-a făcut să mă simt fericită. Iubită. M-a făcut să las în urmă anii de dezamăgiri, să nu crezi că Jerry a fost primul bărbat din viaţa mea, dar nici nu vreau să las impresia că eram o curvă.

Dar s-a dus, s-a dus şi de treaba asta numai tu eşti responsabil, James. Iar acum, îmi pare rău să spun asta, o să plăteşti.

Încă o smucitură, la fel de lipsită de rezultate. Cora ridică din umeri.

— N-ai decât. Chingile sunt testate să reziste la eforturi de zece ori mai mari. Şi ştiu să fac noduri, cred că ţi-ai dat seama. Dar poţi încerca, nimic nu te opreşte. E dreptul tău. Aşa cum am considerat şi eu că am anumite drepturi.

Jerry a plătit cu viaţa lăcomia ta, iar tu, pentru viaţa lui Jerry, ai luat douăzeci de ani. Lăcomia este un păcat mai mic decât crima.

Însă eu n-am putut accepta asta. N-am putut accepta ca două vieţi distruse să fie plătite cu doar douăzeci de ani. L-ai ucis pe Jerry şi mi-ai distrus viaţa, trebuie să plăteşti. Şi o s-o faci, te asigur.

Împinse masa până lângă patul pe care era legat James.

— Nu mi-a fost greu să-mi fac planul, doar că mi-a luat ceva timp până să mă decid dacă merită. Şi am concluzionat că da, merită să risc, să devin la fel de criminală ca tine. Ştiu, dacă ai avea ocazia, mi-ai spune că nu ai vrut, că s-a întâmplat, că regreţi nespus că mi-ai împuşcat soţul. Soţul, James, nu logodnicul. Dar n-am ţinut neapărat ca judecătorii să afle acest amănunt. Da, pot să pun pariu pe valiza ta cu bani că regreţi. Ei, şi? O să-ţi spun şi eu ceva —  spre deosebire de tine, în momentul de faţă eu chiar pot să-ţi spun ce am pe suflet. Ştii ceva, James? Puţin îmi pasă că nu ai vrut şi la fel de puţin îmi pasă că regreţi. Cum ţi-am spus. Ei, şi? Eu am pierdut totul. Iubirea vieţii mele, scopul vieţii mele. Am văzut lumina şi apoi întunericul mi s-a părut de mii de ori mai groaznic.

Târfă nebună! Târfă dusă de acasă! Să te bag în pizda mă-tii dacă nu înţelegi, dar chiar nu am vrut să-l împuşc pe dobitocul ăla de Jerry sau cum îi spui tu. Dacă-şi vedea de treaba lui, acum eu eram milionar, iar voi vă cordeaţi la fel de lipsiţi de griji ca în prima zi. Chiar nu poţi înţelege că a fost un accident nenorocit? Nu, nu-l regret aşa cum crezi tu, dar tot un futut de accident a fost. Nu e vina mea, pizdă proastă…

Se zbătu zadarnic. Chingile, atent ajustate, îl strângeau din ce în ce mai tare. Nici prin gând să le rupă cu forţa lui brută. Era el puternic, dar nici aşa…

Cora îl urmări chinuindu-se, cu faţa schimonosită de un zâmbet sinistru.

— Ştii, cred că ar trebui să mă crezi pe cuvânt. Nu poţi să rupi legăturile, dar, dacă ţii neapărat, poţi încerca. Hai, uite, îţi mai dau o şansă. Odihneşte-te câteva minute şi poţi să încerci din nou. Nu e nicio grabă. Avem tot timpul din lume, James. Nu-i aşa că-ţi doreai să fim din nou împreună? Se pare că dorinţa ţi s-a împlinit, deşi…

Se opri, chicoti demenţial şi-l împunse cu degetul în prohab.

— Asta o să-mi lipsească, James, dar nu chiar aşa mult. Ai şi tu părţile tale bune, nu pot să neg, dar cât de multe rele… Fii fără grijă, o să separ părţile bune de cele rele. Nu cred că asta te va ajuta prea mult.

Ridică un bisturiu şi începu să-l plimbe de-a lungul coapsei bărbatului.

— De unde să încep James? Ai tu vreo idee sau o să laşi decizia în seama mea? Ce spui? Lasă-te pe mâna Norei —  sau a Corei, dacă preferi, pe mine nu mă deranjează —  şi Nora o să aibă grijă de tine. Negreşit! Dar să nu ne grăbim, nu-i aşa că vrei să afli şi restul poveştii? Arzi de nerăbdare?

Îl lovi sub rotulă, chiar acolo unde doctorul verifică reflexul, pocnind cu ciocănelul. Simţi o durere cumplită, care-i străbătu tot corpul. Se pricepea să lovească, nu glumă. Ori, mai degrabă, ştia exact unde să lovească.

— James, ai simţit asta? Dacă n-ai fost atent, nu face nimic, o să încasezi multe. Şi sper, de dragul lui Jerry, să rezişti cât mai mult. Aşa o să petrecem în următoarele ore. Sau zile, dacă poţi rezista. O să mai stăm de vorbă, o să… O să vezi tu mai bine, cum spun ţăranii, mai bine îţi arăt o dată decât să-ţi explic de zece mii de ori. O să-l mai plâng pe Jerry, o să mă mai răzbun pe tine. Vrei să-ţi mai spun câte ceva despre cum am ajuns noi doi în situaţia asta? Poate vrei să afli.

Nu ţinea neapărat să afle. De fapt, nu dorea să mai audă nimic. Nici măcar un cuvânt în plus. Doar că nu era în situaţia de a impune decizii. Trebuia să le suporte.

— Când mi-am dat seama că mi-ai distrus viaţa, am decis să te omor, James. Să te omor aşa cum ştiu eu, cum merita să moară cel care mi-a distrus viaţa. Şi n-a fost greu să-mi fac planul. Am profitat de faptul că actul de căsătorie dintre Jerry şi mine era atât de proaspăt încât nu ştia nimeni de el. L-am pus deoparte. Amintire de la Jerry. Ultima amintire plăcută de la un om care nu avea nicio vină, dar pe care tu l-ai ucis pentru că ţi-a stat în cale. Apoi m-am dus să mă angajez la puşcărie. Cu numele de domnişoară. Am avut emoţii, mă temeam mereu ca cineva să nu-şi dea seama cine sunt şi ce caut eu în închisoare. Să-ţi spun drept, mi-am făcut griji de pomană. Pe nimeni nu a interesat. Ba, isteţul care mi-a făcut actele a greşit şi m-a transformat din Cora în Nora. Cu atât mai bine. Am tăcut cu privire la acest mic neajuns. Oricum nu aveam de gând să stau prea mult timp pe post de infirmieră. Trebuia să te întâlnesc. Şi te-am întâlnit. Ai crezut că a fost dragoste la prima vedere?

Ce mai conta ce crezuse atunci? Acum era aici, în cabana asta blestemată, legat de un pat zdravăn şi cu o psihopată pe cap.

— Te-am sedus, James, deşi în fiecare clipă simţeam nevoia de-a te omorî. Dar mi-am ţinut furia în frâu. Nu poţi şti cât de greu mi-a venit, dar, cât timp nu ai bănuit nimic, înseamnă că m-am descurcat de minune. Şi mi-a trecut de mii de ori prin cap că o să mă recunoşti, deşi era puţin probabil. Nu am fost la niciunul dintre procesele tale. Îmi doream să te văd condamnat la moarte, dar, pe de altă parte, ştiam că vei suferi prea puţin. Şi nu m-aş fi simţit răzbunată, ba dimpotrivă. Aş fi considerat că ţi s-a făcut un favor, un favor pe care nu-l meriţi. Dar n-ai fost condamnat la moarte. Ai primit doar douăzeci de ani de închisoare. Prea puţin, după părerea mea. Dar suficient… Ţi-am intrat pe sub piele, apoi… Te-am jucat pe degete, James, deşi ştiu că tu ai crezut că e invers. Da, te-am făcut dependent de mine, apoi te-am dat în judecată. Asta doar pentru a te scoate din amorţeala în care erai. Cu o femeie alături, puşcăria pare mai suportabilă, nu? Dar când n-o mai ai, nu-i aşa că-ţi vine să te dai cu capul de pereţi? Aşa că te-am jucat pe degete. Chiar şi faza cu sendvişul cu şuncă şi brânză. Momeală. Ştiam că vei saliva şi, chiar dacă nu ai fi salivat, tot ţi-aş fi dat de mâncare. Pentru că am început să te cunosc şi ştiam că nu vei rezista. Am avut grijă ca gardianul să ne prindă asupra faptului. Am fost dată afară. Şi? Chiar asta urmăream. Restul îl bănuieşti. Am făcut ce mi-ai spus tu. Nu mi-a plăcut deloc că ai tras în poliţişti, mi-am adus aminte de ceea ce mi-ai făcut mie şi m-am gândit că şi ei aveau familii, dar te poţi pune cu dorinţa de răzbunare a unei femei? Din fericire, cei doi poliţişti au supravieţuit. Nu ştiu dacă te interesează acest amănunt, dar să ştii că mie mi-a mers la suflet. Ştii, nu cred că aş fi avut inima să mă răzbun ştiind că cineva a suferit o pierdere comparabilă cu a mea. M-aş fi simţit prea egoistă, prea murdară. Dar aşa, mă simt un pic mai bine. Mă simt suficient de bine cât să duc toată afacerea asta la capăt. Apropo, ai simţit un gust ciudat la bere? Am adăugat un ingredient secret, bănuieşti tu care. Şi, cât erai sedat, am profitat şi te-am legat. Iar de-acum o să înceapă distracţia…

Ridică seringa şi-i mai cercetă conţinutul.

— Ştii, James, dacă ne-am fi întâlnit în alte circumstanţe, poate că am fi scris altă poveste. Dar aşa… Mi-am făcut planul şi l-am urmat pas cu pas. În toată treaba asta am avut un singur moment de şovăială. Mi-a fost frică să nu mă părăseşti atunci când ai văzut că am fost rănită, dar n-ai făcut-o. De ce? Mi-am dat seama că mă iubeşti. Mi-am dat seama că nu eşti neapărat un om rău, ci doar unul care a avut parte de un ghinion teribil. Şi atunci chiar că am decis să las totul deoparte. Dar mi-a apărut în faţa ochilor imaginea lui Jerry şi mi-am dat seama că, dacă nu-i răzbun moartea, nu voi avea pentru ce să trăiesc. Oricum nu mai am pentru ce trăi. Nu ştiu dacă te încălzeşte cu ceva, dar o să-ţi spun ce am de gând să fac după ce o să… o să termin cu tine. După ce o să se termine totul aici o să telefonez la poliţie. Şi o să-i aştept cu o armă încărcată. N-o să trag să omor pe nimeni, te asigur, dar voi avea grijă să-i fac să creadă că voi face asta. Şi o să-i fac să tragă ei asupra mea. Ei, cam asta va fi… Şi acum, la treabă.

Ridică seringa şi i-o înfipse în antebraţ.

James mugi în surdină. Era conştient că avea să urmeze o noapte foarte lungă.

Sfârșit