O voce necontrolată:
– Copilul copilul e în casă Dumnezeule copilul au un copil de numai câteva luni Doamne
Peste, Chef răcnea indicaţii:
– Acolo. Ţine mai mult pe fereastră! Nu mai da acolo, e pierdut. Bagă jetul în casă. Ţine drept. Acolo. Da, acolo!
Focul ajunsese la acoperiş. Ţâşnea din luminatorul de la mansardă şi pe ferestre.
Se formase un grup de spectatori. Mulţi dintre ei veniseră direct de la plajă şi erau în costume de baie. Telefoane la urechi. Telefoane captând imagini. Girofaruri. Palme acoperind guri. Palme puse în cap sau la ceafă, în semnul predării. Poliţişti ţinând oamenii la o oarecare distanţă.
Şi incantaţiile femeii:
– Copilul copilul Doamne Dumnezeule nu mă aude nimeni e un copil pentru numele lui Dumnezeu un copil care ARDE DE VIU
– Inundă etajul, urla Chef. Nu-l lăsa. Fă pârtie la băieţi. Inundă-l. Lasă-l Dumnezeului de acoperiş, ţi-am zis!
Dumnezeu era pe toate buzele. Repetat întruna. Lasku nu vedea nicio lucrare a Domnului aici. Doar flăcări. Ele căutau cerul. Jeturile de apă nu numai că nu păreau să le potolească vreun pic, ba dimpotrivă, păreau să le înteţească. Fumul îndolia după-amiaza de august.
– Intru.
Iar ăsta fu ultimul lui cuvânt.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Lasku îşi puse casca. Îl văzu pe Chef întorcându-se spre el. Îl văzu spunând ceva, îi văzu mâinile agitându-se cu furie. Îi păru că Chef spunea Boboc. Că spunea Ce crezi că faci, Boboc?
Telefoane îl filmară din spate în timp ce intra în fugă pe uşa principală.
Holul şi livingul erau primitoare. Mobilele parcă aşteptau, într-un crepuscul aparent liniştit, apariţia proprietarilor. Dar crepusculul era fumul. Lasku respiră prin cartuşul filtrant şi se adânci în el. Bocancii plescăiră pe covorul îmbibat cu apă, apoi bubuiră pe trepte. Ceva trosni deasupra şi crezu c-o să-i cadă tavanul în cap. Un zgomot de mobilier răsturnat şi de spart, care făcu locuinţa să se cutremure. La etaj, undeva în capătul culoarului, o uşă era întredeschisă. Îi dădu un picior. Aerul fierbinte îl izbi în plin. Se feri de incendiul care căuta să se extindă, să prindă, să macine, şi cercetă încăperea. Jucăriile arzând în mijlocul patului, patul, arzând şi el, draperiile – o vâlvătaie. Pătuţul cu ţarc răsturnat. Un avion de lemn, cu aripile aprinse, legănându-se deasupra lui. Focul topea tapetul de pe perete. Scântei de tapet şi de ziar se desprindeau şi zburau; fulgi de cenuşă. Un urlet. Voci. Voci răsunând de la etajul superior. Transpiraţia îi curse în ochi. O luă înapoi spre scări şi urcă prin valurile tot mai grele şi mai încinse. În câmpul vizual limitat de vizor se clătinară lambriurile şi balustrada în flăcări. O familie fericită cu un prunc în braţe, în căruţ, în pătuţ îi zâmbea din grădină, de pe plajă, de la maternitate – dintre rame. Fotografii mistuindu-se pe zid şi pe trepte, printre cioburi. Un bufnet. Casa tremură din temelii. Încă un urlet. De sus. Îşi puse masca de oxigen şi continuă să urce. Sus, sus, în iadul de sus. Vizorul se-ntunecă dintr-odată. Negru.
Se ghemui şi se apără de bucăţile de lemn care picau peste el. Căzu pe burtă, îngropat în dărâmături. O durere îi fulgeră mâna, mâna dreaptă, antebraţul, fractură. Dispăru aproape instantaneu. Cine avea timp de durere, când el murea dracului aici. Dacă nu izbutea să se elibereze i! me! diat!, adio salariu pe luna august. Adio salariu pe septembrie octombrie linişteşte-te. Respiră. Respiră. Foloseşte-ţi nu capul nu capul. Nu te mai gândi
(‘tu-i paştele mă-sii, Boboc!)
foloseşte ultimele resurse de energie care ţi-au mai rămas.
Îl ţintuise o greutate de vreo tonă jumate.
Apă sărată îi căzu în ochi, clipi.
Nu te pierde, nu acum. Respiră. Inspiră. Expiră. Dă afară iadul.
Atâtea dorinţe. Atâtea lucruri rămase de făcut. Locuri de vizitat sau revăzut. Oameni. Planuri. Atâtea vise. Şi-atât de devreme să le piardă pe toate. Douăşdoi de ani.Numai douăşdoi de…
Parte din greutate, bârne mari de lemn, se rostogoli, bufni, fumegă în lături.
Nu-i venea să creadă. Că e liber. Că se poate mişca din nou. Că se poate întoarce şi că se poate salva.
Clipi lacrimi.
Limbi galbene se-ncolăceau pe ce mai rămăsese din tavan. Iar prin spărtura aceea, prin linţoliul care se lăsa tot mai adânc şi prin clocot, Lasku întrezări ceva. O siluetă. Şi auzi plânset de copil.
Durerea spuse salut. Salut şi ţie. Ţinându-şi mâna rănită pe lângă corp, se târî mai departe. Nu înapoi. Înainte. Mintea îi spunea înapoi, corpul îl ducea înainte. Cumva, ajunse în capul scărilor. Aşteptă acolo puţin, numai puţin, lăsaţi-mă un moment, oameni buni, ca să descopere în el ultimele resturi de voinţă
(greşit, de nebunie)
şi ultimele fărâme de putinţă. Se agăţă de ele şi intră prin cadrul de foc.
Camera era un cuptor. Acoperişul dispăruse aproape în totalitate. Cerul era o vâlvătaie. Pe marginea hăului care se deschidea în podea, o femeie stătea nemişcată. Cu capul plecat, cu umerii adunaţi, cu pruncul la piept. Cordonul halatului atârna pe jos şi-un capăt ardea. Copilul i se frământa în braţe. Scâncea.
– Nu.
Robert. Era refugiat într-un colţ. Nu mai purta nici casca de protecţie, nici masca. Figura i se înnegrise, abia i se mai puteau citi trăsăturile. Unde e Parnik?, vru să-l întrebe. Lasku îşi şterse vizorul cu mănuşa. Pe perete alergau peşti coloraţi. În cubul de lume din acvariul ăla, cine ştie cum, rămas intact. Cine ştie cum, bule de oxigen continuau să aereze apa. Lui Lasku i se părea că le şi aude, bluc!, plesnind la suprafaţă. Blucblucbluc!
– Nu… te apropia, mormăi Robert.
Lasku se ghemui lângă el. Ochii lui Robert se holbau, ficşi, din negru. Lasku îl apucă de vestă şi-ncercă să-l tragă de-acolo. Durerea spuse salut salut salut. Dintre buzele vineţii ale lui Robert se scurse un şiroi de apă. Într-o cută a uniformei se zbătea un caras auriu. Lasku se-ntoarse şi văzu că era privit la rându-i.
Femeia întinsese braţele înainte. Ghemul de carne se zbătea în mâinile ei.
Lasku îşi dădu jos masca de oxigen şi i-o puse lui Robert.
– Demult, spuse femeia.
Casa se cutremură scurt. Un ciob rămas agăţat de tâmplărie se desprinse şi se sparse pe pervaz.
Lasku tuşi.
– Nu-l mai poţi salva, spuse ea.
Se produse un alt cutremur.
Mirosea a peşte ars. Lasku tuşi.
– Pe nimeni nu mai poţi salva. S-au înecat demult.
Lasku se-ntreba cum de mai putea vorbi. Se-ntreba unde dracului mai găsea ea vreo particulă de oxigen de respirat aici. Să-i spună şi lui. Să ştie şi el. Îşi puse masca la gură şi trase adânc.
– Pleacă, spuse femeia. Pleacă de-aici. Ieşi din casa mea! IEŞI!
Făcu un pas şi dispărură prin podea, ea şi copilul.
Un picior de masă. Bucata de lemn ieşea din tumulul ruinei, prin pieptul ei. Pe pântece şi din gură îi curgea sânge. Ţinea încă pruncul într-o mână, cu căpşorul sprijinit pe un sân.
Lasku îl desprinse de mamă. Se furişă printre flăcări, jos pe scări, peste obiecte şi resturi de obiecte, prin băltoace şi norii de fum care se-ncălecau, acoperind totul. Lumina zilei îl izbi în spatele tâmplelor. Merse mai departe. Merse, merse, cu copilul plângând pe umărul lui. Bocancii i se afundară în nisipul plajei, dar nu se opri. Decât la prima atingere a valurilor. Acolo, căzu. Respirând încă în mască, lăsă uşurel copilul jos.
Valul veni. Se retrase. Veni. Se retrase. Aduse cu el un peşte mort. Şi amintirea.
Imaginile îl asaltară.
Nu se oprise pentru că nu-l ajutase nimeni.
Întorcându-se cu aducerea aminte, văzu nisipul plajei pustii şi strada, maşinile de pompieri şi de poliţie şi de salvare abandonate. Un furtun se zbătea pe ciment, aruncându-şi jetul în toate părţile. Pe Chef nu-l zărise, nici pe ceilalţi colegi. I se păruse că era linişte. Prea linişte. Pentru că şi grupul de gură cască era absent. Îşi aminti iarba uscată pe care călcase. Florile uscate din grădina casei. Copacii desfrunziţi în iarna verii. Apoi îşi aduse aminte că privise prin gaura din tavan pentru ultima dată. Gândindu-se la Robert. Gândindu-se că ajunsese prea târziu. Chiar… că îl abandonase. Iar atunci când se uitase în sus, acoperişul era o gură de foc. Iar Robert căzuse în sus, prin gura aia.
Lasku îşi scoase casca. O aruncă în nisip.
Copilul râse.
Dacă te uitai mai bine, valurile redeveneau valuri.
Copilul râdea.
Când abandonai concentrarea, braţe amestecate cu trunchiuri amestecate cu peşti amestecate cu chipuri se rostogoleau în voia curenţilor.
Ţinea de coadă peştele mort.
Mijeai iar ochii.
Se mânjise la gură. Sub năsuc şi pe bărbie. Era murdar.
Valurile erau valuri.
De solzi.
