Ca să fie clar de la bun început: Guy Ritchie nu este vreun geniu. Nu reinventează roata, nu inovează în cinematografie. A găsit o reţetă care prinde teribil la public când a regizat prima sa mare reuşită, Lock, Stock and Two Smoking Barrels (Jocuri, poturi şi focuri de armă, 1998) şi n-a mai schimbat-o de atunci – ce-i al lui, e al lui: Ritchie este un tip descurcăreţ şi izbuteşte să coacă de fiecare dată un succes de box-office folosind aceleaşi procedee, dacă nu chiar aceleaşi ingrediente. Sherlock Holmes 2, cum mai este filmul cunoscut, nu este nici pe departe o peliculă de telecinematecă, însă vi-l recomand pentru o zi de vacanţă; uşurel cu aparenţă de seriozitate, spumos, haios, cu o coloană sonoră colorată, mult prea multe încăierări şi explozii, cu un oareşce iz de steampunk.
În această a doua aventură cinematografică a cuplului Holmes-Watson în interpretarea americanului Robert Downey, Jr., respectiv Jude Law, publicului îi este dat în sfârşit să îl cunoască mai îndeaproape pe inamicul lor declarat, tenebrosul profesor Moriarty (Jared Harris). Explicaţia lui Holmes de la începutul filmului este cât se poate de relevantă şi caracterizează personajul lui Moriarty în doar câteva cuvinte: oamenii răi fac rău pentru că pot. Profesor cu reputaţie aleasă, idolatrizat de mulţimi de discipoli într-o eră în care oamenii de ştiinţă erau cu adevărat cineva, îndeajuns de rari şi cutezători încât să stârnească pasiuni puternice, printre altele şi consilier al oficialităţilor britanice, un măr putred printre poamele desăvârşite ale neamului, Moriarty nu se dezice de legile firii şi îl antrenează pe Holmes într-un joc demn de mecanica cerească în care coliziunea dintre două obiecte produce invariabil pagube colaterale. Întrucât Holmes şi Moriarty sunt implacabil fiecare o reflecţie a celuilalt; asemănările sunt mai mult sau mai puţin evident trasate în film: jocul de şah în care sunt înlănţuiţi pe tot parcursul filmului, „dioramele” prin care îşi ordonează ideile şi îşi concretizează apoi planul de acţiune. Cum oare să învingă negrul pe alb? Pagube colaterale – aceasta este adevărata premiză a jocului de umbre ce urmează, căci Moriarty îşi pune în gând să îl înfrângă pe Holmes prin distrugerea lui Watson, singurul lui prieten.
În paralel avem cel de-al doilea fir de poveste, planul grandios, de dimensiuni paneuropene ticluit de profesor prin care se vrea iscarea unui prim război mondial încă de la final de secol XIX. Cu ajutorul lui Mycroft, fratele mai mare al lui Holmes şi reprezentant de vază al Foreign Office (interpretat magistral de Stephen Fry) şi al unui grup de ţigani, Holmes şi partenerul său pornesc într-o cursă contra cronometru pentru a salva lumea şi implicit pe Watson. Şi pentru că am adus vorba de aspectul european, nu mă pot abţine să nu admir la Ritchie şi echipa sa eforturile reale de a respecta adevărul istoric, lucru mai rar întâlnit în realizarea unui astfel de blockbuster; cunoştinţele mele de istorie sunt limitate, dar până şi eu ştiu că România a jucat un rol pe scena politică a vremurilor, chiar dacă un rol de vasal – îmi pare bine să văd o astfel de recunoaştere, oricât de (aparent) nesemnificativă. Păcat însă că în prezent noi ca naţie nu ne mai ridicăm la acel nivel; sau să mai sper într-un soi de regresie istorică?
Filmul are şi minusuri flagrante, fireşte. Pe cât de realistă este atmosfera şi tenta epocii: gările aproape invizibile în fumul gros, oamenii jerpeliţi şi jegoşi, pieţele dezordonate unde aproape că simţi cum te doboară duhoarea, pe atât apar elemente neverosimile care îi răpesc din şarm. Eroii noştri sunt bătuţi măr, hainele sunt terfelite de drum, sunt însoţiţi de o ghicitoare în cărţi de tarot de-o coloratură îndoielnică şi totuşi li se permite să intre fără probleme la balul organizat cu ocazia semnării unui nou tratat de pace între puterile Europei. Iar mai neobişnuit ca valsul lui Holmes cu mai sus numita ghicitoare nu poate fi decât dansul lui Holmes cu Watson la acest eveniment de seamă! O fi fost ea Elveţia neutră şi pentru neamestecul în treburile altora, dar doi bărbaţi rotindu-se oricât de elegant în sala de bal ar fi sărit în ochi, zic eu. În plus, scenele de efect marca Ritchie – deconstrucţia încăierărilor, a asaltului cu mortiere – sunt destul de numeroase pe durata de mai bine de două ore a filmului şi apelarea repetată la acelaşi procedeu oboseşte, chiar dacă regizorul mai introduce câteva variaţiuni, ele sunt pe aceeaşi temă.
Sherlock Holmes este reprezentat trunchiat, pe de o parte extrem de aproape de Holmes aşa cum şi l-a imaginat Sir Arthur Conan Doyle – inteligent, cu o putere de observaţie inegalabilă, subjugat logicii şi opiatelor, pe de altă parte interpretarea lui Downey Jr. mă conduce spre ideea că actorul a greşit platoul de filmare şi joacă un fel de Iron Man retro-futurist. Chiar şi aşa, chimia pe care o împărtăşeşte cu Watson mă face să consider perechea Downey Jr.-Jude Law ca fiind una dintre cele mai izbutite (re)interpretări a cuplului clasic pe micile sau marile ecrane, dacă nu chiar cea mai bună de până acum.
Umorul englezesc, chiar şi plebeian când este, tot fin spre negru rămâne. M-a uns la suflet, de pildă, ironia făţişă în asocierea gitanilor cu Franţa – oricât nu ne-ar vrea englezii la ei pe insulă, parcă tot francezii sunt mai urâţi de cealaltă parte a Canalului Mânecii. Umorul musteşte în mai toate schimburile de replici, iar interacţiunile dintre Sherlock Holmes, Dr. Watson şi Mycroft Holmes fac deliciul privitorului. Să vă spun că există o scenă în care Law dansează în şatră?
Totul, şi bun, şi mai puţin bun, vine la pachet cu o coloană sonoră şi o imagistică speciale – chiar dacă nu inovatoare, sunt bine făcute, disting marca filmelor lui Guy Ritchie şi ridică valoarea filmului. Faceţi stop-cadru în aproape orice moment şi imaginea obţinută poate constitui lejer un fundal interesant pentru desktop-ul calculatorului vostru.
Deşi al doilea din seria Sherlock Holmes în viziunea lui Ritchie, filmul poate fi văzut independent de precedentul. Este acel gen de film plăcut, distractiv, care poate fi văzut chiar de mai multe ori, fie şi numai de dragul actorilor principali. Sau al lui Guy Ritchie.
Sherlock Holmes: A Game of Shadows (Marea Britanie/SUA, 2011); R: Guy Ritchie; Scenariu: Michele Mulroney, Kieran Mulroney; Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams
