Consultantul (3)

Continuare din numărul anterior…

IV

Durerea surdă care îi zvâcnea în tâmple îl făcu să-şi revină în fire. Ignoră suprafaţa moale, confortabilă pe care era întins şi-şi mişcă cu grijă mâinile, apoi piciorele. Când constată că toate erau la locul lor şi că funcţionau relativ normal, îşi miji ochii, privind în jurul său confuz.

Camera de zi. Oare cum naiba ajunsese acolo? Ultimul lucru pe care şi-l aducea aminte era…

― Robert! zise, ridicându-se în capul oaselor, doar pentru a fi împins înapoi de o mână venită de undeva din dreapta sa. Îşi întoarse capul şi înjură când simţi aceeaşi durere de mai devreme săgetâdu-i tâmplele. Robert îi dădu un pahar cu apă pe care îl bău din câteva înghiţituri, după care îl aşeză înapoi pe măsuţa de cafea care nu captase atenţia intrusului, rămânand intactă

Xander se lăsă din nou pe spate, sprijinindu-şi capul de pernă şi acoperindu-şi ochii cu dosul braţului. Oftă.

― Cât timp am fost inconştient?

Până şi vocea sa suna diferit. Mai groasă, mai răguşită.

― Jumătate de oră.

Xander riscă şi-l privi pe Robert cu coada ochiului. Părea neobişnuit de calm având în vedere ce se întâmplase.

― Şi tipul?

― A scăpat. A ieşit pe geam, apoi a coborât pe scara de incendiu şi s-a făcut dispărut pe una dintre străduţele din apropiere. Nu l-am urmărit.

― De ce nu?

---

---

Robert se uită la el de parcă pusese cea mai stupidă întrebare de când se cunoscuseră.

― Sângerai şi îţi pierduseşi cunoştinţa. Ce ai fi vrut să fac? Să te las pe podea?!

Vocea lui crescu în intensitate, dar, când observă că Alexander se strâmbă şi-şi închide din nou ochii într-o încercare disperată de a se izola de zgomotele din jur, se calmă. Când vorbi din nou, o făcu aproape şoptit.

― Tăietura nu e adâncă, dar vei avea nevoie de copci. Te voi duce la spital, dar, înainte de asta, spune-mi că ai o geantă de voiaj pregătită pentru situaţii de urgenţă.

― Ce naiba ar trebui să fac cu o geantă de voiaj?

― Vei veni cu mine.

― Poftim? îl întrebă Xander incredul, ridicându-se în şezut. Nu crezi că exagerezi? Pot să-mi port singur de grijă.

― Observ, îi răspunse Robert sceptic. Tocmai de aceea era să-ţi laşi creierii împrăştiaţi pe podeaua dormitorului tău.

― Nimeni nu e perfect. Xander ar fi ridicat din umeri dacă nu ar fi conştientizat la timp că acel mic gest l-ar fi făcut să inventeze câteva înjurături noi. Nu plec din apartamentul meu. În plus, trebuie să aflu ce naiba căuta aici.

Robert se întoarse cu faţa spre cameră şi privi stricăciunile cu un aer contemplativ. Reuşise să aranjeze canapeaua, sau ce mai rămasese din ea, astfel încât să-l poată pună pe Alexander acolo, dar nu era sigur dacă restul lucrurilor din cameră mai puteau fi recuperate în totalitate. Îşi lăsă ochii să întârzie pe cărţile scoase şi aruncate de pe rafturile ce acum păreau doar nişte simple schelete inutile, pe vata ce ieşise din pernele sfâşiate şi care acum forma mici ghemotoace albe pe podeaua plină până la refuz de lucruri inutile. Într-un final, observă biroul înghesuit într-un colţ care arăta aproape neatins, în afară de…

― Laptopul tău a dispărut.

Xander îi urmă privirea.

― Din fericire am unul de rezervă. E în maşină.

Ridică mâna şi pipăi buzunarul de la piept în care pusese CD-ul. Era gol.

― Unde…?

― Aici.

Robert i-l dădu, după care se ridică de pe măsuţă şi începu să se plimbe prin cameră. Xander îl urmări pentru câteva secunde, dar renunţă când îşi dădu seama că exerciţiul de atenţie îi accentua durerea de cap. Alese să se concentreze pe CD.

― Trebuie să aflăm ce conţine. Ar putea fi important.

Robert se opri pentru un moment şi se uită la el.

― Trebuie să aflăm ce căuta individul de mai devreme. Nu putea să fie acel CD. Nu ştia că îl avem. La naiba, nici măcar nu ştim dacă e ceva important pe el. Frustrat, îşi duse mâna prin păr. Ce voia de la tine?

Xander se gândi pentru un moment înainte de a răspunde.

― Poate acelaşi lucru ca şi tine. Informaţii.

Îl privi neliniştit pe Robert.

― Ceva ne scapă, murmură bărbatul pentru sine.

Îşi lăsă mintea să se reîntoarcă la dosarele pe care le citise şi recitise în ultimele zile. Ce ştiau până acum?

Informaţiile pe care Mike Bradey le furase erau de o importanţă majoră pentru clientul său, având în vedere suma de bani pe care era dispus să o plătească pentru a le recupera. Ceea ce nu putea să înţeleagă, era cum a reuşit cineva ca Bradey să treacă de sistemul de securitate performant instalat exact pentru situaţii de genul acela. Băiatul fusese deştept, dar nu un geniu. Ar fi putut să fie implicat cineva din interior, dar cine? Nimeni în afară de angajatorul său nu avea codurile de la sistemul de securitate. Ca să treacă de ele ar fi avut nevoie de un expert al naibii de bun, plus de un echipament performant care nu putea fi achiziţionat de oriunde. Bradey nu avea nici resursele financiare, nici cunoştinţele necesare pentru a face asta de unul singur.

Căutau cel puţin încă două persoane: specialistul şi omul din umbră. Însă singura persoană cu care Bradey luase legătura înainte să moară, fusese Albert, iar acesta nu era genul de specialist de care ar fi avut nevoie pentru a păcăli sistemul de securitate. Albert fusese doar intermediarul. Dar cine altcineva ar mai fi fost interesat să…

Robert se opri. Cun putuse să fie atât de prost?

Răspunsul era simplu.

― Trebuie să verific ceva, zise dintr-o dată. Încearcă să vezi dacă poţi afla ce fel de informaţii sunt stocate pe CD.

― Dar…

― Doar fă-o, zise, îndreptându-se spre uşă.

― Stai un pic. Xander îl urmă. Ţi-ai dat seama de ceva. Vreau să ştiu ce!

Robert îi zâmbi peste umăr.

― Îţi spun mai târziu. Dacă am dreptate, ce e pe CD-ul ăla ne va da toate răspunsurile de care avem nevoie.

Deschise uşa şi dispăru pe coridorul întunecat, lăsându-l pe Xander singur în apartamentul distrus. Acesta se întoarse bombănind despre parteneri nerecunoscători care nu ştiau să împartă cu ceilalţi, dar câteva minute mai târziu coborî şi el în parcare. Durere de cap sau nu, avea nevoie de laptopul ăla dacă voia să afle răspunsurile la întrebările sale.

Înainte să intre din nou în clădire, mai aruncă o privirea spre locul unde Robert avusese parcată maşina. Era gol.

Dând din cap exasperat, se întrebă pentru a suta oară unde plecase atât de grăbit.

*

Ceaţa de dimineaţă, care venea dinspre râu, aproape dispăruse de tot. Acum razele soarelui reuşeau să atingă nestingherite solul şi să-l încălzească cu lumina lor blândă de primăvară.

Robert coborî din maşină şi privi magazinele micuţe ce mărgineau de-o parte şi de alta strada care în timpul săpămânii era atât de aglomerată, încât nu aveai loc să te deplasezi de la o vitrină la alta. Dar acum era sâmbătă şi, după cum putea observa, majoritatea oamenilor probabil doriseră să profite de ziua frumoasă şi să părăsească oraşul pentru câteva ore de relaxare binemeritată.  Până şi buticurile erau închise şi era aproape trecut de ora prânzului.

Robert îşi înălţă privirea spre construcţia opulentă, modernă, dar care păstra totuşi izul aparte al secolului trecut ce atrăgea clientela din înalta societate. Arhitectura circulară de sticlă, ce strălucea ca diamantul în lumina soarelui, se îmbina perfect cu substratul clasic al clădirii originale, dând întregului ansamblu o notă de eleganţă aproape excentrică.

Privind din perspectiva omului obişnuit, lui Robert nu îi era greu să înţeleagă de ce unii preferau restaurantul acestui hotel pentru un prânz de afaceri. Clădirea, cu interioarele sale largi, moderne, cu podelele de marmură lustruită până la refuz, cu piese de mobilier alese cu grijă pentru a accentua fiecare calitate a spaţiului şi arta abstractă care împodobea pereţii, ar fi intimidat pe oricine.

Dar el nu era oricine şi nici nu venise aici pentru a fi intimidat. Venise pentru răspunsuri şi nu avea de gând să plece până nu le va primi!

Trecu strada grăbit şi se apropie de uşa de sticlă. Văzându-l din timp, portarul i-o deschise ceremonios şi îi oferi un bună ziua şi bine aţi venit la Ritz înainte de a o închide în urma lui şi de a-şi relua postura.

Robert nu-i răspunse.

Recepţia era situată într-o încăpere uriaşă, boltită şi înaltă de aproape trei metri. În faţa sa se afla biroul relaţiilor cu clienţii şi recepţia propriu-zisă, în timp ce atât în stânga, cât şi în dreapta sa se aflau aranjate trei fotolii şi o canapea în jurul unor măsuţe joase de cafea pe care se odihneau câteva ziare. Trei dintre fotolii erau ocupate, însă nimeni nu părea să-l bage în seamă.

În dreapta sa era intrarea în restaurant. Se strecură printre oaspeţii din zona comună şi intră pe uşile duble de sticlă mată ce purtau simbolul lanţului hotelier.

În ciuda orei târzii, restaurantul era aproape gol. Privi în jurul său cu luare aminte, până când observă silueta unui tânăr cunoscut apropiindu-se de el.

― Domnule Todd, zise acesta în semn de salut şi îi zâmbi. Mă bucur că aţi reuşit să ajungeţi. Am fost destul de reticent aseară după răspunsul pe care mi l-aţi dat, însă angajatorul meu a fost ferm convins că vă veţi răzgândi. Trebuie să spun că ma bucur că a avut dreptate.

Îi făcu semn să-l urmeze spre un separeu din partea din spate a restaurantului.

― Chris, nu-i aşa? Când tânărul îl aprobă, continuă: Angajatorul tău are mult prea multă încredere în mine. Nici măcar eu nu ştiam că voi onora invitaţia până acum douăzeci de minute. A fost o decizie de moment.

― Din contră, domnule Todd, rosti tânărul cu o urmă de amuzament în glas, a fost o decizie pe care aţi luat-o datorită unor consecinţe. Apropo, cum se simte tânărul dumnevoastră prieten? Sper că nu a suferit răni prea grave mai devreme…

Robert îşi îngustă ochii şi-şi încordă pumnii. Până la urmă, avusese dreptate. Ar fi trebuit să-şi fi dat seama mai repede. Dacă ar fi făcut-o, poate Alexander nu ar fi fost atacat în propria lui casă. Desigur, dacă ar fi avut puţin bun-simţ şi nu s-ar fi aruncat asupra unui om înarmat, acum nu ar fi avut migrena pe care o avea. Dar bănuia că cere prea mult. Trebuia să se mulţumească cu ce are sau cu ce va avea imediat ce va termina conversaţia pentru care se afla acolo.

― Alexander este bine, răspunse pe un ton neutru, continuând să-l urmeze pe tânărul din faţa sa.

― Mă bucur să aud asta.

Chris se opri în dreptul unei mese ocupată de un singur bărbat care părea adâncit în lectura unei cărţi legate în piele.

― Luaţi loc, domnule Todd. Voi anunţa ospătarul să vă aducă meniul.

Se înclină în faţa celuilalt bărbat, apoi se întoarse pe călcâie şi dispăru din raza lor vizuală. Abia atunci bărbatul închise cartea şi o puse pe masă lângă paharul de vin.

― Mă bucur că ai ajuns, Robert. Pentru un moment am crezut că ai vorbit serios aseară când ai refuzat invitaţia mea la prânz. Sper totuşi că nu te superi că am servit masa înainte să ajungi. Se uită la Rolexul de pe mână. Trebuie să recunoşti că ai întârziat puţin.

Robert se sprijini de spătarul scaunului înalt şi îşi privi interlocutorul. Anthony Jones nu se schimbase prea mult în ultimii cinci ani. Înalt de aproape doi metri, cu o statură impozantă, umeri largi şi trăsături ascuţite, Jones era genul de bărbat care reuşea să atragă privirile chiar şi atunci când nu îşi dorea acest lucru. Portofoliul său de afaceri, mai mult decât diversificat, cel puţin după spusele unora, nu făcea decât să-i completeze imaginea pe care şi-o croise cu atâta grijă.

― Anthony, văd că anii au fost blânzi cu tine! îi răspunse în loc de salut.

Anthony îi zâmbi şi se întinse după paharul de vin. Îşi încolăci degetele în jurul suportului înalt de cristal şi ridică paharul. Cercetă cu o privire de cunoscător lichidul de culoarea sângelui, agitându-l puţin înainte de a-l duce la gură şi de a lua o înghiţitură. Închise ochii şi savură gustul uşor dulceag pentru câteva secunde.

― Pomerol Chateu Petrus…vinul ideal pentru orice fel de întâlnire, de afaceri sau nu. Ar trebui să-l încerci. Îţi va face ziua mai bună.

― Ziua mea ar fi fost bună dacă unul dintre oamenii tăi nu ar fi devastat apartamentul asociatului meu şi dacă nu ar fi încercat să-l omoare.

Anthony îi zâmbi, dar zâmbetul său era rece, calculat. Se asemăna unui animal de pradă, gândi Robert.

― Văd că vrei să treci direct la afaceri. Şi eu care mă gândeam că îi vei face pe plac unui om bătrân şi vei întreţine o conversaţie plăcută.

― Poţi fi descris în multe feluri, Anthony, dar nu bătrân. Cei ce au făcut greşeala asta, au plătit scump. Scuză-mă, dacă nu vreau să mă număr printre ei.

Exact în acel moment apăru un ospătar. Îi lăsă lui Robert un meniu şi îi făcu câteva recomandări, apoi plecă, zicând că se va întoarce în câteva minute pentru a-i lua comanda.

Robert aşteptă până când acesta dispăru, înainte de a continua.

― Ar fi trebuit să-mi dau seama de aseară că eşti implicat până în gât în chestia asta. Nu dau în fiecare zi nas în nas cu unul dintre lacheii tăi. Făcu o pauză şi deschise meniul. Începu să citească. Bănuiesc că ai de gând să-mi spui ce legătură ai cu informaţiile pe care le caut, zise fără să-şi ridice ochii din paginile plasticate.

― Cât de multe ştii despre clientul tău, TopAeronautics? îl întrebă Anthony.

― Ştiu că sunt rivalii tăi şi că deţin 30% din cota actuală de piaţă. Au făcut totuşi nişte investiţii proaste. În urmă cu un an circulau zvonuri că nu vor mai rezista mult, însă, în ultimul moment au prins un contract care le-a adus fonduri suplimentare. Fonduri care au fost investite în dezvoltarea unei tehnologii de ultimă generaţie pentru avioanele cu reacţie. Tehnologie care va fi lasată, conform Departamentului de Relaţii Publice al companiei, în două luni. Proprietarul vrea să profite de moment pentru a anunţa că intenţionează să-şi facă compania publică. Dar cred că ştii deja asta, altfel nu ne-am fi aflat aici.

― Dar având în vedere că planurile care stau la baza acelei tehnologii de ultimă generaţie, aşa cum o numeşti tu, au fost furate, Top Aeronautics are o problemă. De aceea te-au angajat pe tine.

Robert lăsă meniul pe masă şi îl cercetă cu atenţie pe celălalt bărbat care încă privea impasibil vinul din pahar.

― Tu ai furat planurile alea.

Nu era o întrebare. Anthony îşi ridică ochii spre Robert şi privirile lor se încrucişară. Nu părea afectat de acuzaţie.

― Şi dacă ţi-aş spune că ai dreptate, ar schimba cu ceva situaţia? Nici unul dintre noi nu le are.

― Doi oameni au murit.

Anthony nici măcar nu tresări.

― Nu am avut nicio legătură cu moartea lor. L-am angajat pe domnul Bradey pentru munca manuală pe care a depus-o şi pe Albert pentru conexiunile pe care le avea. Nu mă interesează propriu-zis planurile respective, Robert. Făcu o pauză. Nu te-ai întrebat niciodată cine a fost acea terţă parte dispusă să investească într-o companie pe ducă? Cine şi-ar fi asumat un asemenea risc? Mai ales într-o economie ca asta?

Robert se încruntă.

― Cineva ca tine, răspunse, realizând dintr-o dată că situaţia era mai complicată decât crezuse la început. Dar de ce ai face aşa ceva?

― Chiar, de ce? Vezi tu, Robert, când am semnat acel contract cu TopAeronautics, nu am venit doar cu fonduri în ajutorul lor, ci şi cu o mână sănătoasă de lucru. Sănătoasă şi deosebit de genială, aş putea adăuga. Aceeaşi mână de lucru care a contribuit la dezvoltarea noii tehnologii cu care angajatorul tău se mândreşte atât de mult. Deci, vezi tu, planurile respective sunt deja ale mele. Tehnic, nu am furat nimic.

― Atunci, de ce?

― Să spunem doar că designul noilor motoare are anumite neajunsuri. Neajunsuri care pot dăuna imaginii unei companii dacă ajung să fie făcute publice. Îţi dai seama ce se va întâmpla cu valoarea de piaţă a companiei care se găseşte într-o asemenea situaţie? Anthony oftă. Păcat de atâta muncă! Un asemenea eşec ar distruge un om, nu crezi?

― Ai făcut toate astea doar pentru…Robert nu mai continuă. Dacă nu l-ar fi cunoscut atât de bine pe Anthony, i-ar fi venit greu să creadă că ar fi fost în stare să conceapă o schemă atât de complicată. Dar îl cunoştea. Prea bine, ar fi zis unii.

― Nici măcar nu şi-ar fi dat seama ce i-a lovit. Colţurile gurii i se ridicară într-un început de zâmbet.

― Şi când valoarea acţiunilor ar fi atins pragul minim, le-ai fi cumpărat, continuă Robert. Aşa ţi-ai fi distrus rivalul şi ţi-ai fi însuşit patentul pentru noua tehnologie. Cu mici modificări, sunt sigur că ar fi devenit funcţională în scurtă vreme.

― Da, acesta era planul, recunoscu Anthony.

― Întrebarea este: ce nu a mers bine?

Figura lui Anthony se schimbă, calmul de mai devreme fiind înlocuit cu o uşoară enervare.

― L-am subestimat pe domnul Bradey. Nu mă aşteptam ca un individ de teapa sa să fie în stare să decodifice informaţiile de pe acel stick. Nici acum nu ştiu exact cum a făcut-o, dar nu asta e important. După ce şi-a dat seama cât de valoroase sunt, a decis că va primi un preţ mai bun dacă va încerca să le vândă pe piaţa neagră. Din surse sigure ştiu că a luat legătura cu potenţiali cumpărători. Albert Toft a fost unul dintre ei.

― Albert Toft lucra pentru tine? îl întrerupse Robert.

― Uneori. Când eşti în situaţia mea, înveţi să ai ochi şi urechi peste tot. În fine, Albert l-a contactat şi au pus la punct detaliile schimbului. Trebuia să aibă loc la douăzeci de kilometri de oraş.

― Acolo l-au găsit pe Bradey.

― Da. Oricum, Albert a ajuns prea târziu. Se pare că Bradey nu dorea să mă înşele doar pe mine. După ce şi-a dat seama pe ce mină de aur a pus mâna, a decis să copieze informaţiile de pe stick pe două CD-uri diferite. Albert l-a găsit pe Bradey înnecându-se în propriul lui sânge. Bănuiesc că primul cumpărător nu a vrut să-l lase pe Bradey să plece cu banii lui. În orice caz, Albert a găsit asupra lui Bradey un CD. Informaţiile de pe el nu erau complete. Sunt sigur că cel care l-a omorât pe Bradey şi-a dat seama de asta într-un final. Albert trebuia să-l găsească şi pe celălalt.

― Dar s-a lăsat omorât, concluzionă Robert.

― Din păcate. Când a luat legătura cu oamenii mei ultima oară, credea că e urmărit. A spus că CD-ul găsit de el e în siguranţă şi că mă va pune în contact cu o persoană de încredere. Însă, după câteva ore, am auzit că l-au găsit mort într-un sarcofag. Anthony se strâmbă. Urât mod de a muri.

Robert nu-i luă în seamă dezgustul.

― Persoana de încredere…cine era?

― Nu sunt sigur, dar am o idee destul de bună. Până la urmă Albert a fost omorât într-un loc neobişnuit, nu crezi? Oare ce căuta în acel muzeu la ora aia? Sau, mai bine zis, pe cine?

― Alexander…zise Robert privind în gol.

― Aş fi vorbit personal cu domnul Dellinger, dacă nu mi-ai fi luat-o înainte. Totuşi, mă bucur că ai făcut-o. Ceva îmi spune că tânărul acela nu e uşor de convins sau de angajat.

― Nu-mi aminti.

Da, gândi Robert, acum totul avea sens. Discrepanţele din personalitatea lui Albert, moartea lui, CD-ul pe care îl găsiseră la el acasă şi, nu în ultimul rând, felul în care îl găsiseră. Albert îl ştia pe Alexander. Mizase pe faptul că, în cazul morţii sale, acesta va ajunge într-un final la el acasă. Şi o dată ajuns acolo, îşi va da seama că ceva nu e bine. Tocmai de aceea ascunsese CD-ul la vedere. El şi Alexander lucraseră împreună. Ştia că până la urmă îl va găsi. Dar de ce fusese atât de sigur că îl va ajuta mai departe?

Poate de aceea îl căutase în acea noapte la muzeu. Probabil credea că lucrează până târziu. Dar cineva l-a urmărit. Iar acel cineva ar fi putut să facă deja legătura dintre Albert şi Alexander. Iar acum CD-ul se afla în posesia lui Alexander. Iar el era acasă singur şi rănit.

Scârţâitul enervant al scaunului împins cu putere în spate fusese singurul lucru care sparse tăcerea din restaurant când Robert se ridică în picioare. Anthony îl privi surprins.

― E pe urmele lui Alexander, şopti pentru sine.

Uitând de interlocutorul său, de meniu şi de politeţuri, Robert Todd ieşi alergând din restaurant. Avea un presentiment al naibii de prost.

*

Lumina fantomatică a ecranului crea un joc ciudat de umbre pe faţa lui Alexander. Căscând, îşi frecă ochii cu mâna încercând să alunge oboseala. Informaţiile se succedeau mult prea repede pentru a le înţelege în totalitate, dar prinsese esenţialul. Acesta era CD-ul pe care îl căuta Robert Todd. Nu era ceea ce se aşteptase, dar asta nu mai conta acum. Tocmai se pregătea să-l anunţe pe Robert, când îi sună telefonul. Răspunse. Era Oscar.

― Am ceva pentru tine, spuse acesta imediat. Informaţiile pe care le căutai, pe care Albert încerca să le vândă…

― Nu mai e…

― Albert a aranjat două tranzacţii, îl întrerupse Oscar. Nu cred că intenţiona să vândă informaţiile complete. Sau nu intenţiona să le vândă deloc.

Xander se încruntă şi se uită cu coada ochiului la ecranul laptopului. Oare Oscar avea dreptate?

― Continuă, zise pe o voce neutră.

― Am luat legătura cu unul dintre cumpărători. Este dispus să te ajute. Vino acum la magazinul meu şi vom discuta.

Xander se uită la ceas. Trebuia să ia legătura cu Robert. Nu putea să plece pur şi simplu fără să zică unde. Nu după incidentul de mai devreme. Ceva îi spunea că în joc erau mai multe decât credea el. Nu îi plăcea asta. Deloc…

― În locul tău m-aş grăbi, Alexander, sau rişti să pierzi ocazia…

Xander înjură în gând. Îl va suna pe Robert pe drum şi îi va povesti tot.

― Vin acum, zise şi închise. Se uită în agendă şi îl apelă pe Robert, dar după câteva secunde auzi ceva sunând în dormitor. Merse acolo şi ascultă. Sunetul venea de sub pat. Se aplecă şi băgă mâna în spaţiul îngust dintre parchet şi scheletul patului. Găsi telefonul aproape imediat.

― La dracu’!

Probabil îl scăpase atunci când se luptase cu tipul care fusese acolo. Sau atunci când îl cărase până în camera de zi. Acum nu mai conta. Tastă rapid un mesaj, apoi ieşi din cameră şi lăsă telefonul la vedere, lângă laptopul său. Îşi luă geaca de pe cuier şi ieşi grăbit din apartament.

 

V

Strada era pustie.

Xander privi într-o parte şi în alta în speranţa că va vedea pe cineva, dar nu era nimeni. Majoritatea magazinelor erau deja închise şi cu gratiile puse. Dând din cap, îşi strânse geaca mai bine în jurul său pentru a se proteja de vântul rece şi înaintă pe pavajul vechi până în dreptul celui de-al doilea magazin de pe stânga.

De uşă atârna un semn pe care era scris cu litere mari ÎNCHIS, dar asta nu îl mira. Ştia că Oscar îşi închidea magazinul atunci când voia să facă afaceri mai delicate.

Întinse mâna şi încercă uşa. Acesta de deschise cu un scârţâit sonor care îi zgârie timpanele urechilor.

Înăuntru era întuneric. Clipi de câteva ori, până când ochii i se obişnuiră cu obscuritatea. Singura pală de lumină care pătrundea în încăpere venea din partea lui dreaptă, unde jaluzelele grele şi îmbâcsite de praf nu fuseseră trase cum trebuie.

Intră. Ignoră sunetul făcut de bocancii grei şi se deplasă printre rafturile ticsite până la refuz cu aşa-numitele comori ale lui Oscar. Privirea sa se opri pe etajerele de prezentare unde erau îndesate bucăţi şi bucăţele de metal argintiu, plastic contorsionat şi decolorat. Recunoscu unele piese: bucăţi din instrumente muzicale fabricate în urmă cu mai bine de trei sute de ani, un cuţit cu lama tocită şi mâner de os, ce, potrivit inscripţiei de lângă el, data din urmă cu aproape jumătate de mileniu şi alte piese a căror stare era atât de proastă, încât nici măcar nu reuşea să-şi dea seama ce naiba erau. Iar el se presupunea că e expertul…

Oftă. Nici acum nu ştia de ce unii oameni alegeau să dea atâţia bani pe asemenea porcării. Dacă ar fi avut timp şi acces să analizeze fiecare piesă din magazin, ar pune rămăşag că mai mult de trei sfert din ele erau false, iar celelalte supraevaluate.

Ridică din umeri şi continuă să meargă. Nu ar fi trebuit să-i pese. Nu era treaba lui, dar ar fi putut să fie. Fusese învăţat să recunoscă falsurile încă din primii ani de facultate. Dacă ar fi urmărit traiectoria care i-a fost desenată, probabil acum ar fi luptat contra oamenilor ca Oscar. Însă aşa era viaţa:  în loc să lupte contra lor, s-a aliat cu ei.

Pufni.

Oare ce ar spune părinţii săi dacă l-ar vedea acum?

Probabil multe şi nimic bun.

Îşi scutură capul. Nu avea timp de sentimentalisme. Trebuia să se concentreze şi să vorbescă cu Oscar. Apropo de Oscar, unde naiba dispăruse?

― Oscar? Eşti aici?

Se opri să asculte eventualele sunete, dar în magazin nu se auzea nimic în afară de respiraţia sa.

― Oscar? încercă încă o dată, pornind din nou spre o uşă laterală ce dădea spre magazie şi spre camera unde Oscar ţinea marfa pentru clienţii speciali.

― Oscar? Unde dracu’ eşti?

― Mereu m-am întrebat cât durează până răbdarea ta legendară se epuizează.

Scârşnetul din spatele său îl făcu să tresară şi să se întoarcă.

Din celălalt capăt al încăperii, Oscar Greenway ieşi din penumbră şi se îndreptă spre el cu paşi mici, calculaţi. Când trecu prin raza de lumină, arma pe care o ţinea în mână străluci.

Xander se trezi privind neliniştit la pistolul ce era îndreptat spre pieptul său, apoi pe bărbatul care stătea relaxat în faţa sa ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit din comun.

Ochii lui cenuşii îi întâlniră scurt privirea. Determinarea tăioasă care era emanată de ei îi crea o stare neplăcută. Avea de-a face cu un om periculos şi disperat.

Îşi ridică încet mâinile la nivelul umerilor, cu palmele în afară. Bărbatul îi zâmbi.

― Să înţeleg că nu e vorba de niciun client?

Vocea lui Xander nu îi trăda neliniştea. Era calmă şi egala.

― Înţelegi bine. Oscar merse spre el şi îi facu semn cu arma. Întoarce-te cu spatele, spuse pe un ton hotărât.

― De ce? Nu vrei să mă priveşti atunci când mă împuşti? comentă Xander, dar execută comanda.

Trebuia să-l facă să vorbescă. Trebuia să câştige timp. Robert ar fi trebuit să se întoarcă deja. Dacă văzuse mesajul, atunci ştia unde este. Cu puţin noroc, va chema poliţia şi chestia asta se va sfârşi înainte de a începe cu adevărat.

― Nu fi stupid, Alexander. Dacă aş fi vrut să te omor, aş fi facut-o când ai intrat în magazin. Din păcate însă, eu vreau ceva de la tine.

Îi înfipse arma în spate şi îl împise în camera scăldată în întuneric.

― Ce?

― CD-ul, evident. Vezi tu, ştiam că Albert îl are. Tocmai de aceea l-am confruntat. Dar lucrurile nu au mers exact cum îmi doream, iar micul tău prieten a murit înainte de a-mi spune unde l-a ascuns. Oscar oftă. M-am gândit că ţi l-a dat ţie. Mă pregăteam să vin după tine, dar Todd mi-a luat-o înainte.

Xander riscă şi privi peste umăr la bărbatul pe care crezuse că îl cunoaştea. Zâmbetul de pe chipul lui îi dădea fiori.

― Şi ce bine îmi pare că a facut-o, continuă pe acelaşi ton. Altfel te-aş fi omorât degeaba. Făcu o pauză. Opreşte-te.

Xander se opri. Ochii i se obişnuiseră destul de mult cu întunericul, încât să distingă siluetele unor obiecte. Nu era mult, dar era ceva. Oscar nu părea afectat de lipsa luminii. Încă nu ştia dacă ăsta era un semn bun sau nu.

― Ia loc, te rog. Îmi cer scuze că nu sunt foarte ospitalier, dar înţelegi că trebuie să te leg, nu-i aşa? Nu-mi permit să te las să mişuni pe aici, până când nu ni se alătură şi domnul Todd.

Asta îi captase atenţia. Se aşeză pe ceea ce credea ca este un scaun destul de vechi ce protestă sub greutatea sa şi-şi duse mâinile la spate. Cunoştea procedeul. Nu era prima oară când cineva dorea să-l lege de un scaun. Din fericire, avea ceva experienţă şi cu dezlegatul. Cu puţin noroc, va reuşi să desfacă funiile destul de repede, dar nu atât de repede încât să nu afle tot ce punea Oscar la cale. Poate era nebun, dar în mod cert nu era prost.

― Ce treabă ai cu Robert? Credeam că pe mine mă vrei.

― De fapt, eu vreau doar CD-ul pe care bănuiesc că l-ai lăsat acasa. Când nu primi niciun răspuns, continuă. Mă bucur că ai făcut asta. Aşa am un motiv destul de bun pentru a-l aduce şi pe Todd aici. E mai uşor să scap de voi doi dacă sunteţi în acelaşi loc, spuse şi se aplecă ca să-i lege mâinile de spătarul scaunului cu o frânghie de rafie.

Xander se strâmbă când simţi materialul muşcându-i din încheieturi.

― Eşti nebun. Chiar crezi că vei scăpa după ce ai comis trei crime?

― Patru. L-ai uitat pe tipul acela…Bradey cred că îl chema. Oricum, nu contează. Nu pentru tine. Stai cuminte aici până mă întorc.

Xander îl auzi îndepărtându-se. După câteva momente, sunetul paşilor săi se pierdu în camera alăturată. Aşteptă câteva minute într-o linişte totală. Când văzu că nu se întoarce, îşi smuci mâinile cu toată puterea. Îl legase destul de bine, dar scaunul era vechi. Ştia că până la urmă, dacă nu vor ceda funiile, va ceda spătarul.

Mai smuci o dată. Franghia îi intră şi mai mult în piele, dar nu băgă în seamă durerea. Ar mai fi tras, dar îl auzi pe Oscar venind înapoi. Ajungând la concluzia că nu are rost să-şi asume riscuri inutile, se potoli şi aşteptă următoare mişcare.

Ceva îi spunea că urma să fie o zi lungă.

*

Apartamentul era gol.

Suflând greu, Robert cercetă toate camerele, înainte de a se opri lângă laptopul care încă mergea. Se uită la el o clipă, înainte de a observa telefonul lui mobil.

― La naiba!

Îl apucă enervat şi se pregăti să-l arunce în buzunarul pantalonilor când văzu mesajul. Era de la Xander.

Informaţiile nu sunt complete. Am un indiciu. Mă găseşti la adresa asta: Dely Road, nr 5. Dacă găsesc ceva, te anunţ.

X.

Se încruntă. Un posibil nebun era pe urmele lui, iar el căuta indicii. Dacă Xander ar fi fost acolo, i-ar fi spus clar ce părere are despre instinctele lui de autoconservare. Desigur, dacă ar fi fost acolo, morala nu ar mai fi avut niciun sens.

Obosit, se lăsă pe canapea. Îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi lăsă capul să se odihnească pe palmele împreunate. Simţea primele semne ale unei migrene dându-i târcoale.

Se strâmbă. Fix de asta avea nevoie. Era pe punctul de a-şi închide ochii, când îi sună telefonul.

Văzând că e Xander, răsuflă uşurat şi răspunse:

― Spune-mi, te rog, că nu ai reuşit să intri în şi mai multe probleme…

Tonul său se dorea a fi amuzant, însă, când auzi vocea din difuzor, sângele îi înghţă în vene.

― Îmi pare rău să va dezamăgesc, domnule Todd, dar micul dumneavoastră prieten nu este chiar atât de norocos.

Mâna lui Robert se încordă pe telefon.

― Cine dracu’ eşti? Ce ai făcut cu Alexander?

― Momentan, e bine .Însă lucrurile se vor schimba, dacă nu-mi aduceţi CD-ul.

― De unde ştiu că nu mă minţi?

Vocea nu-i răspunse. Urmă o pauză, apoi auzi un foşnet şi, în cele din urmă, sunetul unei respiraţii întretăiate.

― Robert?

Era Alexander. Respira greu, dar părea a fi bine.

― Ţi-a făcut ceva?

― Nu…sunt ok.

Dar nu apucă să termine. Cealaltă voce reveni:

― Ajunge. Acum că v-aţi convins, mă aştept să veniţi aici cu CD-ul. Şi, domnule Todd, continuă acesta pe un ton sec , bănuiesc că ştiţi cum merg treburile astea. Fără poliţie. Eu şi Alexander vă vom aştepta la numărul 5, Dely Road. Nu întârziaţi. Răbdarea nu este una din virtuţile mele.

Închise.

Robert strânse atât de tare telefonul în mână, încât încheieturile i se albiseră. Se ridică de pe canapea, merse la măsuţa pe care era aşezat laptopul şi luă CD-ul. Se gândi pentru o clipă dacă ar trebui să anunţe pe cineva. Alegerile lui erau limitate şi niciuna foarte bună: poliţia şi Anthony.

Îşi scutură capul.

Poliţia ar fi complicat lucrurile, iar Anthony avea modalităţile lui de a fi mereu la curent cu ce se întâmpla. Era ferm convins că până va ajunge la locul întâlnirii, Anthony va fi la curent cu noile lui mişcări. Nu degeaba supravieţuise omul în jungla afacerilor pentru mai bine de trei decenii.

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, dar în ultimul moment se răzgândi şi intră în dormitor. Verfică sertarul noptierei. Pistolul era încă acolo. După ce se asigură ca e încărcat, îl puse în tocul liber pe care îl avea la brâu şi plecă.

Niciodată nu puteai să fi prea pregătit, gândi în timp ce coborî scările şi se deplasă spre maşină.

Demarând în forţă, ieşi din parcare şi se încadră pe una dintre străzile ce duceau spre partea de nord a oraşului, mulţumind în gând că traficul nu era atât de aglomerat. Cu coada ochiului observă în oglinda retrovizoare maşina mică, neagră care îl urmărea şi zâmbi.

Cel puţin avusese dreptate în privinţa lui Anthony.

Totuşi, pe măsură ce se apropie de destinaţie, maşina rămase undeva în urma lui, până când dispăru de tot din aria sa vizuală.

Robert îşi opri maşina în dreptul magazinului şi privi strada pustie. În afară de cafeneaua de pe colţ care îşi înşirase mesele pe trotuar, nimic nu mai era deschis. Cu atât mai bine, gândi el. Măcar aşa nu vor atrage atenţia nimănui.

Ieşi din maşină şi se îndreptă spre magazin. Se uită prin vitrinele întunecate, dar nu văzu nicio mişcare. Din obişnuinţă, îşi duse mâna la brâu, unde simţi răceala şi greutatea metalului.

Ştia că intră într-o capcană şi că, probabil, lucrurile se vor înrăutăţi înainte de a deveni mai bune, dar nu avea timp să se gândească la alternative. Trebuia să aibă încredere în instinctele sale şi, nu în ultimul rând, în Alexander. Ştia că nu este atât de lipsit de apărare precum părea la o primă vedere. Spera ca asta să lucreze în favoarea lor.

Fără să mai stea pe gânduri, deschise uşa şi păşi înăuntru.

*

Zgomotul din încăperea alăturată îi atrase atenţia.

Xander îşi relaxă mâinile şi aşteptă. Auzi vocea lui Oscar.

― Domnule Todd, cât mă bucur că aţi ales să-mi acceptaţi invitaţia.

Chiar dacă nu-i vedea, Xander putea să ghicească încruntătura care îi marca lui Robert trăsăturile feţei şi zâmbetul extaziat, dar fals al lui Oscar. Îşi imagină lucirea armei în lumina difuză care era filtrată prin jaluzelele ponosite, praful ce se ridica în aer cu fiecare pas pe care cei doi îl făceau şi tensiunea pe care putea să jure că o simte şi el.

Înjură şi-şi smuci mâinile, folosindu-şi de acestă dată toată forţa. Frânghia îi tăiase pielea, iar sângele care se scurse îmbibă funia, făcând-o lipicioasă. În aer plutea un miros înnecăcios de cupru şi mucegai.

― De parcă am avut de ales, se auzi vocea înfundată a lui Robert.

― Bănuiesc că mi-aţi adus ce v-am cerut, nu-i aşa?

Urmă o pauză, după care Robert răspunse:

― Tu primul. Ce ai făcut cu Alexander?

― Ma simt insultat. Obişnuiesc să ma ţin de cuvânt, domnule Todd. V-am zis că nu va păţi nimic dacă îmi respectaţi cerinţele. Ceea ce aţi făcut.

Sunetul paşilor se apropie de locul în care era el. Dintr-o dată o lumină puternică inundă camera. Xander clipi, încercând să alunge punctele negre care îi jucau în faţa ochilor. Apoi îşi ridică privirea şi îi văzu pe cei doi bărbaţi ce stăteau în dreptul uşii.

Umerii lui Robert îi trădau tensiunea, însă chipul său se asemăna unei măşti impasibile şi enigmatice.

Xander înghiţi în sec şi îi susţinu privirea.

Robert îl măsură din cap până-n picioare şi, aparent mulţumit de ceea ce vedea, îşi lăsă colţurile gurii să se ridice într-un zambet feroce.

― Eşti un adevărat magnet pentru belele.

Xander intră în joc.

― Încerc, doar pentru asta mă plăteşti.

Îi întoarse zâmbetul. Profitând de faptul că atenţia lui Oscar era îndreptată spre celălalt bărbat, reuşi în sfârşit să-şi elibereze o încheietură.

Xander îşi ridică puţin bărbia şi îi făcu un semn discret lui Robert. Acesta dădu aproape imperceptibil din cap.

― Îmi cer scuze că stric acestă frumoasă reuniune, dar vreau CD-ul. Înăspri puţin tonul. Acum!

Robert îl scoase din buzunar şi i-l arătă.

― Acesta?

Ochii lui Oscar sclipiră.

― În sfârşit, murmură pentru sine şi îl înşfăcă. Apoi ridică arma. Trebuie totuşi să-l verific. Vă rog să ma scuzaţi dacă nu am încredere în dumneavoastră, dar sunt prea aproape ca să greşesc acum. Îi arătă una dintre conductele din partea opusă a încăperii. Vă rog, domnule Todd, după dumneavoastră.

Robert se gândi să se împotrivească, dar prinse avertizarea mută din privirea lui Xander. Ascultă ordinul.

Se duse lângă conductă. Oscar se apropie şi ţinând cu o mână pistolul la pieptul său, cu cealaltă scoase o pereche de cătuşe pe care le flutură cu satisfacţie în faţa sa.

― Cătuşe? Serios? Nu e foarte original.

― Poate, recunoscu Oscar, prinzându-i o mână de conductă cu ajutorul lor. Dar îşi fac treaba. Iar asta e singurul lucru care mă interesează. După ce se asigură că totul e bine, se întoarse spre uşă. Voi reveni imediat. Trebuie să verific CD-ul ăsta. Făcu doi paşi, după care se opri. Apropo, domnule Todd, cred că am uitat ceva.

Venind înapoi spre Robert, se aplecă şi îi luă pistolul de la brâu, după care ieşi din cameră şi închise uşa în urma lui.

― Nu te grăbi. Noi stăm bine aici, zise Xander printre dinţi.

Oscar nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit.

Xander îşi întoarse privirea spre Robert.

― Eşti întreg?

― Mai întreg decât tine. Ochii lui Robert se opriră asupra frânghiei roşiatice şi oftă. De obicei ajungi în situaţii ca astea? Cum naiba ai supravieţuit în armată?

Xander pufni şi-şi eliberă şi cealaltă mână.

― Sincer, şi eu m-am întrebat uneori asta. Poate tu eşti o influenţă proastă. Se ridică de pe scaun şi-şi frecă încheieturile. Trebuie să ne grăbim. Se va întoarce imediat.

Robert îşi smuci mâna. Sunetul scos atunci când metalul cătuşelor se lovi cu putere de conductă, reverberă în camera mică. Robert privi în sus. Conducta era veche şi ruginită, dar părea destul de rezistentă. Venea de undeva de la etaj şi intra în pământ. Avea nevoie de o cheie sau de o agrafă. Din păcate, nu le avea nici pe una nici pe alta, iar trusa neagră pe care o folosise mai devreme rămăsese în maşină. Se uită la Xander care îl privea pierdut în gânduri.

― Vreo idee?

― Mda, dar nu o să-ţi placă.

Xander îi oferi un zâmbet angelic care nu prevestea nimic bun. Inspectă scaunul de care fusese legat pentru un moment, apoi îl luă pe sus şi se apropie de uşă.

Rober înjură.

― Nu…

― Ştiu că nu e o idee bună, dar e singura pe care o am. Calmează-te. Totul va fi bine.

― Desigur, până la urmă nu eşti tu în bătaia puştii, i-o întoarse Robert, care trase încă o dată de cătuşe.

― Nu mai fi melodramatic, Todd. Nu te prinde.

Xander se rezemă de perete. Cu mâinile ţinea spătarul scaunului. Îşi încordă trupul. Câteva secunde mai târziu, uşa se deschise.

Xander lovi. Tare.

Oscar înjură, îşi pierdu echilibrul şi făcu un pas în spate. Din păcate, nu scăpă pistolul din mână. Xander împise scaunul în faţă, facând ca picioarele sale să se înfigă în coastele celuilalt bărbat.

Oscar icni. Ridică mâna în care avea pistolul ca să o ferească de forţa distructivă a atacului neaşteptat. Arma se descărcă. Sunetul ascuţit îl făcu pe Oscar să tresară. Un miros distinct de praf de puşcă şi ars se răspândi în încăpere.

Xander însă nu păru afectat.

Se împise în celălalt bărbat cu toată forţa, scoţându-l din camera micuţă şi împingându-l spre încăperea pricipală.

Totuşi, Oscar reuşi să-şi revină. Cu o forţă neobişnuită, mânată de adrenalină, împinse scaunul într-o parte. Xander îi dădu drumul, lăsându-l să cadă pe podea. Praful se ridică în aer.

Oscar îndreptă arma spre el. Xander sări într-o parte tocmai când acesta trase. Se avântă asupra lui înainte de a apuca să mai tragă o dată.

― Lua-te-ar naiba! urlă Oscar, rostogolindu-se pe podea cu Xander deasupra lui. Cuprins de panică, începu să-şi fluture mâinile frenetic. Tânărul se feri şi îi prinse mâna în care avea pistolul într-o strânsoare ca de menghină şi i-o ridică deasupra capului. Cu cealaltă îşi luă avânt şi îl pocni peste faţă. Auzi sunetul distinct al oaselor rupte şi zâmbi. Până la urmă, nu-şi pierduse îndemânarea chiar de tot.

Oscar gemu şi scăpă pistolul din mână.

― Alexander, ce naiba se întâmplă acolo?

Vocea lui Robert se auzea destul de clar din magazie, dar Xander nu avea acum timp să se gândească la el.

Xander îl prinse pe Oscar de reverele hainei şi îl ridică de pe jos. Îl pironi de perete şi îl lovi în stomac.

Bărbatul îşi închise ochii din cauza durerii. Genunchii i se înmuiară. Când Xander îi dădu drumul, se prelinse până când ajunse din nou pe jos. Ochii îi rămăseră închişi. După câteva secunde de nemişcare, Xander îşi dădu seama că îşi pierduse cunoştinţa.

Xander se întinse şi luă arma. Căută în buzunarele lui Oscar până găsi cheile de la cătuşe. Cu ele în mână, se întoarse în camera mică de unde plecase.

― Şi individul?

Întrebarea lui Robert îl făcu să zâmbească.

― Încă trăieşte.

Desfăcu cătuşele.

― Perfect. Va avea multe explicaţii de dat poliţiei.

Xander îl privi.

― El i-a omorât pe Bradey şi pe Albert.

― Ştiu. Şi a vrut să ne omoare şi pe noi, continuă Robert îndreptându-se spre ieşirea din cameră. Xander îl urmă.

Robert trecu pe lângă Oscar ca şi când nu ar fi fost acolo, oprindu-se doar când ajunse lângă biroul din colţul opus, pe care stătea un computer vechi şi doua CD-uri simple. Le luă şi le băgă în buzunar.

― Astea sunt ale noastre.

Xander ar fi vrut să spună ceva, dar exact atunci auzi sunetul sirenelor de poliţie.

Se uită întrebător spre Robert.

― Cine naiba a anunţat poliţia?

― Nu te uita la mine, zise Robert. Am fost puţin ocupat.

― Şi eu.

Xander scutură din cap.

Nu mai conta.

În câteva minute, uşa de la intrare se izbi de perete cu putere şi trei persoane păşiră înăuntru, cu armele pregătite.

Amândoi bărbaţii ridicară mâinile desupra capului.

― Măi, măi, ce avem noi aici? Oare de ce nu mă mir să va găsesc într-un loc ca ăsta? se auzi o voce amuzată, dar uşor resemnată.

Privirea lui Xander se încrucişă cu cea a poliţistei care vorbise. Aceeaşi poliţistă care îi luase lui interviul când îl găsise pe Albert.

Oftă.

De ce naiba i se întâmplau toate astea numai lui?

*

Jumătate de oră mai târziu, după ce supravieţuise unui alt interogatoriu şi câtorva priviri nu foarte subtile, Xander se afla pe bancheta ambulanţei care venise imediat după poliţie şi privea impasiv tânăra care îi dezinfecta rănile de la încheiturile mâinilor.

Îl putea auzi pe Robert vorbind răspicat la telefon câţiva metri mai departe, dar nu mai avea energia necesară pentru a înţelege ce spune. Toată oboseala acumulată în ultimele zile îşi făcea simţită prezenţa.

Îşi închise ochii şi-şi lăsă capul să se odihnească de interiorul maşinii.

― Gata.

Mijind un ochi, observă zâmbetul paramedicului. Îi mulţumi cu jumătate de gură, apoi reveni la poziţia iniţială şi stătu aşa până când simţi pe cineva apropiindu-se.

― Arăţi ca naiba.

Deschise ochii. Era Robert.

― Merci. Mă simt la fel de bine precum arăt. Ce a fost toată chestia aia? întrebă, făcând referire la conversaţia pe care o purtase la telefon.

Robert ridică din umeri.

― Nimic important. Mi-am anunţat doar clientul că îşi va primi planurile în curând. Imediat ce poliţia va termina cu ele.

― Presupun că nu e foarte încântat, ghici Xander.

― Nu, nu e, dar se putea şi mai rău. De aici încolo e treaba avocaţiilor. Totuşi, gândi Robert, era o situaţie mai mult decât favorabilă. Chiar şi Anthony ar fi avut nevoie de ceva timp pentru a aranja ca acele informaţii să fie sustrase din evidenţele poliţiei. Clientul său încă mai avea o şansă să îndrepte greşeala pe care aproape o făcuse.

Amândoi tăcură. Xander privi orizontul. Începea să se întunece. Razele palide ale soarelui se pierdeau dincolo de faţadele demodate ale clădirilor din Cartierul Vechi. Probabil era deja trecut de ora şapte.

Se ridică în picioare şi coborî din ambulaţă. Îşi întinse braţele până când îşi auzi oasele trosnind, apoi îşi întoarse privirea spre Robert.

Acesta părea pierdut în gânduri.

― Cât timp mai rămâi în oraş?

Robert tresări.

― Poftim? Scuze, nu eram atent.

― Cazul tău e rezolvat. Bănuiesc că te vei întoarce acasă.

― Da. Plec în noaptea asta.

― Şi eu care mă gândeam că vei rămâne să sărbătorim.

Robert îşi ridică sprâncenele întrebător.

― Vrei să sărbătorim?

― Eram sarcastic. Vreau să mă duc acasă şi să dorm. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Dar trebuie să recunosc: parteneriatul ăsta a fost… diferit.

― Diferit bun sau diferit rău? îl întrebă Robert râzând.

― Încă nu ştiu. Întreabă-mă mâine dimineaţa.

― Maine voi fi plecat.

Urmă o altă pauză.

― Ştiu, răspunse Xander, după care întinse mâna spre Robert. Nu pot să spun că a fost o plăcere, dar a fost interesant.

Robert îi cuprinse mâna şi i-o strânse. Îl privi serios.

― Sunt de acord cu tine, spuse, apoi îşi privi ceasul. Scuză-mă, dar trebuie să plec. Sunt sigur că vom mai auzi unul de altul.

― Mă cam îndoiesc, Todd. Astea două zile mi-au dat mai multe bătăi de cap, decât ultimele luni petrecute în armată. Iar acolo se presupunea ca e război…

― Viaţa îţi rezervă multe surprize, îi răspunse Robert. Ne vom mai auzi.

Chiar mai repede decât crezi.

Zicând asta, se întoarse şi plecă în direcţia opusă. Xander îl urmări cu privirea până când dispăru printre oameni strânşi pe trotuar. Abia după câteva minute îşi dădu seama că avea ceva în mână.

Se încruntă şi privi în jos. Era o carte de vizită pe care scria mare: Todd Security.

O întoarse pe spate şi aproape izbucni în râs.

Mesajul era scurt şi scris cu litere de mână.

Dacă vrei vreodată să-ţi schimbi meseria, dă-mi un telefon.

― Tipic, murmură uşor amuzat.

Observând că nimeni nu-l bagă în seamă, porni liniştit pe jos spre apartamentul său. Era o seară frumoasa pentru o plimbare. Mâine va avea destul timp pentru a se gândi la tot ce se întâmplase.

Mâine…

 

Sfârșit