Libertate condiţionată (2)

Continuare din numărul trecut…

Amor după gratii

Şi de două ori pe zi… Nici chiar afară nu avusese parte de atâta răsfăţ din partea femeilor.

În ciuda faptului că funcţiona într-o puşcărie cu prost renume în care supravegherea era cuvântul de ordine, infirmeria beneficia de un regim mai lejer. În general, aici ajungeau doar indivizii care chiar aveau nevoie de îngrijiri. O indispoziţie sau o julitură anemică nu-ţi dădeau dreptul la asistenţă medicală; dacă insistai te puteai alege cu avertisment sau chiar sancţiuni mai drastice, care puteau merge până la izolare. Prin urmare, exceptând primele ore ale zilei şi eventualele victime ale incidentelor sporadice din timpul programului, în infirmerie era linişte. Gardienii nu făceau exces de zel şi mai degrabă erau blazaţi decât vigilenţi. Un individ cu maţele atârnând sfâşiate numai la evadare nu se gândeşte.

Trebuiau să fie prudenţi, dar asta nu era chiar aşa de greu de pus în practică. Infirmeria, în ciuda impresiei de organizare impecabilă, era un adevărat labirint; numeroasele renovări şi compartimentări neinspirate lăsaseră în urmă cotloane retrase, camere şi cămăruţe, magazii şi debarale în care nu intra nimeni cu anii. Locuri numai bune pentru un amor în grabă.

Uneori nici nu trebuiau să meargă atât de departe. Programul Norei era lejer şi, atâta timp cât dalele de gresie erau curate, nimeni nu-şi bătea capul să-l caute pe cel responsabil de treaba asta. Aşa că era de ajuns să se retragă într-una dintre încăperile neutilizate sau, atunci când numărul de internaţi era foarte mic, chiar într-unul dintre saloane. Dacă ar fi avut la dispoziţie cât timp le trebuia…

---

---

Da, în ciuda faptului că erau animaţi de sentimente adevărate, dragostea lor suferea. Mereu pe fugă, mereu la pândă, mereu în criză de timp, mereu cu urechea încordată, tresărind la fiecare zgomot. O dorea şi era dorit, dar trebuiau să se grăbească. Tot timpul pe grabă. Dragoste pe fugă. Destul cât să înnebuneşti.

— Dar mă iubeşti, nu? oftă Nora, întinzându-se peste umărul lui.

Se aflau în pat, chiar în salonul în care făcuseră dragoste prima dată. Rezerva era scufundată în linişte.

James inspiră adânc. Pe lângă multe altele, îi lipsea al naibii ţigara de după. Cât îi mai lipsea… În infirmerie fumatul era cu desăvârşire interzis. Dacă era prins fumând putea să-şi ia adio de la frecatul podelelor. Exista o mulţime de alte lucruri pentru care putea fi trimis la izolare, dar pentru unele dintre ele riscul chiar merita. Nora, de pildă…

— Te iubesc!

Cum să n-o iubească?! Nora îl ajutase să scoată la iveală sentimente pe care le credea străine de natura umană ori pe care le încercase cu atâta timp în urmă.

— Mă iubeşti? Cât de mult?

Cât de mult? O întrebare pe care, cu secole în urmă, ar fi considerat-o drept o tâmpenie.

— Mai mult decât viaţa.

Mai mult decât viaţa… Nu i se părea că sunase prea interesant, în schimb sunase convingător. Ce altceva ar fi putut să-i spună? Că o iubea mai mult decât iubea trei milioane de dolari? O, nu. Unele lucruri, pur şi simplu, nu se pot cumpăra cu bani.

— Ştii, te-am iubit din prima clipă…

Ar fi dorit s-o poată spune şi el. Cu sinceritate. Dar, din păcate, nu putea. Iniţial, el nu văzuse decât femeia. O femeie cu forme darnice, nimic mai mult. Acum reuşea să ataşeze acelui corp minunat şi un suflet. Şi cele mai răscolitoare sentimente.

— Te iubesc!

Respiraţia ei parfumată îi alunecă peste gât, stârnindu-l.

— Deja?! chicoti Nora, amuzată.

Deja. Am avut timp să-mi adune energia, iubito.

Nora începu să-l maseze pe abdomen. Asta însemna artă, asta însemna adevărata pricepere. Nu se repezea direct „pe sursă” sau „pe obiectiv” ca o prostituată a cărei sensibilitate nu intra în acţiune decât când era vorba de bani. Bani şi cât mai repede.

— Îţi place?

Nu era o întrebare propriu-zisă, era o mică parte minunată dintr-un joc care le plăcea la nebunie la amândoi. Dacă-i plăcea? Păi, nu se vede?

Dintr-o dată, mâna se opri. Nora auzise ceva? Of, aşa ceva nu se poate. Când îţi era excitaţia mai dragă, iată ce se putea întâmpla.

Îşi ciuli urechea. Nu se auzea nimic, dar continuă să asculte. Aici, între ziduri, nu era o precauţie inutilă.

— James!

Voce plină de regrete. Erau mai uşor de înghiţit decât îngrijorarea.

— Da, dragostea mea?!

— James…

— …

— Nu-i nimic.

Nu-i nimic pe naiba! Dar ar fi un porc lipsit de tact să insiste. Şi nici nu-şi permitea. Culmea, porcul nu-şi poate permite să fie porc taman când locuieşte într-o cocină infectă.

*

Ce ciudat. Cât de ciudat… Un curvar, fusese un curvar, fără să fie obsedat. Femeile cele mai bune erau cele care ofereau ceva convenabil la un preţ potrivit. Fără complicaţii inutile, fără implicaţii. Multă vreme după despărţirea de Nadine aceasta fusese părerea lui despre dragoste şi a face dragoste. Ieftin şi bun, dacă se poate. Pe gratis?  Ei, hai, nu-i de lepădat o bucăţică (de fapt, ce ditamai bucată) de negru. N-aţi încercat în viaţa voastră asemenea senzaţii, puicuţelor.

Dar Nora îi răsturnase toate concepţiile despre viaţă şi despre dragoste. Asta era adevărata dragoste.

Să descoperi adevărata dragoste în închisoare. Merita treaba asta douăzeci de ani din viaţă? Nora nici măcar nu-l întrebase pentru ce fusese închis şi nici pentru cât timp. Merită douăzeci de ani din viaţă?

Nu putea să-şi dea un răspuns care să-l mulţumească. Care s-o mulţumească şi pe Nora. Ea nu întrebase nimic, dar probabil că era răvăşită de întrebări pe care nu dorea să le rostească. Nu dorea să-l supere, să-i rănească sentimentele.

Acum, că începuse s-o cunoască mai bine, îşi dădea seama că nu avea nimic din genul de târfă descris de Pedro, curvele care se angajau la penitenciar doar să se reguleze la adăpost de soţul indiscret. Că doar n-o să intri în penitenciar să verifici dacă ţi se regulează gagica. Nu e chiar aşa de simplu, se înţelege care sunt cauzele.

Supusă. Îndrăgostită. Muncitoare. Şi emana atâta dragoste, parfumul ei reuşea să-l îmbete. Noaptea, închis în celulă, ascultând sforăielile răsunătoare care veneau din patul lui Nermal, închidea ochii şi şi-o imagina pe Nora. Iar în clipa următoare simţea în nări parfumul ei deosebit. Şi încerca un mic sentiment de fericire. Apoi urma cel de revoltă. Ce poate fi mai rău, mai înjositor pentru un bărbat adevărat cum era el decât să-şi petreacă noaptea în alt pat decât cel al femeii iubite? Noaptea, acea minunată parte a ciclului diurn, care putea oferi atâtea ceasuri plăcute, îi era răpită. El închis într-o închisoare nenorocită, doar pentru că nimeni nu stătuse să-l asculte, iar Nora acasă la ea. Unde locuia? Nu o întrebase. Era căsătorită? Nu văzuse vreo verighetă pe degetele ei, dar asta nu însemna mare lucru. Era interzis angajaţilor să intre la serviciu cu lucruri de valoare. Un inel sau un cercel de aur puteau fi mai uşor strecurate unui deţinut decât un teanc de bancnote. Era căsătorită?!

De ce ar fi? Îl iubea. I-o spusese. Îl iubea, nu-l folosea ca pe un divertisment ieftin. O femeie nu putea iubi cu atâta pasiune în timp ce avea pe altcineva acasă.

Aiurea, scrâşni sarcastic viermele îndoielii. Chiar crezi ce-ţi spui? Te amăgeşti, James. Te amăgeşti ca un poponar nefericit în dragoste. Poate că… Poate că… Priveşte realitatea în faţă şi-ţi spune. Tu închis aici, în carapacea legislativă. Ea liberă afară. Liberă să facă ce vrea şi cu cine vrea. De ce să n-o facă? Tu nu eşti decât un puşcăriaş, ea este o angajată în sistemul penitenciar american, într-un fel o sclavă cu o soartă mai bună decât strămoşii tăi de pe vremea coloniştilor. Dar, chiar şi aşa, tot o duce mai bine decât tine.

De ce? De ce nu era liber? De ce? Îngropat de viu într-un mormânt care avea să se deschidă peste douăzeci de ani. La fel de bine putea să se deschidă peste o sută sau o veşnicie. Cum o să arate Nora peste douăzeci de ani? Deja începuse să se ofilească. Câţi ani avea acum? Patruzeci? Cam aşa arăta, dar putea să fie îmbătrânită. Sau poate avea mai mult, dar părea mai tânără. Două posibilităţi care, pentru moment, nu erau vrednice de luat în calcul. Chiar conta câţi ani avea Nora? Decise că nu, nu era decât una din întrebările tâmpite pe care le lansa, asemenea unor cocoloşi de rahat, viermele îndoielii.

Visa… Visa mereu că era liber. El şi Nora. Lipsiţi de griji şi strălucind de  fericire. În maşini decapotabile. Pe plaje cu nisip argintiu sau auriu, după caz şi dispoziţia avută în timpul zilei. În apartamentul mare cât reprezentanţa unei bănci. Fericiţi, îndrăgostiţi, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare fără sfârşit. Asta era viaţa care-i lipsea şi, la drept vorbind, avea cu ce să şi-o permită. Porcoiul de bani îl aştepta cuminte în ascunzătoare. Nu găsise pe nimeni în care să aibă suficientă încredere încât să-i destăinui preţiosul său secret. Secretul de un sfert de milion. Nora? O, nu, viermele îndoielii avea un cuvânt categoric în această privinţă. Că şi-o trage cu tine nu înseamnă că te iubeşte cu adevărat, James băiete. Dimensiunea e de vină. Gândeşte-te, câte femei au acces la aşa ceva, indiferent cât de libere şi de curve or fi? Câte? Nu prea multe, te asigur. Statisticile sunt în stare să demonstreze la orice oră din zi şi din noapte că, în ciuda faptului că femeile americane se dau în vânt după sex, cele mai multe doar visează la ce trăieşte Nora. Mda, al naibii mădular, ce să spun…

— Libertate!

Ce frumos suna… Nu-şi închipuise că-i putea lipsi atât de mult.

*

— James!

Îi simţi încordarea, deşi, la drept vorbind, nu ar fi trebuit. Se iubiseră în urmă cu două ore, într-una dintre magazii. Şi o simţise mulţumită; nu-i adresase un cuvânt, dar parcă era neapărat nevoie să deschidă gura pentru a-şi da seama dacă era mulţumită sau nu? Îi văzuse chipul radiind de fericire, îi simţise trupul înviorându-se sub mângâierile lui viguroase. Se muşcase de mână să nu scoată un sunet. Chiar era nevoie şi de cuvinte?

Se opri, cu mopul în mână. Partida îi consumase mai bine de o oră şi, dacă nu dorea să dea de bănuit, trebuia să recupereze, podeaua era acoperită de urme urâcioase.

— Da?!

Femeia îşi încrucişă braţele pe piept şi oftă. Frate, o să-mi spună ceva neplăcut, se înfioră James. Nora, să nu-mi spui că mă părăseşti…

— James, nu mai putem continua aşa.

Ei, vezi? Viermele îndoielii îşi înălţă căpăţâna puturoasă şi chicoti încântat. Ei, fraiere, să nu-mi spui că nu ţi-am spus. Acum o să-ţi dea papucii, futu-te-n  cur de zăbălos. Nici n-o să ştii ce te-a lovit.

— James…

Vocea îi şovăia. Nu, nu urma ceva de bine.

— Scuză-mă…

Ei, vezi? Viermele îndoielii jubila, încolăcindu-se în ceea ce el intitula pompos un dans al victoriei. Şi te gândeai să-i spui de biştari, nu? Spune că nu te-ai gândit la asta, James. Spune-mi că nu te-ai gândit şi o să-mi scot pălăria în faţa ta. Hai, spune-mi-o în faţă dacă ai curajul.

— Poftim?!

— Nu mai putem continua aşa, suspină obosită. Apoi, fără veste, îşi regăsi verva. Ştii, vreau şi eu o viaţă normală. Vreau să fim împreună, să ne putem iubi ca doi oameni normali, nu ca doi proscrişi, vreau să urlu şi eu de plăcere, nu să-mi înghit ţipetele. Să fac dragoste liberă, fără să tresar de fiecare dată când îmi aud bătăile propriei inimi. Vreau…

Nu mai reuşi să continue. Izbucnirea o istovise. Începu să plângă. James se grăbi să lase mopul jos şi s-o îmbrăţişeze, fără să-i pese că putea fi văzut de cineva. Deocamdată nu se zăreau ochi străini, dar existau atâtea uşi care se puteau deschide şi atunci… Ei bine, dacă ieşea cu scandal, era decis să ia vina asupra lui. Până la urmă, era vorba despre femeia pe care o iubea; putea suporta câteva zile de carceră.

Dar nu interveni nimeni. Chiar şi proscrişii au norocul lor.

— Nu mai pot, James. Nu mai pot. Şeful meu bănuieşte ceva. Nu ştiu ce anume, dar cred că bănuieşte. M-a întrebat de mai multe ori dacă totul este în regulă cu mine. Şi mi-a dat de înţeles că va dispune mutarea mea în alt sector. Îţi dai seama ce-ar însemna asta, James?

Dacă-şi dădea seama? Păi cum să nu-şi dea seama. Da, era de rău, dar, chiar şi aşa, tot era mai bine decât sperase. Nora nu intenţiona să-i spună că se terminase. Chiar nu intenţionase. Viermele Îndoielii cârâi scârbit şi se trânti cu botul pe pământ, bolborosind plin de patos. Ei, na, vezi că te-ai bucurat prea devreme? Dacă viermele ar fi fost o fiinţă în carne şi oase (măcar în carne, de unde oase la un vierme) i-ar fi rânjit în faţă.

— Hai, linişteşte-te, încercă să o îmbuneze. O să fie bine.

Da, sigur, chiar că o să fie bine. O să fie bine peste douăzeci de ani, dar încearcă să-i explici femeii că n-are altă alternativă decât să te aştepte. Să trăiască cu iluzii şi dragoste pe furate, nu de alta, dar aluzii de genul acesta or să o îmbărbăteze nevoie mare. O să scoţi din ea tot ce este mai bun, doar te pricepi la astfel de investiţii, nu-i aşa, James?

— Nu mai pot suporta, James. Chiar nu mai pot. Şi ştii că te iubesc, poate că sunt nebună, dar nu vreau să  te mai văd aici. Nu vreau!

Bărbatul o strânse mai tare la piept. Nu putea risca. Nu putea risca să-i fie văzut zâmbetul de învingător. Ai văzut, băi hienă nepricepută, că te-ai bucurat prea devreme? În minte, şi-l imagină pe Viermele Îndoielii ca o întruchipare a Statuii Neputinţei.

Veşti îngrijorătoare

La început, nu reuşi să înţeleagă nimic. Ce naiba era asta? Şi de ce porcul de avocat se mai deranja să se înfăţişeze la închisoare? Băi căcatule, mai ţii minte cum mi-ai spus acolo, în sala de judecată, că o să te faci luntre şi punte să mă scoţi, că o să dai recurs şi alea-alea de să mă scoţi afară în douăzeci şi patru de ore? Şi pe urmă, aşa cum m-am aşteptat, mi-ai trimis mesaj în pârnaie că cel mai cuminte este să-mi văd de treabă, că asta e pedeapsa minimă pe care o puteam încasa. Şi acum, ce cauţi aici?

Se închipui, preţ de câteva clipe, scoţându-i ochii avocatului. Înfigându-şi degetele adânc în craniul nenorocitului, mai adânc decât era cazul, până în creier, doar pentru a-i provoca o durere cât mai mare, cât mai multă suferinţă.

Las-o baltă, James! Nu-i scoţi omului niciun ochi. În fond, are dreptate, o puteai încurca mai rău, cu tine s-a întâmplat o mică minune. Ai luat pedeapsa minimă. Ai atâta bun simţ să-i mulţumeşti?

Prezenţa avocatului nu prevestea nimic bun. Nu-i ceruse să intervină pentru el, să reia procesul. La ce bun? Cât i se mai putea reduce din pedeapsă? Un an? Nu conta, la douăzeci de ani era o nimica toată, ce era un an sau chiar doi? Cinci? Zece? La aşa ceva nu putea spera.

— Bună, James.

Remarcă efortul avocatului de a-şi păstra calmul. Şi, dintr-odată, nu-l  mai văzu ca un porc bolnav.

— Bună ziua, domnule.

Cămăruţa era lipsită de orice confort. O masă lungă de doi metri şi două scaune, aşezate la capetele acesteia. Cât să pună distanţă între cei de pe scaune. Avocat şi condamnat. Aşa, ca chestie, să ştie fiecare care-i era locul. Viermii şi vulturii, fiecare la locul lui.

— Ia loc, James.

O întrevedere particulară, nu o vizită la vorbitor. Reuşise Dean Klain imposibilul?

— James, avem veşti proaste.

„Avem” şi nu „am”. A naibii empatie cu clientul. De parcă îl pândea puţină puşcărie şi pe el, marele avocat.

— Cât de proaste?

Scaunul era inconfortabil, iar lanţurile atârnau atât de greu. Parcă o armată de furnici turbate i se strecurase sub piele şi-l muşcau lacome.

— Ştii că ţi-am spus că ai obţinut pedeapsa minimă…

Nu mi-ai spus. Mi-ai transmis printr-un mesaj scris pe o foaie ruptă din agendă. Mă rog, să admitem că m-ai informat. Nu contează cum.

— Ei bine —  avocatul se foi stingherit şi-i aruncă o privire gardianului. O fracţiune de secundă, dar James reuşise să-i prindă privirea. Se pare că logodnica victimei se consideră nedreptăţită. Ţi-a intentat proces.

Proces?!

— Da, se pare că îţi vrea pielea.

James ridică din umeri. Dacă era să se detaşeze de problemă şi să privească totul din afară, n-o putea învinovăţi pe acea femeie de treaba cu procesul. Nu e uşor să-ţi ştii logodnicul sub pământ în timp ce criminalul e după gratii. Dar nu putea privi din afară, era prea băgat în miezul problemei. El însuşi era în miezul problemei.

— Poate să mă dea în judecată?

Întrebarea era timidă; nu se simţea în stare să întrebe altceva.

Avocatul îşi reţinu pufnetul de superioritate.

— Dacă poate? De ce nu? Doar trăim într-o ţară liberă.

Da, mă, futu-te. Am uitat. Trăim într-o ţară liberă, dar să-mi trag una în boaşe dacă nu mi-ai spus că dacă făceam tâmpenia în Texas ajungeam pe prăjitor înainte să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Of, de câte ori ţi-a spus-o? Ai ajuns s-o repeţi tot timpul, asemenea unui papagal obsedat.

— Şi, ce vrea?

Era important să ştie ce anume dorea femeia aia de la el. Nu că i-ar fi păsat prea mult de ea, nici măcar nu o cunoştea. Şi nici că ar fi putut să facă ceva împotriva procesului care tocmai îi fusese intentat. Dar era bine să ştie cum se afla aşezat pe tabla de şah.

— Vrea să te vadă închis pe viaţă, bănuiesc, suspină avocatul teatral, într-un mod care ar fi convins Academia să-i dea Oscarul. Bine, n-a specificat asta în actele oficiale, dar ce altceva crezi că vrea? Cere revizuirea procesului şi o despăgubire de un milion.

— Un milion?! Păi ce vrea să facă cu un milion?

Dean Klain îşi permise un zâmbet.

— Întrebarea corectă este dacă ai tu un milion de dolari.

— O, nu, pe toţi dracii, nu. Nu fac atâţia bani nici cu hainele de pe mine.

Văzuse la televizor o emisiune în care un om din ăla, de ştiinţă, susţinea sus şi tare că tot ADN-ul din corpul unui om ar valora vreo douăzeci şi trei de milioane. De dolari. Dar socoti că nu e cazul să-i comunice asta avocatului. Mai ales că şi restul organelor aveau o oarecare valoare.

— Ştie şi reclamanta asta, sunt sigur. Dar, cum ţi-am spus, nu cred că o interesează prea mult banii. O interesează să te vadă închis pe vecie şi gata. De fapt —  nu pot să-ţi ascund —  cred că la asta se va ajunge. O să renunţe la pretenţiile materiale pentru o pedeapsă mai mare în ceea ce te priveşte.

— S-o fut, izbucni James, trântind cu pumnul în masă. Din spatele uşii zăbrelite, chipul adolescentin al gardianului se ivi la post. Avocatul îi făcu semn că totul era în regulă. Încă deţinea controlul.

— Mă îndoiesc c-o vei face vreodată, îl atenţionă avocatul, pe tonul cel mai oficial cu putinţă.

— Poate să mă înfunde mai rău? Există…

James începu să privească neajutorat în jur, căutând cuvântul potrivit.

— Pârghii legislative?

— Da, să le bag în mă-sa, cum le spune. Pârghii. Există sau nu?

Dean inspiră prelung. Lui James i se opri inima. Măi frate, chestia asta cu aerul preocupat şi inspiratul adânc înainte de a spune ceva nu erau semne bune. Se hotărî să-şi scurteze agonia.

— Ascultă-mă, omule. Nu-mi vorbi mie în termeni avocăţeşti. Mă fut pe ei, pe majoritatea nici măcar nu-i pot citi, chiar dacă sunt scrişi cu litere de un picior şi jumătate. Spune-mi verde în ochi. Are cum să mă fută sau nu? Atât… Nu-mi explica. Da sau nu?

Îl privi în ochi, rugându-se în gând să fi interpretat aiurea limbajul trupului.

— Mă tem că se poate, oftă Dean. Sincer, îmi pare foarte rău. Chiar poate să te fută…

— Pe mă-sa…

— Cum spui tu, pe mă-sa.

— Şi tu poţi face ceva?

Deodată avocatul deveni mai mult decât jenat. Îşi drese glasul şi se aplecă puţin peste masă.

— Uite care-i treaba, James. Nu e nimic personal, să ştii…

Nu era nimic personal?! Da, normal. Pe lumea asta nu era nimic personal. Nici James nu avea nimic personal cu nimeni. Doar că se întâmplau lucruri. Şi cele mai multe nu erau deloc plăcute.

— Chiar nimic personal. M-am zbătut să-ţi obţin o condamnare cât mai redusă şi ştii că am obţinut. Numai că de data asta e mai nasol. Nu e vorba că mi-e frică. Cred că m-aş descurca. Dar m-am hotărât să plec în Arizona şi… Pe scurt, trebuie să-ţi găseşti alt avocat. Îmi pare rău că nu te pot ajuta, James. Chiar îmi pare rău.

Îi părea rău… Asta s-o spui lu’ mutu. Îi părea rău pe dracu’. Minţea ca un nemernic. Putea să simtă asta. O simţea în tot şi în toate. În mişcările lui, în mimică, în vorbele lui, chiar şi în aerul pe care îl respira. Minţi, ticălos de avocat ce eşti. Şi ştiu de ce. Îţi închipui că nu te pot plăti, nu? Ei bine, o să plătesc pe altcineva. Doar că asta nu era o decizie pe care s-o ia pe loc. Nu, cu atâţia bani la care nu avea acces nu trebuia să se abandoneze primului venit, chiar dacă era avocatul care-l apărase în primul proces. O să vadă. O să se mai gândească… Mai avea timp.

Şi, deşi simţea nevoia să-i crape capul avocatului, hotărî să mai amâne plăcutul moment. Se ridică şi-i întinse mâna.

— Domnule, vă mulţumesc pentru grija arătată. Şi o să mai vorbim. Pot să vă sun?

— Desigur, îngăimă Dean, încă buimăcit de atitudinea cordială a violentului său client.

— Şi sper să vă răzgândiţi în legătură cu plecatul, vă aşteaptă cazuri interesante pe aici.

 Un sandviş 

Dormise prost şi noaptea nu se dovedise a fi un sfetnic bun. Se culcase plin de temeri şi se trezise ros de îndoieli.

Pentru moment, decise să nu o implice pe Nora. Avea încredere în ea, dar… Viermele Îndoielii încă mai sălăşluia în sufletul lui. Nu ronţăia mare lucru, dar era acolo, tolănit într-o rână şi gata de acţiune. Să nu ai niciodată încredere într-o femeie. Chiar şi mama, care e, bineînţeles, femeie, te poate trăda, dacă i se pare că ceva nu e în regulă. Să aibă încredere în Nora? Să-i spună despre ascunzătoare? Da, părea simplu. Îi spunea Norei despre ascunzătoare, Nora se ducea, lua banii şi… Şi de aici încolo scenariul începea să şchioapete. Cu amândouă picioarele. Putea femeia asta să-l iubească mai mult decât pe bani? Un sac de bani căzut din senin, putea să reziste la o asemenea ispită? Un sfert de milion. Câţi oameni mai pot rămâne cinstiţi după o asemenea întâlnire?

Îngândurat, începu să lustruiască dalele de gresie. Mizeria de dimineaţă. Un deţinut înjunghiat de colegul de celulă şi un sinucigaş norocos. Fusese găsit la câteva minute după ce reuşise să-şi taie venele. Sânge peste tot. Ce-aveau puşcăriaşii de aici cu tăiatul venelor? Uneori şi le sfâşiau cu dinţii, ca fiarele sălbatice.

Trebuia să spele şi să dezinfecteze, politica celor din conducere era foarte strictă în această privinţă.

Oh, iat-o pe Nora.

Tocmai intrase pe hol. În costumul ei de infirmieră arăta impecabil. Arăta… Cât de mult o iubea.

În mână avea un sendviş cu şuncă şi brânză. Nările lui James se dilatară. Brânză şi şuncă. Combinaţia la care nu putea rezista. Şi idioţii de la pârnaie nu asociau decât foarte rar brânza cu şuncă.

O urmări cu ochi pofticioşi cum se apropie. Şi Nora îi zâmbi. Asta nu era o surpriză pentru el; Nora îi zâmbea de fiecare dată când avea ocazia.

Fără o vorbă, femeia rupse sendvişul în două şi-i întinse jumătatea mai mare. James îi mulţumi în gând, Nora ştia că i-ar fi mulţumit în gura mare în alte condiţii. Gestul Norei era unul dintre numeroasele gesturi interzise în puşcărie. Nu puteai să-i dai ceva unui puşcăriaş şi nici să primeşti de la un condamnat nici măcar un vârf de ac.

Muşcă din sendviş. Adora şunca. Adora brânza. Închise ochi, încercând o senzaţie de împlinire asemănătoare cu un orgasm. Frate, era de-a dreptul delicios…

— Hei!

Strigătul de avertizare emis de gardian îi opri îmbucătura în gât. Când naiba apăruse?

Din capătul holului, un gardian masiv, cu umerii cât casa, se rostogolea către ei, făcând un zgomot ca de avalanşă.

— Îndepărtează-te de deţinut şi vreau să ridicaţi mâinile sus. Amândoi! mugi gardianul.

Deja îşi desfăcea tocul pistolului.

Futu-i, am încurcat-o, gândi James, fără să dea drumul jumătăţii de sandviş.

Nora se retrase un pas. Calmă, cu gesturi reţinute. Foarte bine, aprecie James. Să nu-l irite pe nemernic.

— Ce dracu’ faceţi voi doi aici?

În vocea gardianului era mai multă iritare decât furie.

— Of, domnule, începu Nora. I-am dat domnului o jumătate din gustarea mea. Nu e mare lucru, ştiţi, l-am văzut că-i este poftă şi…

O explicaţie nevinovată. Ce bucurie era mai mare decât cea de a-ţi împărţi bucata de pâine cu un individ pentru care statul avea să decidă meniul celor trei mese de peste zi pentru următorii douăzeci de ani? O gură de şuncă italiană amestecată cu brânză olandeză. Unii ar fi ucis pentru asta.

Însă chipul gardianului rămânea în continuare încruntat. Se apropiase atât de mult, încât James îi putea număra foarte bine coşurile de pe faţă. Coşuri pe faţa unui individ trecut de patruzeci de ani. Suna mai degrabă a boală ruşinoasă decât a adolescenţă întârziată, dar nu era momentul să-i atragă atenţia asupra acestui aspect.

— A fost vina mea, încercă să salveze situaţia. Mi s-a făcut o poftă grozavă şi… Ştiţi cum sunt serviciile la cantină.

Faţa încruntată păru să se destindă. Ba nu! Era doar o părere. Porcul rămânea în continuare încruntat. Şi bănuitor.

— Dă-l încoace, ceru, întinzându-şi mâna mare cât o cupă de excavator. Şi tu!

— Hai, frate, nu e decât pâine, şuncă şi brânză, mormăi James.

Dintr-odată, chiar aşa era. Nu mai simţea nimic îmbietor. Nici din partea şuncii italiene, nici pentru brânza olandeză şi, bineînţeles, nu pentru pâinea cu seminţe. Nu, pâinea cu seminţe nu avea, în general, nimic îmbietor. Mergea bine doar cu şuncă şi brânză.

Îi dădu gustarea gardianului fără niciun regret. Dacă nu se alegea cu un raport, avea să pupe pământul.

— Şi tu, domnişoară, mârâi cerberul grăbit.

Nora se execută, pufnind ţâfnoasă.

— Nu e nimic ilegal, domnule. Doar pâine, şuncă, brânză. Omul murea de poftă şi i-am dat şi lui o înghiţitură. E… creştineşte.

— Da, creştineşte, mormăi ursuzul. Numai că regulamentul nu are nimic creştinesc în el. Ce spui de asta? Pun pariu că, dacă pentru fapta asta poţi ajunge în rai, asta o să se întâmple după ce o să treci prin iadul Comisiei. O să raportez asta, să fiţi siguri. Amândoi.

— Domnule…

Nora lansă ultima încercare de a-l îndupleca pe nemernic, dar acesta îi făcu semn să nu insiste. Nicio şansă. Se răsuci şi o şterse grăbit.

— Ticălosul! izbucni femeia în surdină. Ah, dacă ar fi după mine…

— Stai încet, şopti James, dându-şi seama că Nora încă nu conştientiza gravitatea situaţiei în care se aflau. N-o putea învinui. De regulă, condamnaţii sunt mai conştienţi de existenţa regulamentelor decât angajaţii din penitenciare. Cei care doar lucrează în închisori au adesea tendinţa de a ignora regulile.

— Nu era decât un amărât de sendviş, James! Nu era nimic ilegal, chiar nimic! De ce a trebuit să se poate aşa?

— De ce? Cred că individul arde de nerăbdare să fie lăudat pentru vigilenţa de care a dat dovadă.

— Of, nu mai suport.

Nora era pe punctul de a da drumul lacrimilor. Şi asta ar fi fost de o mie de ori mai rău dacă era văzută de vreun gardian, poate chiar arţăgosul de mai devreme.

— Cred că ar fi mai bine să ne despărţim şi să ne comportăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, propuse James. Poate că n-o să se întâmple nimic.

Se îndoia că nu se va întâmpla chiar nimic, dar ce-l împiedica să spere? Până la urmă, nu primise nimic interzis, nimic periculos. Doar haleală. Era chiar aşa de grav să-i dai cuiva să guste din mâncarea ta?

Nora încuviinţă din cap şi, cu un efort uriaş reuşi să se stăpânească. Arăta îmbufnată, dar cel puţin nu plângea. Lacrimile ieşeau în evidenţă, pe când o mutră tristă… Cui mă-sa îi arde să fie vesel într-un penitenciar?

— Să sperăm că n-o să fie nimic, insistă James. Să sperăm.

După treaba cu procesul, asta îi mai lipsea…

Să sperăm?! Nu există speranţă în iad. James ştia asta.

*

Nora îl vizită a doua zi. De fapt, vizită era prea mult spus. Dar lui James îi merse la inimă. Dovada că femeia asta chiar merita să se îndrăgostească de ea.

Apăru lângă el pe neaşteptate. Nu o văzuse venind. Nici măcar nu o simţise. Dacă cineva şi-ar fi dorit să-i facă felul ar fi trebuit să procedeze ca Nora. Să i se strecoare în spate.

Proastă idee din partea femeii. În puşcărie, când cineva te abordează prin spate, o face din două motive. Fie vrea să te violeze, fie vrea să-ţi facă felul. Din fericire, fusese atât de uluit încât nu reacţionase pe loc. Şi, până să-i revină reflexele, îşi dăduse seama cu cine are de-a face.

— Ştii, cred că avem o problemă, intră Nora direct în subiect. Una mare de tot.

Problemă?! Nu era ceva nou pentru James. El, unul, avea numai probleme de când se ştia.

— Cretinul ăla de ieri a trăncănit. Şi pentru treaba asta o să-mi pierd slujba. Îţi dai seama? O să-mi pierd slujba pentru că un idiot nu a avut omenia să închidă ochii. Nu am făcut o crimă, James.

— Da, dar…

Femeia îi făcu semn să tacă.

— Nu avem timp. Nu mai avem deloc timp, James. Şi nu vreau decât ce e bine pentru noi amândoi. Nici măcar nu vreau prea mult. Doar un pic de bine.

Simţi cum ceva dur îl împunge în abdomen. Din reflex, încercă să-şi coboare privirea, dar degetele ferme ale femeii îl opriră.

— Ai aici un mic cadou de despărţire James. O să-mi lipseşti, dar nu pentru mult timp.

— Nu pentru mult timp, repetă bărbatul, incapabil de altceva.

— Da, este pus într-un recipient impermeabil, calitate germană. Să nu-l pui în rezervorul closetului, ci în cotul canalizării, prin interior, sper că înţelegi. Are o ventuză de prindere. Ar trebui să reziste, dar, pentru siguranţă, să nu tragi niciodată apa cu el în canalizare, ai înţeles? Memorează numărul de la apel şi apoi şterge-l. Să mă suni la orice oră din zi şi din noapte. Ai înţeles?

Înclină din cap. Uneori, nu era nevoie de cuvinte.

Nora îl mai prinse o dată de prohab, apoi se îndepărtă grăbită, fără să mai privească înapoi. O urmări cu privirea până când ajunse în capătul culoarului. Abia atunci îşi dădu seama că încă mai ţine la vedere micul cadou de despărţire. Un ghemotoc învelit în hârtie albă. Tresări, surprins, şi, într-un moment de inspiraţie, îl ascunse în găleată, chiar sub apa murdară. Nora îi spusese că era ascuns într-un recipient impermeabil. Dacă apa din budă nu-i putea face rău, cu atât mai puţin îl puteau afecta zoaiele de podea. O să-l ducă în celulă la sfârşitul programului.

După un sfert de oră hotărî că era mai bine să amâne. Îşi făcu de lucru într-una dintre magaziile vechi şi ascunse preţiosul dar sub un maldăr de saltele. Poate că n-o să-i apuce chiar acum să cureţe cocina asta, dar în mod sigur va urma o percheziţie în celula lui. Poate şi câteva zile de carceră.

La ieşirea din magazie dădu nas în nas cu doi gardieni. Oftă resemnat. Nu trebuia să i se spună pentru ce este căutat. Vizită la guvernatorul închisorii. Ce bine ar fi fost dacă idiotul ăla şi-ar fi ţinut gura…

*

Reuşi să treacă cu bine peste scurtul interogatoriu. De fapt, era mult spus interogatoriu. Nora era şi ea de faţă şi ea suportase tirul întrebărilor. I-ai dat ceva acestui om? I-ai oferit mâncare unui deţinut deşi ştiai că aşa ceva este cu desăvârşire interzis prin regulament? Regulamentele pot fi încălcate doar dacă eşti dispus să plăteşti preţul pentru plăcerea asta. Şi, odată ce ai încălcat regulamentul… I-ai mai dat ceva şi cu alte ocazii? Normal, prima dată. Că doar n-o să recunoşti. Cum se face că toată lumea este prinsă chiar la prima încercare? O.K., nu e nevoie să răspundeţi dacă nu vă convine. Dar nici să nu aveţi pretenţia să vă credem. De ce aţi făcut-o? Din milă? Milă?! Ştiţi pentru ce a fost închis individul pentru care aţi arătat milă? Nu vă interesează? În regulă, este cel mai bun răspuns posibil. Şi vă garantăm că nu o să aveţi a doua ocazie.

Se terminase nesperat de repede. Ai primit ceva de al această femeie? Ştiai că e interzis? Atât.

Fusese scos din încăpere şi condus în celulă, unde percheziţia era în plină desfăşurare. După o oră copoii se lăsaseră păgubaşi. Nimic care să-l incrimineze. Mai convenabil aşa. Şi constatase că, deşi întorseseră celula pe dos, scotocind fiecare centimetru pătrat, gardienii nu se atinseseră de canalizare. Era bine de ştiut. Nora intuise corect ascunzătoarea perfectă. Dar Nora îşi pierduse locul de muncă. I-o adusese la cunoştinţă chiar guvernatorul. Şi tot guvernatorul, în mărinimia lui, îl anunţase că, în privinţa lui, nu deţine suficiente probe pentru a-l pedepsi. În opinia lui mai vinovat era cel care dădea, nu cel care cerea. Şi el nici măcar nu ceruse, doar primise. Până la urmă, poate că-i fusese şi lui poftă de puţină brânză.

*

Un telefon celular. Nici nu sperase la altceva. Nu-şi imaginase că puteau fi atât de micuţe. Cât două degete unul lângă altul. Şi uşor ca un fulg. Doar încărcătorul era ceva mai mare. Îl strecură în prohab şi-şi lăsa pantalonii mai jos.

Drumul până la celulă fu plin de spaime, dar lipsit de incidente.

James mai privi o dată telefonul şi-l sărută înainte de a-l băga în micul recipient de plastic.

— Nora, te iubesc!

Cuvinte pline de sinceritate. Păcat că femeia pentru care le rostea nu era de faţă să-l audă.

O sună aproape de miezul nopţii, când vacarmul din închisoare era în toi. Ca în orice închisoare, şi la Wabash se găseau tot felul de ţicniţi care nu avea somn. Şi nu ţineau cont de nevoia altora de a se odihni. Urletele şi izbitul în gratii erau la ordinea zilei până pe aproape de zori. Gardienii nici măcar nu-şi mai băteau capul cu asta, tratând hărmălaia ca pe ceva obişnuit (la urma-urmei, cine putea spune că nu devenise ceva obişnuit).

— Alo?!

James expiră uşurat. Nora era, cine altcineva?

— Scuze… începu, dar femeia i-o luă înainte.

— Oh, iubire. Ştiam că vei suna. Cum te simţi?

— Bine, admise James. Într-un anume fel, chiar aşa şi era. De ce să nu se simtă bine?

— Ai avut de suferit?!

Vocea femeii se frânse brusc, ca şi cum i-ar fi fost frică —  ori mai degrabă jenă —  să continue.

— Ah, nu, se grăbi bărbatul să o asigure. Nu mi s-a întâmplat nimic. Mi-au percheziţionat celula, dar nu au găsit nimic, am avut eu grijă.

— James…

Se opri, suspinând umed. James şi-o închipui înghiţindu-şi cu greu lacrimile.

— Nora?!

— James, iubitule, nu mai putem continua aşa.

Da, chiar că nu mai puteau continua. I-o mai spusese şi cu altă ocazie, dar atunci încă era bine. Însă James constatase pe propria piele că tot timpul era loc şi de mai rău. De exemplu, acum nu se mai putea întâlni cu Nora. Trebuia să se mulţumească doar să-i audă vocea la telefon, în miez de noapte. Adio regulat, adio mici atenţii care-i făceau viaţa mai suportabilă. Se declarase nemulţumit de viaţa lui de până atunci? Ce porcărie! Dacă i s-ar mai oferi şansa să aleagă, ar pupa pământul să o aibă alături pe Nora ca şi până acum, s-o poată regula pe fugă, cu urechea la pândă şi trăind cu spaima că o să fie descoperit. Da, încercase sentimentul de frustrare, de nemulţumire? Ei, acum ce mai spui, James băiete?

— O să fie bine.

O să fie bine, pe naiba! Dar ce altceva îi putea spune? Toată lumea spunea asta. Şi avocatul, şi el, când dorea să se simtă puternic. Trebuia să şi-o ţină aproape, cât mai aproape. Nora era singura lui şansă.

— Vreau să te văd!

— Şi eu vreau, Nora. Şi eu vreau.

— Nu, eu chiar vreau să te văd! Să te văd în carne şi oase. Să te am lângă mine, să te strâng în braţe, să te…

Vocea i se frânse într-un acces de plâns furios. Degetele lui James se crispară pe telefon. Nu dorea s-o ştie suferind. Da, fără doar şi poate, Nora suferea din cauza lui.

— Hei, iubito, nu plânge!

Şi-o închipui încercând să-şi domine slăbiciunea.

— O.K.! Nu plâng. Dar mi-e dor de tine.

Reuşise să-şi domine momentul de disperare. Nici nu se aştepta la aşa ceva; Nora era o femeie puternică. Puternică şi firavă în acelaşi timp. La o adică, reuşise s-o manevreze aşa cum dorea el. Mai rămânea să-i rezolve şi problemele.

— O să te scot de acolo, James —  simţi că se înfuriase —  o să te scot de acolo chiar dacă o să fiu nevoită să arunc în aer blestemata aia de închisoare.

— Hei, nu…

Însă femeia nu mai putea fi oprită.

— Chiar dacă o să împuşc pe cineva, tot o să te scot de acolo. Nu e drept, James. Nu e deloc drept. Şi, de vreme ce nu e drept, trebuie să mă lupt. Mâine o să vin la tine.

— Nu!

Aproape că strigase. Şi se sperie de răsunetul vocii sale. Dacă-l auzea cineva? Şi aşa se simţea ca şi cum ar fi urlat ca dementul într-un cimitir abandonat. Coborî repede tonul.

— Nu, iubito, nu veni aici…

— De ce să nu vin? Acum, că nu mai lucrez acolo, pot să vin în vizită. Şi, dacă vin în vizită, pot să-ţi aduc ceva… Ceva care să te ajute să ieşi afară.

James zâmbi. Cât de naivă era fata asta. Nu degeaba şi-o imaginase prima dată ca pe o blondină proastă. Una uşor de dus de nas. De fapt, asta şi intenţionase, să o ducă de nas, să o subjuge şi să o folosească pentru a evada. Doar că, între timp, se îndrăgostise. Şi trebuia să ia în calcul şi acest neajuns, indiferent cât de puţin îi convenea.

— Nora, nu vreau să te dezamăgesc, dar nu poţi aduce la Wabash nici măcar un vârf de ac. E prea riscant.

— Prea riscant?! Pentru mine nimic nu e prea riscant. Vreau să te văd afară, James, chiar dacă asta înseamnă că o să ajung şi eu după gratii.

„Chiar dacă asta înseamnă că o să ajung şi eu după gratii”… James tăcu, savurând momentul de fericire. Asta era, pentru el, suprema declaraţie de dragoste. Nimeni nu putea s-o spună mai frumos. Nora întrecea orice imaginaţie.

— Nora, iubire, nu trebuie să se întâmple aşa ceva. N-o să ajungă nimeni după gratii. O să fim împreună, ţi-o jur!

— Dar vreau să te am lângă mine! insistă femeia cu încăpăţânare. Te vreau şi cu asta basta! Nu mai vreau să ştiu că mai stai o oră acolo.

— Dacă aş putea, m-aş duce chiar acum lângă tine, oftă bărbatul. Dar nu trebuie să ne pripim, înţelegi? Şi eu vreau să ies de aici şi o să ies. Dar nu trebuie să ne pripim.

O pocnitură binecunoscută îl alertă. Oh, nu. Înjură scurt, în gând. Nu trebuia să se întâmple.

— Trebuie să închid!

Închise scurt, împingând clapeta cu degetul arătător. Se răsuci în pat, cu faţa spre perete şi începu să sforăie încetişor. După câteva clipe, în dreptul gratiilor îşi făcu apariţia un gardian. James mai mult îi intui prezenţa, dar rezistă tentaţiei de a se convinge că individul era, într-adevăr, în faţa uşii. Apoi urmă o tuse uşoară. Da, fusese cât pe ce… Noroc că fusese vigilent. Inteligent, aşa cum era el de obicei. Inteligent. Reacţionase la primul semn de alarmă, nu aşteptase confirmarea temerilor. Încă o clipă, poate două şi dezastrul s-ar fi produs. Gardianul se deplasa fără zgomot; probabil avea încălţări cu tălpi de cauciuc. Un vânător în căutare de victime. Fraiere! Să te prind făcând ceva interzis şi ouăle tale vor intra pe mâna mea.

Raza unei lanterne îi lumină faţa. Se foi puţin, pentru a da o notă de naturaleţe somnului său prefăcut. În închisoare nimeni nu are somn de piatră, trebuie să fii tot timpul în alertă.

Aproape că reuşi să vizualizeze mutra gardianului. Şi-l imagină dând din cap mulţumit. Lumina lanternei se mută în altă parte.

Inteligent, James, nu-i aşa? Indivizii ăştia care se joacă de-a gardienii sunt nişte brute suspicioase, care n-o primesc nici pe mă-sa în casă dacă nu o percheziţionează mai întâi. Dă-le un motiv să te bănuiască şi o să vezi ce urmează. Dar tu, James, ai fost băiat deştept. L-ai dus de nas cu jocul tău de actor.

Deştept?! Deştept, pe mă-sa! Îngheţă dintr-odată. Telefonul! Uitase să-l închidă. Nu, nu era vorba de convorbire. Nu-i închisese bateria. Dacă Nora îl suna înapoi? La dracu’, James, la asta nu te-ai gândit? Nu eşti chiar aşa deştept, nu?

Aproape că reuşi să decaleze timpul. Dintr-odată, trăia într-un viitor foarte apropiat. În mâna lui, blestematul de telefon începea să sune, iar el era incapabil să-l închidă deoarece clapeta bloca accesul la butoane. Soneria urlă strident, imitând ţârâitul unui greiere. Bruta de gardian, care încă mai scotoceşte cu lanterna prin celulă, devine dintr-odată foarte energic şi-l prinde în centrul fascicolului luminos. S-a terminat, boule!

Dar încă nu s-a întâmplat. Încă nu suna telefonul şi gardianul cel suspicios îşi vedea în continuare de treaba lui, înaintând cu mişcări de panteră, fără zgomot.

Nu suna! Nu suna! Te rog, te rog, nu suna!

Nu suna, Nora, te rog mult de tot, o să strici totul.

Dar dacă va suna? Dacă n-a înţeles cum stă treaba? Părea destul de supărată, furioasă că nu se putea împotrivi unui destin pe care nu-l controlase niciodată. Şi femeile furioase greşeau, mai ales când erau blonde prostuţe şi îndrăgostite. Un bărbat îndrăgostit este un bou,  o femeie îndrăgostită este un dezastru. Dacă sună. Dacă face nerozia să sune? Atunci…

Secundele se scurgeau cu consistenţa asfaltului topit. N-o să sune. N-o să sune. Să nu suni, Nora.

N-a sunat. Telefonul a rămas în continuare mut. Mâna lui James începu să tremure din ce în ce mai nervos. Hai, potoleşte-te, nu a sunat până acum, nici nu o să sune. Poate că a înţeles şi ea cum stă treaba aici. Da, cu siguranţă că a înţeles, nu-i aşa, omule? S-a prins cum stă treaba. O duce capul, chiar nu ţi-ai dat seama? Ţi-a cumpărat telefonul, ţi l-a ambalat într-un recipient nemţesc în care apa nu pătrunde. Nu-i aşa că e minunat?

Într-un târziu, îngheţat de spaimă, James deschise clapeta telefonului şi întrerupse bateria. Pe ecran apăru un mesaj „Eşti sigur?”.

— Mai sigur ca niciodată, suspină, dându-şi acceptul.

Data viitoare când va vorbi cu Nora, o să-i transmită neapărat că doar el poate să o sune.

Adormi greu, chinuit. O s-o sun mâine, îşi spuse.

Speranţe şi planuri

Îi trebuiră două zile să-şi revină. De fiecare dată când îşi lua inima în dinţi şi se pregătea să deschidă clapeta telefonului, un presentiment îngrozitor îl bloca. Dacă mai intervine idiotul de gardian? Dacă-l mănâncă în cur să treacă prin zonă chiar în timp ce el utiliza telefonul? Telefonul acesta era singura lui legătură cu Nora iar Nora era singura lui şansă. Şi nu putea să dea cu piciorul singurei şanse.

Nermal, noul său coleg de celulă, închis cu mai bine de douăzeci de ani pentru omor deosebit de grav, pe jumătate surd, pe jumătate orb, îl învăţă o şmecherie utilă. Cum de naiba nu-i trecuse lui prin cap treaba asta? Doar el era bărbatul deştept.

Un ciob de oglindă lipit pe coada periuţei de dinţi. Nu puteai scoate nasul din celulă pentru a privi pe coridor, dar puteai scoate mâna printre gratii. Şi, cu ajutorul oglinzii, se putea supraveghea activitatea din apropiere.

În cea de-a treia zi îşi adună tot curajul şi o sună pe Nora. Iar Nora îi făcu o propunere pe care James nici măcar nu se gândi c-ar putea s-o refuze.

*

Zi după zi, planul lor căpăta contur şi, deşi continua să se afle după gratii, James începea să respire dulcele aer al libertăţii. Nu mai era mult. Încă puţin şi închisoarea o să rămână o amintire urâtă.

Controla totul, chiar dacă era închis. Paradoxal, nu? Chiar de la început. Nora era cea care venise cu propunerea de evadare. Cu o propunere la rece, nu una izvorâtă într-o isterie de moment. James, trebuie să evadezi. Un mesaj sec, tranşant, dar care pentru James indica mai mult decât o solidă şansă de a evada. Propunerea venise nu din partea lui, aşa cum era de aşteptat, ci din partea ei, a femeii care, deşi putea alege orice bărbat din libertate, îl dorea pe el. Asta era toată şmecheria. Îl iubea, îi era supusă. Cine deţine controlul, James? Corect, tu, James. Tu deţii controlul. Şi n-o lăsa să-ţi scape. Chiar dacă o iubeşti, chiar dacă te iubeşte. Trage de ea şi urmăreşte-ţi interesul.

Nora venise cu propria ei variantă de evadare. Naivă şi cam lipsită de şanse, aşa cum se şi aşteptase, de fapt, dar mai important decât asta era faptul că se implicase. Se implicase şi emoţional, ceea ce o transforma dintr-o colaboratoare într-o sclavă. O situaţie convenabilă, de altfel. O colaboratoare cântăreşte riscuri şi beneficii, o sclavă se lasă ghidată doar de sentimente şi nevoi, stăpânită veşnic de teama de a-şi dezamăgi stăpânul. Eşti stăpânul, James, arată-i cine este stăpânul.

Şi-i prezentase propriul lui plan de evadare, având grijă să-i inoculeze în minte că, de fapt, colaboraseră amândoi la definitivarea lui. Acceptase cu bucurie micile sugestii pe care tot el i le sugerase.

— Da, iubito, o voi face. O vom face, nu-i aşa? Împreună. Suntem împreună.

Da, răbdare. O vom face.

Totul lucra în favoarea lui. Chiar şi problemele din ultima vreme lucrau pentru el. De la agonie la extaz nu e decât un pas. James se simţea în pragul unui salt uriaş. Trăirea adevăratului extaz era rezervată pentru mai târziu, când gratiile vor fi departe.

De ce naiba îşi făcuse sânge rău atunci când avocatul îl anunţase că e dat în judecată? Oricum, logodnica decedatului nu avea şanse să obţină mare lucru, dar asta conta mai puţin, dacă voia să-şi facă damblaua, nu avea decât. Ba chiar era indicat. Pentru că era o problemă care lui James îi oferea o soluţie.

Primul termen de judecată era fixat peste zece săptămâni. Timp suficient să pună la punct toate amănuntele şi, mai ales, un răgaz suficient de întins pentru ca Nora să se pregătească sufleteşte pentru ce avea de făcut. James îşi dorise iniţial să execute el cea mai dificilă parte a operaţiunii, dar realizase foarte repede că erau prea puţine şanse de reuşită. Era imposibil ca Nora să-i poată transmite o armă în închisoare şi, chiar dacă ar fi reuşit, era puţin probabil s-o poată păstra. La ieşirea din închisoare, deţinuţii erau controlaţi la sânge. Nu poţi ascunde un ditamai revorverul într-o carie.

Prin urmare, de Nora şi capacitatea ei de a se stăpâni depindea totul. Şi Nora se simţea în stare s-o facă. I-o repeta cu fiecare ocazie, doar că pentru James nu era suficient. Nora nu trebuia doar să fie în stare, chiar trebuia să o facă.

— O voi face, iubitule. O voi face pentru tine. O voi face pentru noi. Şi nimeni şi nimic nu ne va putea opri.

Avea încredere în Nora, trebuia să aibă încredere în femeia asta, să-i transmită ei din siguranţa lui. Nu era doar şansa lui. Era singura şansă.

După o matură chibzuinţă concluzionase că e mai bine să nu-i spună Norei nimic despre ascunzătoare. O să-i recupereze împreună după ce va evada. Doar un mic ocol, vor sălta sfertul de milion şi apoi se vor retrage în bârlogul pe care Nora îl pregătise deja. Dacă era să o creadă…

Ei, James, de ce să nu o crezi? Ai încredere în Nora, o să fie bine.

Da, sigur. Avea încredere, dar nu suficientă cât să-i lase banii pe mână. Banii luau minţile oamenilor şi puteau transforma o sclavă supusă într-o scorpie decisă să-şi ia viaţa în mâini. Banii dau omului siguranţă, sentimentul acela de neegalat că eşti stăpânul lumii şi nu mai depinzi decât de bunul plac. Şi în ascunzătoare erau bani mult mai mulţi decât ar fi reuşit să câştige vreodată Nora prin muncă cinstită într-o viaţă întreagă, chiar să trăiască o sută de ani şi să muncească douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

Nu. Hotărât! Nora nu trebuia supusă niciunei ispite. Deocamdată.

O să fie bine. O să fie bine. Nu se poate altfel.

Încheierea în numărul viitor…