Libertate condiţionată (1)

Sentinţa

Douăzeci de ani…

Da, douăzeci de ani. O încasase zdravăn de data asta. Douăzeci de ani. Şi nu avea nimic de-a face cu cărţulia aia a lui Dumas.

Vocea dură, lipsită de inflexiuni a judecătorului îi răsuna încă în urechi. Porcul ăla bătrân şi gras deja îşi strângea hârţoagele de pe pupitru. Altă condamnare, alt caz închis. Şi-l durea în cur că cineva trebuia să stea douăzeci de ani după gratii. Fără posibilitatea de eliberare condiţionată.

James oftă, abătut. Douăzeci de ani după gratii?

Undeva, în spate, auzi vocea gâtuită a avocatului, Dean Klain, alt porc:

— Curaj, James, n-o să lăsăm lucrurile aşa, nu se poate. O să facem recurs, nu te las eu aşa.

Da, cum să nu… Lasă-ţi, James, curul pe mâna mea, e mai în siguranţă decât o găoază ofilită într-o cloacă de poponari. Ştiu eu ce să fac, îl cunosc pe  judecător, nu e chiar dracul pe pământ.

Încercă să transfere asupra avocatului întreaga vină pentru rahatul în care se afla, dar nu reuşi. Nu, nu merge chiar aşa, James. Încă din prima zi ţi-a spus că vei fi norocos dacă nu te pricopseşti cu închisoare pe viaţă. Eşti un gunoi recidivist, James, şi acum, cu ultimul jaf, ai făcut-o de oaie rău de tot. Distrugerea unui centru comercial şi omor accidental? Zi mersi că am reuşit să obţin încadrarea la „omor accidental”; a însemnat diferenţa între condamnarea pe viaţă şi cei douăzeci de ani cu care te-ai pricopsit. Dacă făceai măgăria asta în Texas, ajungeai în celula condamnaţilor la moarte. Înţelegi treaba asta?

Pricepuse, că doar nu era greu de cap. De fapt, James se considera un băiat dezgheţat, chiar foarte dezgheţat, isteţ cât zece, doar că, în cazul jafului din centrul comercial, avusese parte de ghinion.

Şi cât de atent marcase fiecare amănunt. Nu lăsase niciun detaliu la voia întâmplării. Totul ar fi trebuit să iasă perfect. Nu existase niciun motiv să iasă prost, dar iată că ieşise. Un căcat mare cât jumătate de Alaska, partea dinspre Canada, şi ceva pe deasupra.

---

---

Douăzeci de ani… Ar trebui să respire uşurat, nu? Dacă se pricopsea cu condamnarea pe viaţă? Avocatul îl atenţionase că exista şi posibilitatea asta. Un căcănar pervers, care încerca să se scoată, să pară mult mai bun decât era. Adevărul era că nu-şi permisese ceva mai bun. Lipsă de bani, frate, lipsă de bani. Nu că n-ar fi avut bani, dar cum să-l trimiţi pe avocat să sape într-un anume loc şi să scoată la iveală o casetă de valori în care sunt două sute cincizeci de mii? Adică treaba asta presupune încredere oarbă şi un avocat e ultima persoană în care poate avea încredere un individ bine pus sub cheie. Două sute cincizeci? O ispită la care nu rezistă mulţi, indiferent cât de oneşti se dau. Singura chestie deşteaptă pe care o poţi face după ce te vezi cu banii în buzunar este să-l înfunzi pe fraier pe viaţă. Aşa îţi iei adio de la eventuale cereri de despăgubire.

Jaful de trei milioane de dolari din care nu a văzut nici măcar un cent… Şi uite-aşa s-a dus pe apa sâmbetei speranţa într-o viaţă mai bună pe banii investitorilor elveţieni.

Douăzeci de ani… Avea treizeci şi doi de ani, era înalt, plin de viaţă,  o sută zece kilograme şi niciun gram de grăsime. Bărbatul  ideal pe care să şi-l dorească orice femeie. Umblau atâtea legende pe seama bărbăţiei negrilor şi James era unul dintre cei capabili să le confirme. Şi, în loc să-şi trăiască viaţa bucurându-se de formele femeilor, avea să-şi petreacă următorii douăzeci de ani într-o puşcărie împuţită. Futu-i! Oare peste douăzeci de ani cum o să arate? Un moşneag tuciuriu, cocoşat de aşteptare şi cu curul lărgit de perverşii din pârnaie? La cincizeci şi doi mai poţi face ceva? Adică te mai ajută scula, nu atârnă ca naiba şi te ustură de nu mai poţi chiar şi atunci când o scoţi din nădragi să te uşurezi pe un zid?

Douăzeci de ani… Asta însemna că prostituata aia zăludă, pe jumătate drogată, pe jumătate nebună, fusese ultima femeie din viaţa lui? Ultima femeie căreia îi demonstrase cât era el de bărbat? O, nu putea accepta asta.

— Curaj, James, mârâi din nou avocatul. O să fie bine…

Da, o să fie bine un rahat. Cum scula mea să fie bine? Poate pentru tine, care eşti liber în continuare şi poate că mâine dimineaţă o să-mi faci o vizită la bulău pentru a-mi demonstra cât de mult te-ai străduit să-mi salvezi curul şi cât de recunoscător trebuie să-ţi fiu pentru că nu am încasat-o mai zdravăn. Şi o să încerci să mă convingi; pot să-mi pun boaşele zălog pentru asta, că vei încerca să mă convingi s-o las naibii aşa cum mă-sa este. Adică suge-o douăzeci de ani şi spune mersi. Că se putea şi mai rău şi, dacă nu te mulţumeşti, or să-ţi arate justiţia americană cât se poate de rău. Da, recunosc, se putea şi mai rău, dar tu îţi închipui cum o să arăt peste douăzeci de ani? Ai măcar cea mai vagă idee despre asta?

Douăzeci de ani… Suna sumbru, nimic de spus. Şi nu-l încălzea cu nimic faptul că, dacă el era aici şi tocmai încasase duşul de douăzeci cu furtunul cel mare, altul era sub pământ. Cu cel puţin treizeci de ani mai devreme. Sau poate mai puţin, de ce să nu ne legăm şi de varianta pesimistă, aşa, de amorul artei? Dacă, în loc să-l fi împuşcat tu, James băiete, se găsea un camionagiu beat să-l facă ţăndări pe trecerea de pietoni? Şi asta la doar două zile după jaful în care ar fi trebuit să-şi piardă viaţa. Sau chiar în aceeaşi zi, strivit de o târâtură în parcare. Se puteau întâmpla atâtea, nu? Dar, futu-i, a trebuit s-o mierlească de mâna ta, James, doagă lipsă, şi din cauza asta te-ai ales cu douăzeci de anişori.

Billy, gardianul cel morocănos, cu mutră de castor şi care nu rostea niciodată mai mult de trei cuvinte odată, îl înghionti scurt în coaste. Ştia ce înseamnă acest gest. Se ridică în picioare şi-şi împreună braţele. Tăcut, gardianul îi prinse încheieturile în cătuşe. Nici măcar un cuvânt de îmbărbătare sau de compasiune. Pentru Billy era doar un alt colet care trebuia livrat la bulău. Wabash, asta era destinaţia finală. Nu spaţiul, ultima frontieră.

Cincizeci şi doi de ani. Asta era vârsta la care va fi liber. Nu putea îndura până atunci.

Un nou ghiont din partea gardianului. Da, acum trebuia să se pună în mişcare.

Privi încă o dată spre judecător. Individul îl ignora în continuare. Nici măcar nu-i urmărea reacţiile. Chiar nu te interesează ce se petrece în sufletul unui individ căruia tocmai i-ai răpit douăzeci de ani din viaţă? Cretin bătrân cu scula ca o banană fleşcăită! Îmi pare rău, am spus că îmi pare rău. Chiar nu dai doi cenţi pe treaba asta? Cum te simţi când ştii că am încasat-o aşa de zdravăn?

Deja se cărase pe uşiţa din spate. Normal, tragi o fugă să bei o cafea, că nu te mai ajută scula să faci faţă. Te doare în cur de mine!

Brusc, simţi nevoia să strige. Să urle, să se zbată, să atragă atenţia asupra faptului că i se făcuse o mare, foarte mare nedreptate. De ce? De ce mie?

Probabil… De fapt, nu probabil, ci în mod sigur o asemenea atitudine n-o să-l ajute cu nimic. Gardianul mai văzuse astfel de spectacole şi era pregătit să-l pună la punct. O lovitură zdravănă în rinichi şi… Poate că individul de-abia aştepta să-l pocnească, să schimbe cumva rutina unei zile la fel de lipsite de gust ca o pizza cu carton reciclat.

Nu! James hotărî pe dată că nu o să îi dea satisfacţia asta. Nici gardianului, nici judecătorului şi nici nimănui altcuiva. Şi hotărî pe dată că, indiferent ce se va întâmpla, nu o să stea atâţia ani după gratii. Nu era el omul pe care să-l oprească o nenorocită de pârnaie, nici chiar Wabash, închisoarea cunoscută, printre alte nume, drept „Halitoarea de duri”. James nu era dur, deşi se pricepea de minune să iasă cu faţa curată dintr-o încăierare pe stradă sau într-o crâşmă, chiar dacă se afla în inferioritate numerică. James era mai mult decât atât. Era isteţ, foarte isteţ. Da, da… Putea s-o spună de o mie şi o sută de ori. Chiar foarte isteţ.

În clipa în care era înghesuit în duba blindată care trebuia să-l ducă la închisoare, James zâmbea. O să le arate el că s-au pus cu cine nu trebuie. Douăzeci de ani? Ha, numai fraierii fac douăzeci de ani…

La pârnaie, viaţă grea

— Cum se poate pleca de aici?

Veselia lui Pedro nu avea nimic fals. Omul era sincer amuzat de situaţie. James ridică o sprânceană, întrebător. Adică ce am spus aşa de comic, fraţii mei?

— Omule, chiar că ai haz. Auzi la el, dacă se poate evada de la Wabash. Spune, vrei să ajungi la „Americanii au talent?”. Zău, dacă judecătorul Cameron Corson ar face parte din juriu, ţi-ar da pe loc biletul spre Las Vegas. Chiar că ai haz.

— Ce mă-sa am spus aşa de comic?

Pedro, un hispanic înalt ca o prăjină şi incredibil de slab, îşi aruncă ţigara pe jumătate fumată. Un lux pe care nu şi-l permiteau prea mulţi. Nu în Wabash, unde ţigările se vindeau pe sub mână cu preţuri de-a dreptul nesimţite. Cu dosul palmei îşi frecă nasul deformat de consumul excesiv de cocaină şi se grăbi să-l bată prieteneşte pe spate.

— Uite cum stă treaba, James amice. Ştiu că eşti nou pe aici şi, dacă nu mi te recomanda Carlos, pe cuvântul meu că mă durea în cur de persoana ta. Sunt atâţia nenorociţi ca tine între zidurile astea, ce s-ar alege de mine dacă mi-ar păsa de fiecare în parte? Dar cu Carlos am împărţit zile bune şi zile rele, mă înţelegi? E ca un frate pentru mine. Un frate. Unul care, la o adică, n-ar sta pe gânduri să-ţi tragă o boabă între faruri, dar, deocamdată, nu am niciun motiv să mă plâng de el. Mi-a spus că are ceva datorii la tine şi să am grijă de tine. Şi am, în sula mea, nu crezi? Eşti aici de două luni şi încă nu ţi-a tras-o nimeni la cur, nu-i aşa?

James încuviinţă muţeşte. Nu-i putea  reproşa lui Pedro că nu-l proteja. Cel puţin până acum nu avea motive să se plângă.

Hispanicul continuă pe acelaşi ton superior, împungându-l cu degetul în mijlocul pieptului.

— Te protejez pentru că nu am niciun motiv să n-o fac; prietenia mea cu Carlos merită un astfel de sacrificiu, dar fii atent. Protecţia mea costă. Habar nu ai cât costă şi, cât timp va dori Carlos, nu o să afli. Dar dacă el se răzgândeşte.. Pricepi, James?

— Da… încercă James să-i explică că nu era un încuiat, însă Pedro îi făcu semn să tacă. Nu fusese decât o întrebare la care nu ţinea deloc să primească un răspuns; îi făcea mai multă plăcere să se asculte vorbind.

— Liniştea curului tău ţine nu doar de voinţa lui Carlos. În primul rând ţine de mine. Dar mai ţine de ceva. Ştii ce anume?

De data aceasta Pedro îi lăsă o pauză, semn că aştepta răspuns. James socoti însă că este mai bine să nu spună nimic. Nu de alta, dar dacă o dădea în bară… Deja o dăduse; n-ar fi trebuit să-l întrebe pe Pedro cum anume se poate evada de la Wabash. Se pare că-şi supraevaluase inteligenţa nativă.

— Ştii de ce ai fost adus aici, James?

— Pentru jaf şi…

— Negativ, fraiere. Negativ! izbucni hispanicul. Învaţă să priveşti lucrurile în profunzime. Şi o să-ţi dau o lecţie în privinţa asta. Gratis, de dragul lui Carlos şi al respectului pe care ni-l purtăm reciproc. Crezi că ai ajuns în depozitul ăsta de ţicniţi doar din întâmplare, James? Să-ţi spun eu cum stă treaba. Wabash nu e pension de domnişoare, e puşcăria care a frânt mult mai mulţi căpoşi decât încap în cimitirele din întreg statul. Iar tu ai ajuns aici pentru că infracţiunile pe care le-ai comis te încadrează la selecta categorie a pericolelor publice. Grad înalt! Cod roşu! Spune-i cum vrei, dar tot aia înseamnă. Să tragi cu arma într-un centru comercial nu te face simpatic, corect?

— Corect, murmură James, anticipând înfrângerea.

— Şi, din câte am auzit, a mierlit-o unul din cauza asta…

James nu găsi puterea să răspundă, dar din fericire Pedro nu-i urmărea mişcările.

— Eşti tânăr şi încă nu poţi accepta ideea de a sta la bulău până o să devii un moşneag anemic pentru care Viagra va fi cea mai potrivită pilulă pentru a-l ajuta să se pişe în budă, nu în nădragi. Şi pentru cei ca tine, care au condamnări zdravene, dar sunt prea tineri să se poată împăca din prima cu ideea, există o mâncătoare de oameni ca Wabash. Adică o închisoare din care şi cu gândul este greu să evadezi. Dar asta nu înseamnă că nu se mai întâmplă să încerce din când în când câte unul. Aşa, de divertisment, pentru că în ultimii cinci ani nu au reuşit prea mulţi. Adică niciunul, asta ca să-ţi livrez cele mai exacte date statistice cu putinţă. Dar asta nu înseamnă că nu s-a încercat. Au fost destui, soarta însă nu i-a surâs nimănui. Nimănui! Din tot ce s-a întâmplat în Wabash, singurul amănunt care contează este că nimeni nu a reuşit să plece de aici înainte să-şi ispăşească sejurul dictat de judecător sau să primească biletul verde de la comisia de eliberare condiţionată. Priceput?

— Priceput…

Comisă prost. Aşa putea fi descrisă pe scurt prima lui încercare de a afla „cum este afară înainte de termen”. Şi Pedro păruse omul atât de potrivit pentru a afla amănuntele necesare.

— Mă bucur, chicoti Pedro, lovindu-l sonor cu palma peste ceafă, ceea ce-l făcu pe James să-şi aducă aminte de anii de şcoală; numai profesorul de chimie avea obiceiul ăsta tâmpit de a-i trage palme răsunătoare după ceafă. Şi cât îl enervau… Odată izbucnise atât de violent încât conducerea şcolii luase decizia de a se lipsi de prezenţa lui, prin urmare îl exmatriculase. Pagubă în ciuperci!

Însă în faţa lui Pedro nu-şi putea permite ieşirile pe care, puştan fiind, şi le putea etala cu un profesor cu vreo treizeci de ani mai în vârstă. Pentru James, Pedro era diferenţa între relativa tihnă pe care o poţi trăi între zidurile închisorii şi a fi violat de o duzină şi mai bine de hăndrălăi obsedaţi. Pedro îi era şi mamă, şi tată. Şi trebuia să-l suporte. Dacă Pedro avea de gând peste vreo săptămână să-i ceară să pupe tălpile bocancilor, ei bine, pentru a supravieţui, avea de gând să o facă. Existau o mulţime de lucruri mai respingătoare decât talpa unui bocanc de pârnaie – bunăoară o sculă de pârnaie.

— Şi încă ceva, ţinu Pedro să precizeze, ridicând un deget ca un guru parvenit. De fapt, la treaba asta ţin foarte mult.

James se strădui să se arate cât mai interesat cu putinţă; era mai bine decât să dea impresia de scârbit sau de revoltat.

— Da, domnule.

Chestia asta cu „domnule” îi venise pe moment, dar observă cu satisfacţie cum Pedro se umflă în pene. Laudă-l pe om şi-l vei face să se ridice suficient de zdravăn cât să-l apuci de boaşe; numai bun de dat de pământ cu el.

— Orice pârnaie are regulile ei, James. Scrise şi nescrise. E inevitabil. Ignoră tu treaba asta şi o s-o mierleşti mai repede decât îţi poţi imagina. Asta dacă ai noroc. Dacă nu ai…

Chipul lui Pedro se posomorî brusc, subliniind perfect ce anume se putea întâmpla ghinionistului. James se înfioră; traficantul ăsta era în stare să spună o mulţime de lucruri fără să deschidă gura.

— Reguli scrise şi nescrise, mă înţelegi, fraiere? Regulile scrise definesc puşcăria, cele nescrise o fac suportabilă. Mici mânării, înţelegeri, contrabandă… E mai simplu să slăbeşti un pic presiunea decât să rişti să explodeze cazanul. Concesii, mici concesii, nimic care să conteze cu adevărat când eşti afară, dar cât de mult contează micile atenţii când eşti închis… Da, contează, îţi dau, într-o oarecare măsură, sentimentul că nu eşti închis întru totul, că-i poţi păcăli pe toţi, pe ei şi pe sistem. Şi asta contează, contează enorm când singura speranţă este comisia de eliberare condiţionată. Dar există şi un revers al medaliei, James. De fiecare dată când cineva este prins încercând să evadeze – reţine! este prins încercând să evadeze – de micile noastre libertăţi se alege praful. Praful! Ştii ce urmează după o tentativă de evadare?

— Represalii?!

Pedro râse, cu ochii animaţi de o sclipire ciudată.

— Deştept băiat. Nu, nu chiar represalii. Nimic care să încalce regulamentele, te asigur. Dar toată lumea este percheziţionată la sânge, fiecare celulă este scotocită milimetru cu milimetru, iar băieţii se pricep să scotocească. Micile reguli nescrise sunt încălcate şi începe tirania regulilor scrise. Cu alte cuvinte, abia atunci înţelegi cu adevărat ce înseamnă închisoarea, James, când tirania legii zdrobeşte sub călcâi micile şoşoteli care fac suportabilă viaţa între ziduri. Şi, dacă încă nu te-ai prins singur, o să-ţi explic tot eu în continuare, asta ca să nu poţi invoca mai târziu scuza aia de rahat cu „N-am ştiut, să-mi sară ochii”. Cei vinovaţi de instaurarea dictaturii nu sunt niciodată bine văzuţi. Ba dimpotrivă… Dacă sunt băieţi deştepţi, cer transferul în altă pârnaie. E şansa lor să spere că totul se va termina cu bine pentru ei. Dar, de cele mai multe ori, nu este deloc aşa. De îndată ce dictatura se relaxează, veştile încep să circule. Şi noi, puşcăriaşii, constituim ceea ce se poate numi o mare şi ciudată familie. Chiar dacă ne certăm între noi, ne-o mai tragem cu sau fără voia celui implicat, chiar dacă reprezentăm un exemplu de diversitate, în anumite privinţe suntem unitari. Fii sigur că respectivul n-o să mai aibă ocazia de a evada a doua oară. Şi nu neapărat din cauza vigilenţei paznicilor.

James scăpă un oftat. De fapt, studiase momentul; făcea parte din strategia lui de manipulare. Şi-i reuşi de minune. Instantaneu, masca de duritate de pe faţa lui Pedro se sparse şi, deşi acesta se strădui un răstimp să şi-o recompună, nu reuşi. În loc de o scatoalcă arogantă, Pedro îşi trecu braţul stâng peste umerii lui James.

— Hai, omule, nu o lua chiar aşa în tragic. Eşti tânăr şi, să-mi bag pula, douăzeci de ani se duc, nici nu-ţi dai seama când se duc.

Da, se simţi James îmboldit să-i arunce în faţă. E uşor de spus când ai de ispăşit ceva mai puţin de un an şi două luni. E uşor să le spui altora să aibă răbdare când tu oricum nu ai mai mult de aşteptat.

— Eşti tânăr şi ţi-e greu să te stăpâneşti, dar nu ai ce face. Aici nu e nici locul şi nici momentul potrivit pentru a încerca o evadare, ascultă ce-ţi spun. Şansele sunt infime şi de la douăzeci de ani te poţi trezi cu o condamnare pe viaţă, başca răzbunarea celorlalţi. Aşa că, dacă vrei să apuci ziua când porţile puşcăriei se vor deschide pentru tine, trebuie să ai răbdare. Şi, dacă sufletul tău tânjeşte după o femeie, n-ai decât să tragi o fugă până la infirmerie; o să găseşti ce-ţi doreşte inima.

Brusc, interesul lui James se trezi la viaţă.

— Ce spui?! Femei?!

— Da, de ce nu? chicoti Pedro, făcându-i cu ochiul. Muieri, femei, curve, spune-le cum vrei, dar tot la aia folosesc, pofta pulii, cum s-ar spune.

— Femei?!

Probabil că arăta din cale-afară de nostim, deoarece traficantul nu se mai oprea din râs. Se strădui să-şi menţină mutra uluită, nu de alta, dar era de preferat să-l vadă pe Pedro râzând şi nu înjurând. Pedro ăsta era o figură, pentru cine nu se pricepea să-l judece. Râdea cu pofta unui copil. Râdea din orice. Dar când se înfuria… Nu era bine nici măcar să se gândească la această eventualitate.

— Femei, da, chicoti Pedro. Chestii din alea cu craci, ţâţe şi tot ce le mai trebuie pentru a nu te lăsa ispitit de curul unui bărbat. Spune că ţi s-a făcut rău, că te doare burta. Restul ţine de tine. Hai, cară-te!

James nu aşteptă să i se spună de două ori. Abia după ce ajunse în celula sa îşi permise luxul de a suspina.

— Să-mi trag palme…

Cât pe ce s-o încurce. Ce idee tâmpită să-i ceară lui Pedro să-i dea relaţii despre cum se putea evada de aici. Începu să-şi repete în gând.

„Pedro nu-ţi este prieten! Pedro nu-ţi este prieten! Pedro nu-ţi este prieten,  îi face doar un serviciu lui Carlos. Pedro nu-ţi este prieten”.

Pedro nu-i era prieten chiar dacă, din când în când, îi arăta dovezi de simpatie. Cât timp nu avea să se certe cu Carlos —  chiar îl lăsase să se înţeleagă că relaţia dintre ei nu avea duritatea betonului armat —  James se putea baza pe protecţia lui. Ce se va întâmpla dacă relaţia dintre Carlos şi Pedro avea să se deterioreze? Ce se va întâmpla după ce Pedro îşi va ispăşi pedeapsa? Nu ţinea să afle. Dar, chiar dacă tentativa sa de a deschide o discuţie atât de sensibilă eşuase jalnic, trebuia să înveţe din greşeli. În primul rând trebuia să evadeze cât mai grabnic. Nu se putea baza o veşnicie pe sprijinul lui Carlos şi, chiar dacă putea conta, la o adică, pe sprijinul acestuia, Pedro urma să iasă din penitenciar în scurt timp. Putea să-şi găsească atât de rapid un protector? James nu se simţea în stare să dea un răspuns pozitiv. Există multe lucruri care au un preţ prea mare în închisoare, dar protecţia urcă la cote exorbitante. Se simţea în stare să facă faţă? Răspunsul, complet dezarmant. Negativ. Negativ pe toată linia.

Lovitura

 O să fie totul bine… O să fie totul bine…

Privi în dreapta, la Brandon. Apoi către Gordon. Ce să observi prin vizierele fumurii ale căştilor de motociclişti? Nici măcar nu le putea ghici mutrele. Dar păreau destul de relaxaţi. Mai degrabă agitatul era el. Simţea furnicături neplăcute în şira spinării şi palmele-i erau transpirate, în ciuda faptului că folosise talc din belşug pentru a preveni acest neajuns.

Ceasul arăta că mai erau doar două minute. Două minute lungi cât o veşnicie. Parcă acum un an era ora H fără trei minute. Şi nici nu-şi aducea aminte când fusese fără patru minute.

De ceva vreme, lupta cu imboldul de a-şi scoate casca din cap. Fără doar şi poate, era o idee foarte proastă. Acum, când era prea târziu să mai dea înapoi, trebuia să respecte planul pas cu pas. În fond, era planul lui.

Trei milioane de dolari. Merita riscul cu prisosinţă. Trei milioane împărţite la şase. O avere…

Fără un minut. Craig şi Dexter au început deja.

Brandon porni motorul motocicletei, care bubui asemenea unui tunet. O clipă mai târziu, Gordon trezi şi el la viaţă motorul Kawasaki. Ah, da, trebuia s-o facă şi el…

Nu reuşi din prima. Nu reuşi nici din a doua încercare să pornească motorul. Panica începu să-l învăluie cu braţele ei reci, de gheaţă. Exclus să nu reuşească. Atâta planificare, atâta implicare. Un morman de banii investiţi într-o singură lovitură. Lovitura perfectă. Nimeni n-o să-i spună lui că nu se poate, că totul avea să se ducă naibii din cauză că motorul motocicletei sale refuza să pornească… Ei bine, asta n-o să se întâmple. Se lăsă cu toată puterea pe pedală. Cu un urlet infernal, motorul se trezi la viaţă. Nu mai putea da înapoi.

Brandon trecu în faţă, turând motorul în limitele normale. Până nu ajungeau la intrarea în centrul comercial nu trebuiau să atragă atenţia. Gordon îl urmă, balansându-se uşurel de la dreapta la stânga. E rândul tău, amice, se îmbărbătă James. Păcat că nu apucase să meargă la baie. Îşi deşertase vezica cu douăzeci de minute mai devreme. O veşnicie…

Planul era uluitor de simplu. Mai degrabă nebunesc decât rafinat. Era inaugurarea centrului comercial Berna, întreprindere cu capital elveţian. Şi elveţienii erau renumiţi pentru ce? Pentru ciocolată?! Pentru ceasuri cu cuc şi tălăngi? Aiurea! Aur! Aţi auzit de aur? Ceasuri de aur elveţian. Şi câte lucruri se mai pot face din aur.

Ştia orice fraier că, la deschiderea oricărui magazin, sistemele de protecţie erau mai degrabă verificate decât să-şi dovedească eficienţa. Hibele erau identificate după. Nu erau cele mai mari lipsuri; să spui una ca asta ar fi însemnat să ignori capacitatea geniilor tehnice de a produce ceva cu adevărat remarcabil, dar existau mici scăpări, mici neajunsuri de care cineva isteţ putea profita.

Magazinul de bijuterii se afla în centru, aparent cel mai bine păzit loc. Aparent, deoarece majoritatea unităţilor de supraveghere se aflau la o distanţă apreciabilă, spre periferie. James ştia asta din surse sigure.

O incursiune rapidă, pe motociclete. Turate la maxim de-a lungul centrului. Panică. Zgomotul motoarelor accelerate era suficient să scoată din minţi pe oricine.

Craig şi Dexter urmau să spargă vitrinele pline de ceasuri de aur şi bijuterii. Câteva gloanţe trase în aer aveau să-i convingă pe vânzători să predea casa de bani; James nu putea concepe că banii ar putea fi închişi într-un seif. Nu din prima zi, nu înainte de jumătatea zilei. Desigur, spre seară buzunarele ar fi fost mai pline, dar nu e bine să te lăcomeşti.

Uşile glisante. Suficient de largi cât să permită trecerea unui camion interstatal cu remorcă. Paznicul, un căcăcios bătrân, îmbrăcat cu o uniformă fantezistă care-l făcea să arate mai degrabă ridicol decât respectabil, începu să se agite într-un colţ, fără nici cea mai mică intenţie de a le tăia calea. Aşa şi trebuie, măgar bătrân. La salariul pe care ţi-l plătesc, nu merită să-ţi pui pielea la salamură pentru ei. De fapt, ţine cont că nici măcar nu au apucat să-ţi bage în cont prima leafă.

Uşa glisă nesigur înainte şi înapoi; mecanismul care o punea în funcţiune probabil nu înţelegea ce se întâmplă. Dar rămase deschisă suficient timp cât să le permită să intre.

James chiui, fără să-i pese că nu-l auzea nimeni. Ei bine, de asta avea nevoie. De o doză întreagă de bărbăţie masculină. Adrenalină în stare pură şi trei milioane în aur şi, poate, ceva bancnote.

Acceleră pe dalele de marmură galbenă. O avere i se desfăşura sub roţi, o altă avere îl aştepta în magazinul din centru.

O mamă îşi trase în ultima clipă copilul din faţa lui. Brandon spulberă un cărucior plin ochi cu paste făinoase. Macaroanele explodară într-o jerbă fantastică, dar James nu se opri să admire spectacolul. Coti brusc pentru a evita o pereche în vârstă. Moşul —  înspăimântat sau dintr-un exces de zel? —  ridică bastonul. Cine naiba îi lăsa pe pensionari să umble aiurea printr-un centru comercial care urma să fie prădat?

Iată şi magazinul. Băieţii şi-au făcut bine treaba. Vitrinele sunt ţăndări, personalul tremură la podea. Dexter şi Craig urlă cât pot. E un jaf în toată regula, pămpălăilor, aşa că daţi-i bătaie!

Îşi propti motocicleta de o imitaţie poleită a muierii fără mâini, cum naiba i-o fi spunând şi pe cine interesează asta? Dintr-o mişcare, trase în sac jumătate de milion în aur. Aur metamorfozat în aparate de mâncat timp. Milioane sclipeau înaintea lui, păcat că nu le putea valorifica la adevărata valoare; erau mult mai multe ceasuri decât îşi imaginase. Şi mormane de bani, numai sute. Sute noi, pe care cerneala încă nu era uscată.

Peste aşteptări, mult peste aşteptări.

Împinse în sac încă un morman de aur. În stânga, auzi o detunătură. Craig trăgea pentru intimidare. Cu coada ochiului, surprinse o mişcare. Se răsuci. Nu era decât o vânzătoare care încerca să se facă atât de mică încât să încapă sub o noptieră decorativă. Ce vacă proastă! Nu merita nicio atenţie şi deja îl făcuse să risipească o secundă preţioasă. O secundă ce preţuia cât jumătate de milion de dolari. Estimase averea la trei milioane de dolari. Dar se înşelase. Trei milioane… Era partea fiecăruia, nu întreaga plăcintă.

Îi venea să chiuie de bucurie şi vezica nu-l mai supăra deloc. Uitase de o veşnicie că fusese la un pas să-şi dea drumul în pantaloni mai devreme. Trăieşte clipa, umple-ţi buzunarele. Şi lasă-i pe alţii să se cace pe ei.

Încă o sclipire într-un colţ. Ce naiba?! Din cauza unor astfel de momente avuţia se împuţina văzând cu ochii. Măcar o sută de mii pentru fiecare secundă. Nici măcar cel mai mare bancher din America nu câştiga atât. Dar, dacă nu câştiga pe secundă, recupera pe termen lung. Ce treabă avea cu nemernicii de bancheri.

Un mârâit. Ei, aşa ceva nu putea fi ignorat. Privi în stânga şi văzu cu stupoare că individului care mai devreme se târa pe pardoseală îi crescuse un cap de tigru. Cap de tigru?! Ce naiba era asta?

Îşi mută privirea către Craig, care opera în imediata apropiere. Dar Craig nu părea să vadă nimic, îşi făcea în continuare treaba, lovind cu bâta metalică în vitrine. Zbang! Şi geamul securizat se transforma într-o puzderie de ţăndări cu marginile teşite. Chestie de siguranţă; trebuia să le mulţumească geniilor cărora le trecuse prin cap să ia măsuri de protecţie atât de utile infractorilor.

Zbang!

Privi din nou către individul cu cap de tigru. Rahat! Nu era niciun fel de cap de tigru. I se păruse doar. Nervii surescitaţi i-o luau razna. Tocmai acum, când fiecare secundă util folosită era atât de generos răsplătită…

Se răsuci către grămezile de ceasuri. Când crescuseră aşa de mari? Parcă erau comorile înghesuite de tâlhari în peştera lui Ali-Baba. Ba nu… Iar i-o luau nervii razna? Nu erau grămezi zornăitoare de aur. Erau… Erau… Erau mormane de broaşte râioase, care orăcăiau mut; nu se auzea niciun sunet, în schimb le vedea guşile vibrând. Umflându-se şi dezumflându-se sacadat, de parcă de asta ar fi depins viaţa lor. Nemişcate, de parcă ar fi fost din piatră, în afara guşilor pulsânde.

Încercă să strige, dar urletul îi muri în gât. Şi nimeni în jurul lui nu părea să observe muntele de broaşte. Ce se întâmpla? Aşa ceva era total neverosimil. Imposibil din toate punctele de vedere. Nu poţi preschimba, pur şi simplu, toate ceasurile de aur într-o respingătoare grămadă de broaşte râioase. Nu în timpul jafului meu…

— James, ticălosule!

Nu era o voce cunoscută. Era o voce străină, dătătoare de fiori, o voce cleioasă, ca şi cum sunetele erau strecurate de o vată lipicioasă care umplea cavitatea bucală.

De unde venea? Cine era? Atât de îmbâcsită şi atât de clară în acelaşi timp.

Sesiză mişcarea cu coada ochiului stâng. Acolo se aflase mai devreme Gordon, dar instinctul îi spunea că Gordon nu mai era acolo.

Nu era Gordon. Un bărbat alb, îmbrăcat într-un impecabil costum de lucrător bancar se răsuci spre el. Îl recunoscu din prima clipă.

— Tu?!

Individul se nărui către el. Mai degrabă se prăbuşea decât păşea, dar, chiar dacă părea de-a dreptul imposibil, bărbatul se apropia. Dintr-o prăbuşire interminabilă ajunse lângă el. Îl privi în faţă cu ochii săi răi, plini de atâta ură încât ar fi putut să ardă şi metalul.

— Dar… Dar nu e posibil aşa ceva, scânci James. Te-am… Te-am împuşcat!

Îl împuşcase?! Când?

Când îl împuşcase?

Încercă să ridice arma către mutra individului. Se apropiase prea mult de el şi trebuia să-l elimine. Dar constată cu stupoare că nu mai avea niciun fel de armă. Pistolul semiautomat se vaporizase. Cum anume?! Nici măcar nu simţise.

Oh, nu, arma era în mâna nemernicului.

— Surpriză, James. Zâmbeşte!

Privi hipnotizat cum ţeava armei se ridica spre mutra lui uluită. Încet, încet! Încercă să intervină, să smulgă arma individului, însă mâinile i se mişcau atât de greu.

Acum putea să vadă nu numai gura de foc, ci şi vârful proiectilului. Cum îţi zdrobeşte un glonte ţeasta?

De ce nu intervenea nimeni? Unde erau băieţii? Clovnul ăsta nemernic se juca cu el. Nu se grăbea să ridice arma, nu se grăbea să tragă. De ce nu-l dobora niciunul dintre băieţi?

— Zâmbeşte, James, zâmbeşte!

Degetul se chirci pe trăgaci. O bubuitură nărui în jurul lui tot universul.

 La infirmerie

— Ascultă, chiar nu poţi să-ţi ţii gura în frâu?

James privi buimac în jur. Era în celulă. În nenorocita de celulă de la Wabash. Îşi permise să expire uşurat. Uneori, nu ştii ce comoară ai până nu constaţi pe pielea ta că se poate şi mai rău. Tot timpul se poate şi mai rău.

Peste marginea patului de deasupra Richardo îl privea cu reproş amestecat cu dispreţ şi puţină milă. Richardo avea o faţă aşa de expresivă, încât putea fi citită ca o carte deschisă. A, da, şi se vedea că era şi obosit.

— Ai început să urli ca o muiere violată într-un tren care se duce în prăpastie, mormăi Richardo, căscând plictisit. Iar ai avut coşmaruri?

Primul impuls al lui James fu să-l trimită în mă-sa pe Richardo şi să se întoarcă cu faţa la perete, dar renunţă înainte de-a da glas furiei care-l măcina. În fond, Richardo nu era responsabil de problemele lui. Şi, la drept vorbind, se putea considera norocos pentru faptul că-l avea drept coleg de celulă. Asta dacă admiteai că putea avea noroc cineva care ajungea la puşcărie în loc să-şi piardă vremea în Hawai.

Richardo nu era decât un vulpoi bătrân care o încurcase din cauză că nu fusese în stare să ţină pasul cu progresul tehnologic. Escroc de meserie, încăpăţânat ca un catâr, ispăşea ultimele zile dintr-o condamnare de nouă ani. O să iasă de la bulău la şaptezeci de ani. Era o diferenţă între a intra în pârnaie la şaizeci de ani şi să ieşi la şaptezeci şi să fii îngropat între zidurile morţii la treizeci şi doi.

În loc să-l înjure pe Richardo, se mulţumi să se întoarcă cu faţa la perete. Mirosul betonului armat îl izbi peste nări cu duhoarea lui imposibilă. Rahat! Încă în închisoare, încă bântuit de coşmaruri ciudate. De data aceasta fusese cel cu capul de tigru şi mormanul de broaşte. Uneori ceasurile la care râvnise se transformau în lipitori flămânde, care se aruncau asupra lui într-un fel cum nicio lipitoare adevărată nu o putea face în viaţa reală. Îl copleşeau, acoperindu-i fiecare părticică de piele şi el nu putea face nimic împotriva acestui asalt neverosimil. Ce porcărie! Ce porcărie!

— Altă dată să mă anunţi când ai de gând să urli în somn, mormăi Richardo, ursuz. Nu de alta, dar, dacă o ţii tot aşa, fie o să ies din pârnaie surd, fie mai dereglat decât tine la mansardă. Măi să fie, cu ce idiot m-am pricopsit.

James simţi cum îl invadează mânia, însă era prea obosit, prea prost dispus ca să se ridice şi să-l scuture zdravăn pe nemernic, aşa cum merita. Chiar şi în pârnaie, James rămâne James, nu te poţi căca în capul lui nici măcar cu cuvântul, să-ţi intre bine în cap. Secătuit… Nici măcar să dea un pumn cuiva nu avea chef. Frate, da’ chiar că-s dat peste cap.

Adormi greu, chinuit de spaima că ar putea avea un nou coşmar. În ultima vreme, visele rele parcă se înmulţiseră. De vină era închisoarea, conştientizarea faptului că avea de petrecut douăzeci de ani în spatele gratiilor. Cât timp sperase c-o să scape mai ieftin, nu visa decât o dată, de două ori pe lună jaful nereuşit.

Să scapi mai ieftin pe naiba, îi răsună în urechi vocea avocatului. Douăzeci de ani e o afacere bună în ceea ce te priveşte. Nu crezi?

Nu, nu credea deloc – acesta fu ultimul gând înainte de-a se scufunda în apele binefăcătoare ale somnului.

*

Probabil că arăta ca naiba, aşa cum se şi simţea, de vreme ce gardianul nici măcar nu clipi atunci când îi aduse la cunoştinţă că dorea să meargă la infirmerie.

— Da, se aprobă. Ştii drumul?

În ciuda regulamentului care prevedea reguli stricte în privinţa dialogului cu gardienii, James clătină abătut din cap. De unde să ştie? Ce, nu ştia că noii veniţi nu aveau parte de un tur gratis al închisorii în prima zi de „concediu”? Agenţia de turism care se ocupase de amănunte nu avea în ofertă şi un astfel de pachet.

Gardianul înclină la rândul lui din cap. James încercă să zâmbească, dar cu siguranţă zâmbetul lui arăta mai degrabă ca o strâmbătură dizgraţioasă. Îl durea burta, chiar îl durea burta. Era ca şi cum o pisică bezmetică şi-ar fi croit cumva drum pe sub piele şi, ajunsă în cavitatea abdominală, s-ar fi apucat să foreze după aur. Ce naiba era cu mâţa asta?

Gardianul mormăi ceva în staţia agăţată de umărul drept şi îi făcu semn s-o ia înainte. Prevăzător, desigur. Nu întorci spatele unui individ care tocmai a încasat douăzeci de ani pentru omor.

Drumul până la infirmerie îl stoarse de vlagă. De câteva ori, pe drum, simţi nevoia să se aşeze; mâţa nemernică o luase razna de tot, dar reuşise, printr-un colosal efort de voinţă, să nu se oprească. Nu trebuie să arăţi cât de vulnerabil eşti la durerea fizică, chiar dacă ai nefericita impresie că pisica turbată şi-a chemat toate colegele în ajutor.

Se prăbuşi în primul pat liber, fără să ceară permisiunea. Greşeală… Dacă-i cerea să se ridice? Nu se simţea în stare. Şi era de presupus că refuzul lui de a se supune putea fi interpretat ca un gest de revoltă, sfidare sau chiar mai rău.

Gardianul nu se sinchisi. Plescăi plictisit din buze şi comunică ceva prin staţie, ceva ce James nu reuşi să înţeleagă, deşi era numai ochi şi urechi, atâta cât îi permitea felina nemiloasă. Cum de reuşeau să-l înţeleagă colegii lui? Şi, după câte îşi putea da seama, nimeni nu-i cerea să repete.

Avea cel puţin treizeci de kilograme peste ceea ce medicul putea considera a fi greutatea normală şi, deşi era la începutul programului, avea un aer de-a dreptul plictisit. Spionându-l cu coada ochiului, James îşi spuse că genul acesta de gardieni erau numai buni să încurajeze dorinţa de evadare a condamnaţilor. La drept vorbind, nu părea din calea-afară de vigilent. Doar că, pentru moment, nu avea niciun chef să evadeze. Îl durea burta.

Un deţinut în zeghe portocalie sosi, împingând un scaun cu roţi ale cărui zile bune se consumaseră cu cel puţin zece ani în urmă. O matahală cu o forţă ieşită din comun; reuşi să-l salte ca pe un fulg şi să-l aşeze pe scaun. Gardianul supraponderal mormăi ceva în staţie şi îi urmă molfăind gumă; rolul lui nu se încheiase.

Fu împins de-a lungul unui coridor cu pereţii şi pardoseala acoperite cu plăci albe de faianţă. Într-o parte, rânduiţi în faţa unei uşi întredeschise, aşteptau vreo opt deţinuţi cu mutre spăşite. Câţiva dintre ei chiar arătau bolnavi. Măi să fie, o să trebuiască să aştepte la coadă? Nu se simţea în stare.

Îi fulgeră prin cap că s-ar putea să aibă apendicită. Da, apendicită, altfel de ce să-l doară burta în halul ăsta?

Apendicită. Nu suna chiar rău. Poate că-l vor transfera la un spital pentru investigaţii şi eventuala intervenţie.

Însă deţinutul care împingea scaunul nu se opri în faţa uşii. Înaintă spre capătul coridorului şi-l strecură într-un mic salon cu două paturi.

James se înfioră la vederea aparaturii de monitorizare. Ce, avea ceva cu inima? Monitoarele cardiace arătau de-a dreptul inofensiv la televizor, prin filme, dar să le vezi în realitate şi să conştientizezi că s-ar putea să ai nevoie de asistenţa lor… Ei bine, stârnea un sentiment care punea în umbră şi hârjoana neastâmpăratei feline din intestine.

— Rămâi aici, suspină deţinutul, ajutându-l să se urce pe pat. Astăzi suntem cam aglomeraţi, aşa că va trebui să aştepţi până să te consulte un medic. Poate vreo asistentă se va ocupa de tine, dar nu poţi spera la mai mult. În dimineaţa asta doi dilii au ajuns la infirmerie cu venele tăiate, iar unul a fost scos din ştreang. Ce prostie, nu? Ca şi cum nu ar fi destui care să ardă de nerăbdare să-ţi croiască buzunare la burtă.

„Buzunare la burtă”… Nu ştiuse niciodată că o expresie putea să doară atât. Pisica îşi înfipse ghearele cu toată puterea în apendicele lui. Cu siguranţă era apendicele.

Gardianul îl prinse cu cătuşele de pat. James se strâmbă, dar nu spuse nimic. Pisica din burtă îl chinuia prea tare să-şi permită luxul de a protesta, tot ceea ce dorea era să vină cât mai repede afurisitul de doctor sau cine o veni şi să-i dea câteva buline care să bage-n boală felina aia blestemată.

Deţinutul plecă înainte de-a apuca să-i mulţumească. Şi, după ce reflectă în scurtul răgaz oferit de mâţa blestemată, James decise că era mai bine aşa. Să-i mulţumească?! Pentru ce? Gardianul îl mai studie o vreme, clătinând din cap. O nouă convorbire cârâită prin staţie şi se retrase fără un cuvânt. Că doar nu avea să salute un deţinut, jegul pământului.

Uşa se deschise după o dureroasă aşteptare. James simţi cum, ca prin farmec, durerea îi dispare. Înghiţi în sec. Măi să fie…

Blondă, nu chiar foarte înaltă, dar bine făcută. Bine de tot, după tiparele lui preferate. Şi nişte sâni obraznici, care împungeau de sub halatul alb.

James înghiţi din nou şi încercă să se ridice, dar femeia îi făcu semn să renunţe. Se supuse, fără să-şi dea seama prea bine ce face.

— Ce problemă ai?

Ei bine, vocea nu se ridica la înălţimea aspectului. Mult prea masculină, tutunul era de vină, poate-i plăcea să şi bea, poate băga şi pe venă? De ce nu? La o adică, avea calificarea necesară pentru a face injecţii intravenoase.

Într-un limbaj dezlânat, James începu să-şi expună problema. Habar nu avea de la ce, dar de dimineaţă se trezise cu durerea asta imposibilă în abdomen. Era ceva grav?

Femeia zâmbi fără să-i răspundă. Îi făcu semn să-şi ridice tricoul. Normal, trebuia să-l examineze înainte să-i stabilească diagnosticul.

Îşi înghiţi gemetele în clipa în care infirmiera, cu mişcări experte, începu să-i palpeze abdomenul. Acum putea să-i observe mai bine chipul. Cam îmbătrânită, riduri în jurul ochilor şi colţurile gurii. Dar era cea mai minunată femeie pe care o vedea de la încarcerare încoace.

Apoi atenţia îi fu atrasă de sânii pe care decolteul, combinat cu poziţia aplecat, îi punea atât de bine în vedere. Purta sutien, asta da dezamăgire, dar altfel cum naiba ar fi stat aşa de ridicaţi?

O apăsare mai profundă îi smulse un urlet de durere. Rahat! Ditamai bărbatul să urle aşa în faţa unei muieri.

Începu să-l palpeze şi în partea stângă. Fără să mai ocolească patul. Cum James se aşezase pe marginea stângă şi patul era destul de lat, probabil pentru deţinuţii obezi, femeia trebuia se aplece zdravăn. Şi James realiză că erau lucruri mult mai plăcute decât să se holbeze la sânii infirmierei. Sânii tocmai i se frecau de coapsă. Ce senzaţie. Ce senzaţie!

Femeia nu părea să bage de seamă. Expresia de pe faţa ei era de concentrare totală. Cu vârful degetelor sonda abdomenul, oprindu-se din când în când. Doare? Nu doare. Doare? Nu doare.

Dorinţa începu să crească în el. Of, asta i-ar mai lipsi. Şi continua să-l preseze cu sânii. O făcea intenţionat?

Infirmiera îşi îndreptă spatele şi, înainte de a nota pe fişa de observaţie, îşi aranjă ţinuta. Pentru o clipă, James avu impresia că o să se dezbrace. Da, cum să nu… Vise, ce altceva? El nu era decât un puşcăriaş nefericit, iar ea o infirmieră ştearsă. Chiar dacă avea un trup de vis, tot o infirmieră anonimă rămânea. Una care lucra într-un penitenciar. Nici măcar într-un spital civil.

— E grav?

Vocea îi suna mult mai îngrijorată decât se aşteptase.

Femeia îi zâmbi. Zâmbea plăcut, chiar dacă asta îi accentua ridurile din jurul gurii şi ochilor.

— N-o să te omoare. Şi, după părerea mea, nici nu necesită intervenţie chirurgicală, dacă de asta te temi. Dar sunt necesare câteva investigaţii şi analize suplimentare pentru a stabili diagnosticul exact. Aşa că o să mai rămâi prin zonă o zi sau două. În timpul ăsta, ar fi bine să-ţi aduci aminte ce anume ai mâncat zilele trecute. Şi nu mă refer la meniul oficial. O să-ţi aduce ceva pastile care să te ajute cu durerile, dar, pentru moment, nu pot face mai mult pentru tine.

Ieşi din salon unduindu-se provocator. Sau cel puţin aşa percepu James. Pentru un bărbat în floare potenţei care nu a văzut o femeie de luni întregi, şi şchiopătatul cu amândouă picioarele putea fi interpretat drept provocator.

*

Nu putea fi adevărat. Chiar că nu putea fi adevărat. Şi totuşi, era cât se poate de treaz. Afurisitul de Pedro avea dreptate. Cât de multă dreptate avea.

Lângă el, infirmiera începuse să-şi strângă hainele.

— Nu pot sta mult, îi zâmbi, aşa că trebuie să plec cât mai repede, chiar dacă mi-ar face plăcere să mai zăbovesc pe aici. Moleşeala plăcută de după. Dar dacă sunt surprinsă, o să fiu concediată fără menajamente. Tu poţi să mai rămâi; dacă vine cineva, nu ai decât să pretinzi că te masturbai, nimic surprinzător în treaba asta. Deţinuţii o fac mereu.

James înclină absent din cap. Încă se mai simţea ameţit. Ca după o beţie de pomină ori mai degrabă o doză moderată din porcăria aia nouă, cum îi spunea? Visul de pe lună? Cine e atât de tâmpit încât să piardă timpul dând drogurilor nume de poezii?

O făcuse. Frate, chiar o făcuse. Şi, pentru un bărbat care de jumătate de an nu avea altă opţiune decât să-şi dea întâlnire cu palma dreaptă, se descurcase minunat. Asta înseamnă puterea negrului, dragă; o demonstrase din plin. Femeia muşcase perna de plăcere, să nu urle. Făcuse faţă cu brio.

Constatarea îl umplu de mulţumire. Ei bine, James, nu eşti de lepădat.

Femeia se îmbrăcase. Cu o mişcare elegantă îşi aruncă părul pe spate. Blondă natural, câte de-astea mai există în America şi în lume? Ce mai conta, el tocmai savurase o bucăţică pe cinste.

Se apropie de uşă şi apucă clanţa. James încercă un sentiment de dezamăgire. Acum o să iasă şi, poate, nu o s-o mai văd niciodată. Şi nici măcar nu ştia cum o cheamă. Poate nici ea nu ştia cum îl cheamă pe el. Nu că ar fi contat prea mult; cele mai multe dintre femeile cu care se culcase de-a lungul timpului habar n-aveau cum îl cheamă, iar el nu se chinuia să le reţină chipurile. Sula-n cur şi bani de drum, fiecare se duce în direcţia lui. Dar aici, aici în Wabash, parcă era nevoie de altceva. S-o întrebe cum o cheamă? Ar suna ridicol. Probabil avea un ecuson cu numele şi funcţia pe care o exercita în cadrul infirmeriei, dar el fusese prea preocupat să se holbeze la sânii ei, la şoldurile largi şi picioarele impecabil epilate. Ah, da, şi mai erau şi alte lucruri de văzut; chestii despre care la puşcărie doar visezi, nu le atingi.

O să iasă fără un cuvânt…

Da’ de unde. Se pare că nu le avea cu prezicerile pe termen scurt. Cât despre cele pe termen lung, nici măcar nu dorea să-şi mai amintească.

— Pari un băiat bun, suspină femeia, pe tonul cel mai firesc cu putinţă, fără să facă nici cel mai mic efort de a-i ascunde că-i studia prohabul. Şi, dacă ştii cum să te comporţi, o să am grijă de tine. Ce sector ai?

James era atât de buimăcit, de bulversat de ceea ce i se întâmplase, încât femeia trebui să repete întrebarea. Ce sector avea? Cum adică? A, era vorba de limbajul împuţit de puşcărie. Măi să fie…

— La atelierul de tâmplărie, reuşi să îngaime, sfios ca un şcolar care tocmai a fost descoperit de director cu o revistă porcoasă ascunsă în bancă.

La tâmplărie, unde în altă parte? Îşi făcuse mari speranţe în legătură cu atelierul de tâmplărie; chestii legate de filme cu evadaţi. De la atelierul de tâmplărie puteau fi procurate o mulţime de lucruri folositoare pentru cineva care voia să-şi câştige libertatea cu orice preţ. Da’ de unde… Treaba asta cu depozitul de scule pentru evadare era valabilă numai în filme, în Wabash inventarul tâmplăriei era supravegheat atât de strict, încât era de-a dreptul imposibil să extragi şi un amărât de cui, darmite o maşină de găurit. Iar munca era grea.

— Atelierul de tâmplărie, oftă femeia, îngândurată. Nu-i bine deloc.

Nu era, în altă situaţie ar fi repezit cu brutalitate o muiere care făcea aprecieri asupra unei situaţii pe care el o cunoştea atât de bine. Dar acum nu era în acea situaţie. Era pe patul infirmeriei, priponit cu cătuşele de pat şi trebuia să mulţumească stelei sale norocoase pentru bafta care dăduse peste el. O bucată straşnică de muiere între zidurile uneia dintre cele mai afurisite puşcării. Nu era cazul să-şi fută norocul; treburi de-astea fac numai proştii.

— Încearcă să te transferi aici, la curăţenie. Viaţa e mai simplă.

Simplă, cum să nu… Doar că James se îndoia că o să-i fie simplu să se transfere la infirmerie. Oftă şi dădu ochii peste cap. Femeia deschise uşa şi ieşi fără să-i mai adreseze un cuvânt.

*

Intoxicaţie alimentară. Adică nu suficient de grav cât să fie internat. Cauza? Ei bine, acum ştia. Conserva de peşte de la Richardo. Richardo primise pachet de la rude şi, darnic cum era, împărţise cu tovarăşul de celulă, ba îi lăsase ce mai rămăsese din partea lui la plecare. Sensibilitate gastrică. Şi un început de ulcer gastric, pe bază de stres, bineînţeles.

Încercase un sentiment de zdravănă dezamăgire când Ricardo plecase. Asta era, omul îşi ispăşise datoria faţă de societate. Şi respirase de-a dreptul uşurat când se pricopsise cu Nermal. Alt moş.

Aproape că izbucnise în râs când medicul, un tinerel care avea aerul că de-abia ieşise din facultate, îi recomandase să evite stresul, că altfel boala se putea agrava. Da, cum să nu. Să evite stresul. Vrei să evit stresul, dom’ doctor? Vorbeşte mata cu imbecilii de la comisia de eliberări condiţionată şi spune-le să mă elibereze cu vreo nouăsprezece ani înainte de cât mi-a recomandat judecătorul. Ce spui? Numai aşa mă poţi vindeca de stres.

Mai erau de făcut ceva analize, până a doua zi erau gata. Până atunci, o mână de pastile colorate şi repaos la pat, plus pansament gastric. Şi nu te mai stresa.

Fu scos din cabinetul medicului de către gardian. În trecere, pe coridor, se întâlni cu infirmiera blondă. O privi, dar femeia păru să-l ignore.

 O picătură de alinare

Pedro îl îmbrăţişă, apoi îi trase un ghiont prietenesc în coaste. Un prieten destul de zdravăn.

— Aşa te vreau!

James rânji, mândru de isprava lui.

— Chestia asta cu muierile care se cordesc în puşcărie e veche de când lumea. Pentru ele e cel mai sigur loc unde poţi să ţi-o tragi fără să te temi că s-ar putea să intre bărbatul peste tine tocmai când ţi-e regulatul mai prielnic. Vrei să ţi-o tragi pe săturate, dar să nu-ţi iasă vorbe şi fără să trăieşti cu spaima că soţul încornorat s-ar putea să vină mai devreme de la serviciu? Atunci n-ai decât să te angajezi la puşcărie. Aici găseşti băieţi cu duiumul, pe alese. Într-o cloacă de ticăloşi, tot găseşti pe unul care se pricepe să reguleze ca în filmele porno. Şi, dacă băiatul este deştept, îşi ţine gura şi are parte de bucata lui de muiere când doreşte. Şi statul chiar încurajează treaba asta, altfel de ce ar accepta să angajeze femei la penitenciare? Femei la infirmerie, femei la bucătărie, femei la cabinetul psihologic, femei la contabilitate, femei gardian într-o puşcărie pentru bărbaţi. Nu prea sună corect, nu? Dar sunt bune. Cei care ştiu cum să se descurce, pot avea din când în când o bucăţică de muiere şi le ies prostiile din cap, cel puţin pentru o vreme. Mai puţine bătăi, mai puţine violuri între deţinuţi. Mai puţini ţicniţi din cauza masturbaţiei excesive, într-un cuvânt, mai puţine probleme. Şi, din toate astea, cel mai bine ies muierile, deşi nici societatea nu se poate plânge. În fond, primesc ce vor şi răspândesc numai beneficii.

Însă James de-abia îl auzea. Deja visa la viitoarea tăvăleală alături de blondă. Blonda lui. Simţi o uşoară strângere de inimă închipuindu-şi că nu avea de-a face numai cu el. Cumva, se aruncase pe el fără să dea impresia că o face din destrăbălare. Mai degrabă fusese… Dragoste la prima vedere?!  Se scutură înfiorat, ca după unul din coşmarurile care-i chinuiau în ultima vreme somnul. Şi undeva, în străfundul inimii, simţi că rămăsese un sentiment pe care nu-l mai încercase din adolescenţă.

*

Îşi plimbă mâna peste pânza polizorului. Aspră, aproape înţepătoare. Părea inofensivă, dar atât de periculoasă. Se crispă gândindu-se la durerea pe care urma s-o încerce. Merita? Ei, nu, nici chiar aşa. Soluţia de rezervă? O lovitură cu ciocanul peste degete; se întâmpla atât de des să te loveşti într-un atelier de tâmplărie. O vânătaie îl putea duce la infirmerie? Nu, trebuia ceva sânge. Sânge! Şi ştia cum să-l obţină.

Şeful de echipă îi strigă ceva, imposibil de auzit în hărmălaia din atelier, iar James îl ignoră. Ridică uşa din lemn masiv şi o fixă în stativ. Şeful, un individ căruia îi sărea muştarul din te miri ce, porni spre el, James îl văzu cu coada ochiului. Las’ să vină. Începu să bată cu ciocanul câteva dibluri. Lovituri zdravene, bărbăteşti.

Mai e puţin. Nu-l mai putea zări pe zdrahonul care coordona echipa, era în unghiul mort. Acum o să înceapă…

Uriaşul începu să urle. Chiar în urechea lui. Ceva despre faptul că uşa trebuia lăsată naibii în pace, că nu era treaba lui; nu înţelegea prea bine, hărmălaia era atât de bine venită…

Şeful îl înşfăcă de umăr. James strânse din dinţi şi închise ochii, apoi lovi. O durere ascuţită îi fulgeră antebraţul stâng. Nimerise ceva mai sus decât intenţionase. Se prăbuşi şi începu să urle. La naiba, nici nu trebuia să facă prea mult teatru. Chiar îl durea de-i venea să se urce pe pereţi. Coordonatorul echipei se retrase, albindu-se brusc. Nu intenţionase nicio clipă…

— Ne întâlnim din nou.

Nu era o afirmaţie, nici măcar o constatare. Vocea asistentei era neutră. James îşi mută ochii de la sânii generoşi la reverul halatului, căutând ecusonul. Îl descoperi, măcar în parte. De sub guler se ivea doar un colţ al ecusonului. Insuficient cât să-i poată citi numele. Doar un „a”, ultima literă din nume. Iar un „a” putea însemna multe. Câte nume feminine se terminau în „a”? Mai degrabă putea spune câte nu se terminau în „a”, era mai comod. Eva?… Sheila?!… Veronica?!… Natasha?… Christina?!… Existau atâtea posibilităţi.

Se strâmbă când femeia începu să-i  tamponeze rana. Îşi zdrobise pielea de pe antebraţ; un noroc chior. Ar fi putut să-şi rupă un os.

Încercă să o atingă cu mâna sănătoasă, dar şi-o retrase imediat. Nu, n-o atinge, îi sună o alarmă în cap. Nu te grăbi, las-o pe ea să facă primul pas.

Primul pas?! Fraiere, deja a făcut primul pas. Mai mult de un pas. O mulţime. De câte ori ţi s-a întâmplat să te culci de la prima întâlnire cu o muiere? Fără să plăteşti, desigur. Nu-şi aducea aminte să i se fi întâmplat vreodată.

Infirmiera începu să-i bandajeze rana. Nu-l mai durea aşa tare, dar încă simţea pulsaţii dureroase în antebraţ. Atingerile femeii îl făceau să se înfioreze, nu-şi amintea ca una dintre numeroasele femei cu care se culcase să-i fi provocat asemenea senzaţii. Închise ochii şi încercă să şi-o imagineze goală.

Drace! Nu era cea mai bună idee. Deja începuse să se simtă bărbat şi la cât de înzestrat era… Ei bine, ar fi observat şi femeia şi… Deocamdată era cât se poate de tăcută, preocupată chiar.

— Se pare că ai fost dat afară de la atelier, comentă brusc infirmiera.

— Cum?!

Încercă să se ridice, dar brăţara cătuşei îl făcu să se lase înapoi pe pat.

— Se pare că eşti considerat prea nepriceput pentru a lucra acolo, i-am auzit pe gardieni vorbind.

James rezistă impulsului de a-i spune că, de fapt, aranjase accidentul. O făcuse pe surdul cu bună ştiinţă. La câtă gălăgie era în atelier nu putea să-l bănuiască nimeni că n-ar spune adevărul. Şi exagerase sperietura când fusese apucat de umăr. În fond, era într-o puşcărie, era normal să te stresezi când te lua cineva de umăr, putea să fie un descreierat care avea de gând să te omoare.

Dar era mai bine să tacă. Nu trebuia să-şi deschidă sufletul faţă de prima persoană cu care avea de-a face. Şi faptul că femeia asta îl primise între picioarele ei nu-i dădea dreptul să-i devină confesor. Prudenţă, James, prudenţă. Ceea ce ştii numai tu nu are cum să-ţi dăuneze. Ceea ce ştiu alţii te poate trimite pe scaunul electric.

Se opri, chiar înainte să-i fixeze bandajul, şi-l privi cu ochii ei incredibil de albaştri.

— Ai grijă de tine, James.

O spusese atât de firesc şi, totodată, cu atâta pasiune. James simţi cum se topeşte, iar inima începu să-i bat mai puternic.

Îl strânse de mână şi bărbatul lăsă să-i scape un suspin. Un val de căldură îl invadă, începând de la prohab.

Ce avea femeia asta de-l făcea să se simtă astfel? Îşi spuse că, dacă ar fi fost în libertate, poate că nu ar fi băgat-o în seamă, în ciuda ochilor ei albaştri, în ciuda blondului natural din părul ei, în ciuda sânilor obraznici, poate că n-ar fi dat două parale pe ea. În cel mai bun caz i-ar fi tras-o pe repede înainte. Dar aici, aici era cea mai frumoasă dintre femei. Cu siguranţă că de asta îi stârnea astfel de reacţii. Îşi făcea prea multe gânduri. Nu era cazul să se întrebe de ce şi cum. Trebuia să fie mulţumit că i se întâmpla. Şi ce bine era…

— O să am, o asigură.

— Încearcă să te muţi la infirmerie. Nu e chiar aşa de periculos ca în atelierul de tâmplărie.

Nu era periculos. Ba chiar era plăcut.

— O să încerc.

Nu, nu doar o să încerci. Trebuie să reuşeşti, James, trebuie să reuşeşti.

*

Mop, găleată, perie şi cârpă, plus mătură. Înarmat până în dinţi, cum se spune. Norocos? Ei, nu. Norocoşii erau indivizii care îşi duceau veacul oriunde în afara zidurilor închisorii. Norocul de care se bucura acum nu putea să-l ţină douăzeci de ani. Dar era un început.

Nora… Aflase că o cheamă Nora. I-o spusese chiar ea, nu ecusonul buclucaş, chiar după ce terminase să-i îngrijească braţul. Şi se mulţumise să-l sărute pe obraz, prieteneşte şi nu pătimaş. Dar sărutul acela nevinovat îl răscolise mai mult decât o făcuseră toate giugiulelile cu femei de mult uitate. Era dragoste. Fără îndoială. James ştia foarte bine cum sărută o târfă, prea grăbită să se agaţe de următorul client, cu gândul doar la banii pe care-i poate primi. Şi-şi mai aducea aminte ca prin ceaţă cum sărută o femeie îndrăgostită. Nadine. Nadine cu care se iubise în adolescenţă. Ea iubise cu pasiune, el cu trupul. În cele din urmă, el ieşise în câştig. Regulase o femeie devotată, iar Nadine se căsătorise cu un şofer de camion din Canada. În momentul de faţă probabil împărţeau cabina unui camion aflat între Vancouver şi Toronto. Fusese o iubire inegală, din care învăţase foarte multe lucruri, dar cel mai mult conta unul singur. Idila cu Nadine îl învăţase să deosebească o femeie îndrăgostită de o târfă de duzină.

Iar acum se afla pe coridorul infirmeriei, privind neliniştit în jurul lui. Să dea cu mopul şi să frece gresia? Nu-şi imaginase vreodată că va face aşa ceva şi cu siguranţă nu-şi imaginase că o va face de plăcere. Chiar dacă de partea cu plăcerea era responsabilă Nora.

O văzu, împingând un cărucior cu tot felul de flacoane. Medicamente, ce altceva? Îl văzu şi ea şi-i zâmbi. Nu se opri şi nu-i adresă măcar un singur cuvânt, doar zâmbetul fugar, ca o adiere. Dacă n-ar fi fost vorba de Nora, poate că nici n-ar fi băgat de seamă. Dar Nora…

Ei bine, faţă de el însuşi putea s-o recunoască. Era îndrăgostit. Îndrăgostit de Nora.

Începu să frece gresia cu mopul. Pardoseala era curată, dar trebuia să facă o impresie bună din prima zi. Norocul îi zâmbise, Nora îi zâmbise. De ce să dea cu piciorul?

Curăţenie. Curăţenie impecabilă.

O picătură de alinare într-un ocean de venin. Chiar dacă Nora îi zâmbea, chiar dacă se culca cu el, tot în puşcărie se afla. Pentru încă douăzeci de ani. În rahat până deasupra capului. Nu realizase mare lucru, doar scosese vârful nasului din căcat şi inhalase puţin aer curat. Nimic mai mult.

Continuarea, în numărul viitor…