Cred că e evidentă din start poziţia noastră în problema genurilor literare. Revista de suspans militează declarat pentru recunoaşterea acestui fel de a scrie literatură, pentru acceptarea lui ca fiind cu nimic mai prejos faţă de alte genuri, faţă de aşa-numitul uber-gen, să spunem, al literaturii mainstream (zis pe alte meleaguri şi general fiction). Căci, dacă e să judecăm genurile ca grup de opere caracterizate printr-o serie de trăsături comune (teme, maniere narative, obiective/efecte), atunci în mod clar avem un gen mainstream bine definit şi nicio clipă nu putem discuta în termenii paradigmei literatură serioasă (aka mainstream) vs. literatură de gen.
În numărul de faţă am lansat mai multor critici literari invitaţia de a discuta despre acest subiect, pornind de la câteva întrebări generice. Răspunsurile (destul de puţine, trebuie să recunosc cu amărăciune) le puteţi citi la rubrica Dosar.
Dar înainte de a vă îndemna să mergeţi acolo, îngăduiţi-mi să expun ideile mele şi, implicit, ale revistei pe care o conduc vizavi de tema aleasă.
Genurile există, au existat dintotdeauna şi este absolut vital ca ele să existe pe mai departe. Orice se scrie pe lumea asta face parte dintr-un gen sau altul. Sau, cum e cazul adesea de dată recentă, face parte din mai multe genuri deodată. Lucrul acesta se întâmplă în primul rând pentru că nici cititorii nu sunt identici între ei. Interesele lor diferă mult şi e absolut normal ca cererii lor să i se răspundă adecvat. A nu crede în valabilitatea genurilor literare e ca şi cum n-ai crede că există vreo diferenţă între un bărbat şi o femeie (ca să aducem genul la sursă); amândoi sunt oameni, dar fiecare are ceva special, ceva doar al său. Astfel, numai cu inconştienţă am putea susţine teza artisticităţii sporite a unui gen în faţa altuia.
Diferenţele de calitate nu sunt de găsit, deci, la comparaţia între genuri. Ele sunt, ca în orice domeniu, apanajul creatorilor, fiind date de forţa acestora de sugestie artistică. Altfel spus, Crimă şi pedeapsă nu e mai puţin valoros luat ca roman crime decât ca roman psihologic. Oricum am privi această carte(şi orice altă carte valoroasă), ea este ceea ce am numit în invitaţia la Dosar „o capodoperă de gen” – sau, admiţând că ficţiunea mainstream aparţine şi ea unui gen, pur şi simplu „o capodoperă”. Ceea ce nu înseamnă că autorul, creând capodopera, s-a desprins de genul său. Dar, desigur, aşa cum e mai uşor de înghiţit automatismul de gândire care desparte literatura în genuri minore şi, nu-i aşa, genuri majore, la fel se procedează – greşit, cred eu – când cititorii avizaţi scot vârfurile unui gen anume din genul care le-a prilejuit excelenţa.
Prin urmare, suspansul de care ne ocupăm în această revistă nu e cu nimic mai prejos de mainstream-ul de care se ocupă alte reviste de gen, cum ar fi, de pildă, România literară (horribile dictu!). Dacă măsurăm lucrurile cu acelaşi şablon, punând în balanţă scrierile bune din ambele genuri, iar nu, aşa cum se întâmplă prea des, ceea ce e valoros din mainstream cu ceea ce e trivial sau comercial, în sens peiorativ, din suspans,veţi vedea că aşa e cum spun. Din discuţia de faţă, pentru a nu complica prea tare lucrurile, am omis cazurile, destul de numeroase în ultima vreme, care combină mai mule genuri. Dar acestea, nu-i aşa, atunci când rezultatul e peste medie (vezi un scriitor ca Michael Chabon), sunt arondate imediat mainstream-ului – uber-genul amintit. Discuţia este, deci, amplă şi, socotesc, prea puţin luată în serios, din păcate. Totuşi, noi am deschis-o în Dosarul acestui număr. De se va vrea a fi continuată, noi aşteptăm oricând părerile voastre la adresa redacţiei.
Dosarul rămâne deschis.
— • —
Numărul de faţă este ilustrat, ca şi până acum, de artistul fotografic Cristofor. Grupajul abordează, şi el, tema genurilor literare, astfel:
Aventure, Crime & Thriller
Fantasy
Horror
Science Fiction
Classics
Fiction
