Pleosc. Apoi poc.
S-a întâmplat alaltăieri – am căzut cu punga, adică, şi încă mai bolborosesc fiindcă, de ce să nu recunosc?, m-a marcat.
De atunci, au mai sosit pe tobogan la răstimpuri alte şi alte lucruri, care însă nu mai mişcă. Aici, în lada de gunoi, slabe speranţe să cunosc mai bine blocul în afară de etajul de unde vin.
Poc! Am zis deja că m-a marcat. Zgomotul ăsta teribil care anunţă sosirea expediată la parter. Continuă să ajungă aici lucruri interesante pentru un singuratic, nu zic nu, însă agasante prin aceea că mă obligă să mă răsucesc pe o parte, să execut rostogoliri câineşti ca să le fac şi lor loc. Trebuie să încăpem cu toţii în ladă. Pe motiv de proastă coabitare am şi fost pedepsit şi expediat, trecut întâi în alt recipient, cu mai puţină apă, apoi relaţiile dintre mine şi Raul s-au răcit, s-au răcit de tot şi, după ce ne-am luat la revedere prin peretele unei pungi, mi s-a dat drumul să cad.
*
O clipă. Soseşte o revistă şi ne zbatem ceva în ladă până ce şi coperta groasă şi lucioasă se aşează bine.
*
A rămas mai puţin de un polonic de apă în fosta mea pungă; un mal, coasta acestui foarte micuţ lac este tocmai coperta lucioasă de revistă prezentând un model ilustru de ceas de marinar – păcat că întinderea mea de apă nu e pe măsura expresiei celor doi bărbaţi din reclamă, căci ei privesc în depărtare, hăt foarte departe, în mod cert nu la mlaştina cu coji de mandarină care încheie bazinul meu la nici o palmă distanţă.
Mă gândesc foarte serios să revin la Raul, dar chiar nu ştiu cum voi fi primit, iar ceasul din reclamă, deoarece stă, nu mă ajută chiar deloc – îmi dă simultan senzaţia că nu a trecut destul timp ca lui Raul să-i treacă supărarea, dar şi că pierd vremea pe-aici.
Nu ştiu precis cu ce ar trebui să mă ocup în tomberon; se repetă de mai multe ori zilele astea întâmplarea cu nişte tenişi negri cu bot alb care trec pe aici, prin spatele blocului. Este mereu aceeaşi persoană – Garrot. Deşi nu îi văd faţa, din cauză că streaşina micuţă a părului ţine chipului umbră permanentă, pun pariu că el este.
De multe ori îl bănuiesc pe Garrot că vine aici pentru mine, trece mult prea aproape de tomberon, chiar discută o dată cu nişte indivizi care, am senzaţia, vor ei tomberonul, dar îi convinge să îl lase pe loc. Aş fi zis că Gar le oferă bărbaţilor gunoieri ceva într-o pungă, un soi de mită, dar am observat că înşişi bărbaţii au adus punga, Garrot doar a băgat mâna în ea, a mestecat şi le-a restituit-o; chiar şi aşa, acei oameni au plecat extraordinar de încântaţi.
Mă întreb atunci de ce nu vine Garrot să mă vadă de aproape. Poate are o treabă mai importantă – se întâlneşte cu altcineva. Da, da, nişte săndăluţe roşii sosesc din stânga şi calcă drept înaintea tenişilor negri. Este vorba de o fată pe care nu ştiu de unde o cunosc, dar o cunosc. A sosit cu o coardă şi încearcă să o sară odată cu Garrot, cuprinzându-l în cupola frânghiei care se roteşte. Din păcate, Gar nu izbuteşte să intre în jocul fetei şi cade în nenumărate rânduri. Râsetele tembele ale unor elevi în derivă îmi confirmă eşecul repetat al lui Gar; altminteri, când privesc mai bine, fata cu coarda nici nu mai este prezentă, probabil s-a retras dezamăgită şi plictisită de nepriceperea lui Gar.
Îmi aranjez mai bine revista în tomberon, ca să reflecte cât mai mult din scenă, să văd ce se petrece. Garrot se ridică şi, surprinzător de iute, săndăluţele roşii sosesc iarăşi din partea stângă, coarda dă din nou să se rotească şi să îl cuprindă şi pe el. Băiatul în negru pică însă încă o dată. Mi-e şi milă să mă mai uit, parcă aud fata spunând dojenitoare „Şi mai voiai să stăm împreună!…”.
Copyright © 2012, Cristofor Photography
Deci o recunosc pe fetiţă, este sora lui Raul. S-au despărţit de ceva vreme, nu cunosc exact în ce împrejurări, chiar sunt curios dacă Raul ştie că ea mai vine din când în când să se joace în spatele blocului său.
Îmi ameninţă mintea ceva ca un vid, un vid care clipoceşte în timp ce mă chinuiesc să îmi amintesc cum am făcut eu cunoştinţă cu Victoria. Pe măsură ce încerc să îmi apropii chipul surorii lui Raul, între mine şi ea o suprafaţă apoasă neagră fierbe tot mai tare, de parcă ar vrea să ne interzică apropierea.
Când mă răsucesc puţin ca să gândesc mai bine, zăresc cu mine în tomberon plicul unei scrisori din Guineea-Bissau; îmi atrage atenţia timbrul, fiindcă este unul care ştiu că îi lipseşte lui Raul: Monodactylus Sebae, ictiofauna africana, Correios Republica da Guine-Bissau, 1983, ar merita să folosesc puţin din apa rămasă ca să îl dezlipesc, chiar asta fac, mă umezesc bine, apoi mă dau pe lângă timbru în sensul solzilor mei, la naiba ce de apă suge timbrul ăsta!, trebuie să mă umezesc de trei ori la rând ca să îl dau jos de pe plic, apoi ce lipiciuri încăpăţânate sunt produse în unele state de mai mic renume, şi oare cine din blocul ăsta primeşte corespondenţă din Guineea-Bissau?
Pentru a-l transporta până la etajul nouă, îmi voi lipi timbrul de corp, iar o latură a sa o voi strecura la branhia mea stângă, ca să-l fixez mai bine.
Iar acum să aşteptăm o oportunitate. Aha, mama administratorului iese să aducă gunoiul, lasă deschisă uşa din spate a scării blocului, poftim, este ocazia mea. Să aştept să văd ce mai aruncă doamna în tomberoane? Nu, nu doresc să mă echimozez tocmai acuma, e important să mă întorc cu timbrul la domiciliu şi să propun să ne împăcăm, să mă întorc acasă, vom vedea dacă mai devreme decât trebuia, înainte să se sfârşească perioada mea de penitenţă. Eu sunt optimist.
Am să urc treptele până la un etaj unde o să vreau să mă opresc, să vizitez puţin un apartament şi să iau puţină apă. Nu trebuie decât să mă port natural.
Aşadar, pătrund cu încredere în scara blocului. Aş fi zis că o să pot urca cel puţin trei etaje dintr-un foc, fără oprire, dar bâl-bâl-bâl-bâl-bâl, găsesc blocul mult mai uscat decât îl ţineam eu minte. Umbros, mulţumitor de răcoros, dar uscat. Lipăi câteva trepte şi deja am senzaţia că timbrul de pe mine vrea să revină la forma iniţială. Trec dezamăgit de parter, acolo nu-i decât calorifer, noroc că e oprit, apoi la etajul unu nicio uşă de apartament nu pare abordabilă – covoarele şi tocurile de uşă sigilează complet spaţiile individuale de locuit, broaştele uşilor au sistemul cel mai dezavantajos pentru mine şi nimeni nu discută pe holuri, să dea vreun semn că ar conduce un musafir sau ar ieşi la o plimbare.
Mai rău: deşi pe palier există ghivece cu flori, nu au fost udate niciunele recent. Ce aş putea eu să fac acum? Între etaje, să intru la ghenă, să îmi dau drumul pe tobogan şi să revin în spatele blocului, unde să aştept zile mai bune. Uşa de la ghenă este întredeschisă, fireşte, nu ca uşile apartamentelor, dar cum capacul este pus la tobogan, eu zic să mă mai chinuiesc cu un etaj. Mă ajută şi o băltoacă din zeamă de legume, puţina supă pe care o găsesc la ghenă; nu-i mare lucru, dar mă impulsionează încă zece trepte; mulţumită ei, pielea nu începe deocamdată să mă usture.
Aşa… Etajul doi. Este crăpată puţin uşa apartamentului 45, la familia Deverdad. Am intrat. Lipăi la stânga pe hol şi apoi la dreapta, în dormitor, minunat, un acvariu! Sigur, este locuit de câţiva Betta şi îl traversează şi zebre, Danio Malabaricus, condiţiile nu sunt optime, dar se putea mai rău – Carassius Auratus!
De îndată ce pătrund în acvariu, în jurul meu apa se eliberează de alţi peşti, ceea ce este şi confortabil, dar şi periculos, întrucât cine s-ar uita acum la acvariu m-ar observa numaidecât.
La un birou din această încăpere, un băiat are ceva treabă la calculator, aşa că stă cu spatele către mine. Deocamdată nu îl recunosc şi s-ar putea să şi părăsesc această casă fără să aflu la cine am fost în vizită. Am un timbru de predat la mine acasă, iar acvariul lui Raul îmi părea, sincer, mai încăpător şi mai drăguţ decorat.
Cineva sună la uşă, apoi foarte repede apare cu noi în încăpere, fiindcă uşa de la intrare este descuiată şi deschisă, aşa cum am aflat-o şi eu.
Masculul Betta din acvariu dă să se apropie de mine, să mă cerceteze un pic, mereu m-a agasat cât de bravi sunt peştii Betta, dar îi dau de înţeles din coadă să păstreze distanţa şi în niciun caz să nu mă deranjeze tocmai acum, când vreau să văd bine afară din acvariu şi să ascult.
Fiindcă băiatul de la birou îşi întoarce faţa spre musafir, îl recunosc şi eu, îi recunosc pe amândoi; Garrot îl vizitează aşadar pe Olivetti Deverdad, un băiat care priveşte mult mai des monitorul decât acvariul. Bunăoară, s-a şi întors cu ochii la ecran, unde se pierd şi intenţiile lui de salut, de gazdă bună.
Dar Garrot nu ţine la formalităţi, nu îl penalizează în niciun fel pe Olivetti, fiindcă, iată, se pare că îl interesez mai mult eu. Dintr-odată este cu nasul la geamul meu – să-mi amintesc să trec cândva şi pe la acvariul lui.
Garrot: Ăsta e peştele lui Raul?
Olivetti: Te interesează peştii?
Gar: Acum aş avea o treabă cu ei, mi-ar fi de folos. Măcar unul. Adică da, îmi plac peştii, sigur, dar acvariu nu am.
*
Nu are acvariu, ce să vizitez?
*
Gar: În Franţa am avut peşti, am ţinut în borcan.
Doamna Deverdad – se vede clar şi prin peretele acvariului – din nou şocată de felul nefericit în care Gar alege să se exprime. Dânsa este venită cu piloncillo simplu, conuri pe o farfurie, dar acum nu mai ştie cum să-şi facă intrarea.
Olivetti: Şi-ţi trebuie al lui Raul? Este un buldozer.
*
Mda, m-a văzut toată lumea.
*
Gar: Când l-a adus?
Olivetti: De curând. Eu nu eram acasă când ne-a vizitat. Mama spune că Raul a apărut la uşă cu punga, a zis că nu poate să rămână dacă eu sunt plecat, ea i-a cerut s-o aştepte un pic, măcar în prag, să-i aducă ceva gustos din bucătărie; când s-a întors nu mai era, dar dacă peştele înoată acum aici în bazin, înseamnă – mama presupune – că Raul totuşi a intrat, a deversat punga la mine în acvariu şi a plecat. Doar îmi cunoaşte casa şi camera.
*
Nu aşa s-au petrecut lucrurile, aş comenta eu, deşi e dificil, din pricină că peştele Betta încearcă iarăşi să se bage în seamă, să mă abordeze din dreapta jos şi să recucerească centrul vasului.
Olivetti nu mai tastează, observ că nu îi mai tresar umerii.
Olivetti: Te rog să iei un poncillo, Gar. Eşti un tip grozav, mi l-ai vindecat pe frumosul meu Betta când i se bulbucaseră ochii şi făcuse guşă.
*
Atenţie! Tot ce declar că discută aceste persoane, oamenii în general, nu e neapărat corect; ne despart o apă şi un geam, mă străduiesc să combin ce-mi ajunge la urechi cu ce văd pe buze, însă rezultatele variază îngrozitor.
*
Olivetti: Practic l-ai înviat, şi îţi mulţumesc. Îi visam noapte de noapte chinurile şi ochii bulbucaţi de boală, buzele răsucite în afară, cum se sufocă…
*
Exact ce spuneam, este posibil să strecor anumite aberaţii printre vorbele unor indivizi. În tot cazul, acum îi acord un pic de atenţie peştelui Betta care nu se lasă; înainte de a-l pocni sub gură ca să se retragă, îi privesc cu atenţie globii şi buzele – sunt absolut în regulă. Oamenii ăştia vorbesc tâmpenii, iar eu pricep şi mai şi.
Acum au luat o scurtă pauză, iar prin faţa mea trec şase Danio malabaricus, trec toţi înainte ca Olivetti să deschidă un subiect nou.
*
Olivetti: Ţie aş vrea să îţi povestesc un vis de-al meu. Se tot repetă şi se schimbă foarte puţin de la o noapte la alta. Mi se prezintă cu mai multe detalii în perioadele când sunt bolnav.
Garrot: Şi de ce mi l-ai povesti mie?
Olivetti: Am căpătat o oarecare încredere în tine, nu uit cum ai explicat senzaţia nocturnă de frig, de curent la spate, a lui Raul; întâi ai stat şi ai ascultat cu răbdare tot ce ţinea să spună, apoi ai avansat ipoteza că putea fi de la o molie, de la un fluture negru mare care se agită prin cameră, creând un vânticel.
Garrot: O molie mare. Sunt mai răspândite decât ne imaginăm. Apropo, scuză-mă că te întrerup, dar nu ai vrea să mai treci pe la etajul nouă, pe la familia Revueltas? Astăzi este ultima zi din priveghiul lui Raul, l-au prelungit destul, zic eu. Ai putea trece să saluţi.
*
Vorbeşte despre acest subiect solemn, însă Gar nu este atent numai la Olivetti; mă întreb dacă a băgat de seamă că ascund un timbru în acvariu.
Olivetti este acum cu nasul lipit ferm de monitor.
*
Olivetti: Nu mă simt în stare, nu vă supăraţi, tu şi Hamor. Când aud de Raul, nici nu mă pot ridica de pe scaun.
Garrot: Bine, hai continuă cu visul.
Nu-mi dau seama dacă Garrot a abandonat aşa de uşor ideea sau doar îl ia pe Olivetti pe altă parte. Cred că mi-ar fi convenit ca Olivetti şi Gar să urce acum să-l viziteze pe Raul al meu, aş fi găsit eu o modalitate să mă duc cu ei.
*
Olivetti: Sigur nu te superi?
Garrot: Fiindcă nu vrei să vii la Revueltas?
Olivetti: Fiindcă refuz să dau ochii cu Raul pentru ultima oară.
Garrot: Bine, eu cred că vor mai fi ocazii să te vezi cu el. Sincer.
*
Doamnei Deverdad îi cade un castron când aude cum vorbesc amândoi băieţii, s-a nimerit pe holişor taman în acest punct al conversaţiei. Gar o priveşte lung, dar deloc compătimitor:
*
― Nu mai dorim nimic, doamnă Deverdad.
Olivetti: Hai mamă, pleacă, îi povesteam lui Gar ceva secret.
Doamna Deverdad: Ceva şi mai secret?
Întreabă aşa fiindcă le este clar tuturor că mai secret înseamnă mai trăsnit.
La mine în bazin eu mă gândesc cum să pun problema apei; poate dacă agit apa, dacă o fac să clipocească, cineva o să propună să adauge apă în acvariu sau chiar să o schimbe, ceea ce întotdeauna produce umezeală, bălţi, mie lucrurile astea îmi convin, îmi creează posibilităţi de a călători. Dar nu, se pare că visul lui Olivetti este important.
Olivetti se răsuceşte către Garrot, iar eu îi văd mai bine buzele ca să pricep vorbele – din cale-afară de util, căci visurile se complică din primul minut şi poveştile lor apelează la cuvinte rare.
*
Garrot: Aşa, deci ce se întâmplă în visul tău?
Olivetti: Suntem eu şi tu în Columbia. De fapt, întâi eu, apoi tu. Chiar ai fost în Columbia?
Garrot: Nu. Încă nu.
Olivetti: Nu este prea plăcut. Totul este foarte plat, pătrăţos şi ascuţit. Eu acolo am treabă într-un cub.
Gar: Cam ce treabă?
Olivetti: Hmm, caut ceva. Nu ştiu precis ce anume caut, ştiu doar că aş recunoaşte lucrul acela dacă l-aş vedea.
Garrot: Cubul tău nu este cumva o cutie, un ambalaj?
Olivetti: Nu, este mult mai mare. Şi este din piatră aproape albă. Când îi privesc un perete, îmi las capul pe spate cam la fel ca atunci când privesc din piaţă catedrala oraşului.
Garrot: Mda, asta înseamnă că ai ajuns la un cub mare.
Olivetti: Înăuntrul lui.
Garrot: Înăuntru? Şi cum?
Olivetti: Cubul ăsta nu este închis ermetic. Prin zidurile lui există nişte despicături, prin ele se şi vede roca muntelui care umbreşte incinta cubului meu. Nu am menţionat asta până acum, dar cubul este prins între doi pereţi de munte, blocat ca între două palme foarte zgrunţuroase. Din cauza lor, în cub e întuneric şi umezeală; şuieră vântul, şi fiindcă se află tare sus.
*
Gar nu mai zice nimic. Dar de atent e atent.
*
Olivetti: Nişte prieteni columbieni m-au ajutat să pătrund în cub cu o placă de lemn atârnată cu un scripete de o sfoară trainică. Tot ei sunt responsabili şi să tragă de sfoară şi să mă scoată afară. Nu ştiu cine a montat acest foarte mic teleferic acolo, presupun că ei, amicii mei columbieni. Dar e mic; trebuie să stau pe burtă când placa se mişcă cu mine. Ajung în centrul cubului de piatră ca la un soi de staţie, sfoara se opreşte şi ştiu că trebuie să mă dau jos. De îndată ce mă aflu pe podea, privesc zidul alb de dinaintea mea; imaginea care mi se prezintă aduce a ceva redat de pe o casetă video uzată, cu firimituri parazite şi pârâituri; da, aud pârâituri şi fâşâieli când încerc să privesc spre marginea superioară a peretelui din faţă, aşa că nu mai forţez lucrurile, ci mă îndrept liniştit spre deschizătura foarte îngustă care există tocmai în mijloc. În loc să îmi aud paşii, îmi ajung la urechi zgomote de uşi închizându-se oarecum filarmonic; mi se pare că această secvenţă a întâmplării are o coloană sonoră pentru care orchestra de-abia se încălzeşte şi nu socoteşte necesar să reproducă şi zgomotul făcut de pantofii mei.
*
Fiindcă Garrot tace de o bună bucată de vreme, Olivetti nu ştie dacă nu cumva amicul lui s-a plictisit, aşa că decide să îi dea degrabă o informaţie care să-l implice.
*
Olivetti: Acolo, în cub, am în acel moment impresia că mă urmăreşti de sus, de pe acoperişul cubului, să zicem. Însă aleg să nu te strig, am altceva foarte important de făcut, să ajung la deschizătura din zidul de la mijlocul cubului. În viaţa reală nu aş trece pe undeva fără să te salut, dar acolo chiar sunt presat de altceva, fiindcă nu se ştie cât timp va mai sta cubul fixat între versanţii de munte. Am uitat să îţi spun că n-ar fi pentru prima oară când ar cădea; cuburile asemeni ăstuia rezistă câteva ore sau câteva minute între munţi, apoi se duc în prăpastie. Noroc cu telefericul şi cu prietenii mei columbieni; ei sunt foarte atenţi să ţină sfoara şi să mă tragă la lumină, pe un podiş din vecinătate, să supravieţuiesc şi să pot face încă o încercare în alt cub.
Garrot: Spui că, în aventura asta a ta, eu mă uit la tine de undeva de sus; asta e tot ce fac?
Olivetti: Îmi pare rău, da, cel puţin deocamdată nu mă ajuţi cu nimic; stai pe burtă pe acoperişul cubului, ca o şopârlă prietenoasă, şi te uiţi foarte atent la mine printr-o deschizătură în peretele de sus al cubului. De altfel, eşti foarte, foarte sus, la tavan, nici nu ştiu cum ai putea să ajungi la mine fără să mori.
Garrot: Şi mai departe tu ce faci?
Olivetti: Mă grăbesc să străbat distanţa ce mă separă de marginea sălii. Când, în sfârşit, sunt la câţiva metri de perete, constat că deschizătura verticală ce împarte zidul în două este şi mai îngustă decât credeam; de-abia încap prin ea fără să o abordez păşind lateral, ca un crab prudent.
Garrot: Îmi închipui că treci prin ea. Iar eu, în continuare, nu mă mişc de pe tavan. Şi ce se află dincolo de peretele ăsta care te-a atras?
Olivetti: Alt perete. La numai câţiva paşi de cel prin care am trecut este încă unul, de data aceasta fără vreo deschizătură sau vreo uşă. E o senzaţie foarte stranie între cei doi pereţi, mă simt ca un gândăcel între două foi de hârtie pe care cineva le ţine cu mare grijă să nu mă strivească; totodată, acel cineva nu face niciun efort să le depărteze un pic ca să mă simt mai în largul meu, să am mai mult spaţiu.
Garrot: Acum deja presupui că stă în puterea cuiva să depărteze cei doi pereţi.
Olivetti: În fine, nu simt ură faţă de constructorul cubului. Dar mă întreb de ce a pus la ultimul perete o menoră, un candelabru mozáic.
Garrot: Ce zici că e la ultimul perete?
Olivetti: Un candelabru din acelea cu şapte braţe. Dar nu asta mă deranjează în acel moment, ci faptul că este stins. Sunt sigur că atunci când am pătruns în cub, focul ardea în această menoră de veghe, dar pe măsură ce eu m-am apropiat de ultimul perete şi de candelabru, flacăra a tot slăbit, până s-a stins fără urmă, fără fum, fără miros. Ţin minte cum inspiram cu disperare aerul din preajma candelabrului, dar nu, până şi mirosul focului s-a sfârşit până să ajung eu la ultimul perete. Atunci cubul se clatină încetişor, dând un semnal că urmează, precum un dinte, să cadă.
*
Lucrurile astea care se povestesc de minute în şir mă obosesc. Sigur, nu pot spune că nu sunt deloc interesante, cu peretele dublu al cubului din Columbia, însă pe mine mă epuizează să tot îmi traduc acest şuvoi de informaţie incertă. Îl admir pe Garrot, care nu tresare nici cât o piesă de mobilier când trece tramvaiul, pozează în auditorul perfect.
*
Garrot: Şi tu izbuteşti să mai scapi? Vreau să spun… atunci când cubul cade în prăpastie…
Olivetti: Da, da, alerg la teleferic, mă prind de placa de lemn suspendată, iar prietenii columbieni mă trag în siguranţă pe platoul lor, unde ne îmbrăţişăm. Cu toate astea, Gar, nu par deloc mulţumiţi de mine. Nu atât că ar vrea să îmi reproşeze ceva, dar îngrijorarea nu le-a părăsit sprâncenele, îmi este clar că totul se va repeta, că ne pregătim pentru următorul cub, care, iată, s-a şi aşezat în poziţie, între două degete ale munţilor.
Gar: Bon. Şi? O iei de la capăt?
Olivetti: Aş fi spus că da, însă a sosit momentul să te implic. Te scutesc de următoarele patru sau cinci vizite prin cub, eu aş sosi din nou culcat în teleferic, aş păşi prin sala imensă a cubului până la primul perete alb, m-aş strecura la al doilea, unde aş da iarăşi de menora stinsă, în faţa căreia sunt mereu total neputincios sau doar complet lipsit de inspiraţie, mă aşteaptă iar columbienii să ne îmbrăţişăm de pomană, fără tragere de inimă. Deci gata cu prostia asta fără finalitate. A şasea oară însă, ceva esenţial se schimbă: nu mai apar eu cu micul teleferic, ci vii tu în centrul cubului.
Gar: Şi tu unde eşti atunci?
Olivetti: Sunt culcat pe burtă pe acoperiş. Nu am nicio haină pe mine, stau cu burta pe piatră şi te privesc printr-o deschizătură. Nu mă simt deloc bine, cred că nu aş putea să mă ridic, şi singura mea distracţie în acea postură este să te urmăresc. Totuşi, am senzaţia că eşti important, că nu mă uit după tine doar din plictiseală.
Gar: Într-adevăr, nu sună bine. Când şi acest al şaselea cub va cădea, cine o să te tragă afară? Nu înţeleg cum de columbienii tăi mă preferă dintr-odată pe mine, iar pe tine te-au abandonat.
Olivetti: Funia ta nu este trasă de amicii mei columbieni, Gar. Nu ştiu cine îţi asigură ţie sprijinul, dar în vis îmi este limpede că e altcineva. De fapt, prietenii mei columbieni anonimi nici nu mai există în acest punct al visului, cred că patru sau cinci încercări nereuşite de a recupera acel ceva le-au ajuns; n-au mai rezistat nici ei, au pierit.
Gar: În fine, eu fac vreo scofală în visul ăsta al tău?
Olivetti: Îmi e foarte greu să îţi răspund. Şi nu îmi dau seama dacă ai vreun merit. La început, procedezi ca mine. Cobori din teleferic şi te îndrepţi spre primul perete alb. Se vede că până şi tu eşti intimidat, de zid, de sunete, de semiîntunericul jilav. Când ajungi tu, despicătura în perete s-a mai îngustat; deşi eşti o persoană slabă, subţire, te strecori prin ea cu mare dificultate – întâi expiri tot aerul din piept, apoi îţi sugi bruma de burtă. Pe acoperiş, deşi mă trezesc că îmi sângerează ombilicul, eu mă târăsc la altă deschizătură să te privesc mai departe. Ai ajuns şi tu între ziduri; te uiţi în stânga şi în dreapta, de parcă ai căuta o cale să ocoleşti al doilea zid, ultimul zid, dar nu este. Te uiţi apoi mai atent la candelabru, moşmondeşti ceva la el, şi ne dăm amândoi seama că nu era o menoră simplă, ci una de Hanuka. În spate avea încă un braţ, unul scurt de tot. Cupa lui adăposteşte un punctuleţ luminos, aş zice că un sfârtoc de fitil încă incandescent. Tu nu eziţi, îţi scoţi maieul de pe tine şi îi îndeşi o bretea în candela din spate, să ia foc. Îţi dai seama târziu că te-ai grăbit şi nu ai rupt mai întâi cârpa în bucăţi, dar îţi asumi gafa şi rupi maieul aşa, în flăcări, şi aşezi fâşiuţe în cupele principale ale menorei. În toate.
*
Este păcat că eu nu pot să pun nicio întrebare. Ocazii aş fi avut, bunăoară acum, căci nimeni nu mai zice nimic preţ de minute bune.
*
Gar: Nu mi se pare că ţi-am fost de mare ajutor acolo. Mai degrabă am tras de timp.
Olivetti: Mă îngrijorează la culme aceste visuri în serial. Şi faptul că nici chiar tu nu le poţi rezolva; nu-mi amintesc când te-am văzut ultima oară atât de încurcat. Ce să mă fac?
Gar: Nu îţi pot spune pe loc ceva liniştitor. Comportă-te ca până azi, zi-mi orice te deranjează şi lasă-mă pe mine să mă ocup de treburile din spectrul ăsta. Uite, tu ai calculatorul şi tot ce oferă el, te poţi refugia bine-mersi în domeniul ăsta; sunt sigur că, dacă îi acorzi deplina ta atenţie, tema visurilor se va mai schimba. Iar dacă nu, mă inviţi aici, îmi povesteşti ce s-a mai întâmplat în cub, iar eu am să mă gândesc dacă e ceva de făcut.
Olivetti: Ai să te plimbi noaptea printre blocuri, ştiu eu. Uneori cu pungi de hârtie. Ne sperii pe toţi şi mai tare. Ce se petrece? Câteodată încerc să te urmăresc de la fereastră, dar în afară de tine nu disting nimic.
Gar: Nimic spectaculos. La răstimpuri e imperios să fac curat, să repun unele lucruri în ordine. Să îi calmez pe unii şi pe alţii.
Olivetti: Este adevărat că am murit cu toţii şi că singurul care mai trăieşte în cartier eşti tu?
*
Cu siguranţă, am citit greşit pe buze.
*
Gar: Nu.
*
O pauză în vorbire.
Prin apă trece un sanitar, a fost foarte curajos să urce atât, până la mine; curăţă cu gura geamul acvariului în dreptul meu.
*
Gar: Eu doar vă liniştesc spiritele.
Olivetti: Iar ţie cum îţi merge?
Gar: Am şi eu visurile mele încurcate.
Olivetti: Cred că ar fi cinstit să ascult şi eu acum unul de-al tău.
Gar: Prea bine.
*
Eu tot aştept ca unul din cei doi să menţioneze ceva care să-mi fie şi mie de folos; am totuşi senzaţia că am pierdut ceva important din prima poveste, din primul vis, dar să îl rog pe Olivetti să repete… nu este fezabil.
*
Garrot: Deci vrei tu să auzi ce visez eu?
*
Olivetti are ochii mari de tot; nu a mai privit la monitor de ceva vreme, deci e o ocazie ieşită din comun.
*
Gar: Se întâmplă într-un bloc de locuinţe. La început mi se pare că mă aflu în clădirea Cactus, Cactusul urban din Rotterdam. Am locuit un pic acolo, aşa că m-aş fi putut visa într-un apartament de la acea adresă, cu toate amănuntele, dar am puţin ghinion în acest vis şi nu este decât un bloc simplu din Varşovia, din cartierul Mokotow. În zonă se găseşte Empark, un parc de afaceri, cu clădiri de birouri, dar în acest vis eu stau mai degrabă pe aleea Wilanowska, într-un bloc est-european standard, cu zece etaje. Deci este înalt şi cu multe scări; e foarte lung, ca un vapor. De fapt, visez că am aţipit de prânz acolo într-un apartament de la un etaj superior, iar când deschid ochii, remarc că pe balconul meu fâlfâie un steag; aud şi ţipete de pescăruşi şi realizez că m-am trezit din două motive: afară este un soare nemaipomenit, care trece prin jaluzele ca prin sticlă, şi, în al doilea rând, clădirea are un oarecare tangaj. Intru cu picioarele în papuci şi păşesc spre balcon; steagul posedat de vânt se dovedeşte a fi bluza mea neagră de trening, agăţată de suportul aparatului de aer condiţionat. Constat că lipsesc toate instalaţiile şi aparatele electronice şi electrocasnice, dar nu mă gândesc la furt în acele momente, fiindcă blocul este în apă; nu în Vistula, pluteşte ca într-o croazieră liniştită pe mare, alături de mai toate clădirile mai răsărite din vecinătate, clădirea Saturn, bunăoară; însă deşi multe din vapoarele de beton sunt mai frumoase decât cel cu care călătoresc eu, pe balcoanele sau la geamurile lor nu văd pe nimeni. Privesc în jos şi în lateral de-a lungul faţadei blocului meu, şi par mai departe singurul pasager rămas în cabina lui.
Când fac o mişcare să îmi găsesc o poziţie mai bună sprijinit de balustradă, mi se pare că o mulţime de punctişoare sunt pe cer, iar tendinţa lor este să se îndepărteze de vapoare; aş putea crede că sunt păsări ori doar nişte gunoaie în ochi, cu atât mai mult cu cât una din aceste scame din ochiul meu revine, tot revine în centrul vederii. Mă dumiresc că nu-i vorba de nicio impuritate şi nici de un pescăruş – e un prieten de-al meu din Varşovia, Janek. Îmi este clar că se apropie de balconul apartamentului meu, că la mine coboară. Mă întreabă uşor obosit – dar este o oboseală fericită – ce mai aştept, eu de ce mai rămân în casă şi nu mă alătur grupului, fluxului. El are o pereche de aripi, în timp ce eu – sunt absolut sigur – nu posed aşa ceva, deşi nu m-ar deranja. În defensivă, eu îl întreb atunci unde sunt restul vecinilor noştri, dacă zboară toţi împreună, şi m-aş fi aşteptat sincer să îmi răspundă că da, că sunt sus cu el, dar Janek îmi bălmăjeşte o povestioară complicată, cum că nu toată lumea s-a comportat la fel când a crescut apa. Unii s-au speriat foarte tare, şi aceia au şi murit, întrucât singurele lor eforturi erau îndreptate spre găsirea de locuri cât mai înalte, nici nu observaseră că, dacă s-ar fi gândit la aripi, totul se rezolva; deşi strigaţi din cer de persoanele înaripate, unii au răspuns că degeaba se gândesc să dea din aripi, nu se întâmplă nimic, şi că să le dea o mână de ajutor. Atunci, nu foarte entuziasmat, dar ca să vadă că sunt dornic să cooperez, îi întind şi eu lui Janek mâna mea, numai că el îmi explică pe scurt că niciun om cu aripi nu poate ridica pe altcineva, oricât de tare s-ar opinti şi oricât de repede ar fâlfâi. Îmi reazem la loc palma pe balustrada balconului, dând de înţeles că eu renunţ, că voi călători mai departe cu blocurile de locuinţe, însă Janek nu se lasă, aproape îmi ordonă să decolez şi eu. Simt că o să tot bâzâie la balconul meu şi n-o să-mi dea pace, că pentru el contează enorm să mă convertească la zburători, aşa că mă urc cu atenţie pe balustradă şi îmi dau drumul ca de pe un gard nu foarte înalt. Nu pot spune că-mi e neapărat frică, ştiu să înot, iar Janek insistă că mă pricep şi să zbor. Ce s-a întâmplat nu a fost deloc solemn sau spectaculos – întâi m-am gândit la aripi, aşa cum fusesem instruit, însă ele nu mi-au crescut, apoi mi-a trecut prin cap că nu mi-aş dori să mă scufund prea mult, căzând în mare de la aşa o înălţime, şi pe măsură ce mă gândeam cât de neplăcut ar fi să mă înfig în apă ca o torpilă, am început să frânez; m-am oprit când sub tălpile mele mai erau doar câteva palme până la micile valuri. Dar cât de dezamăgit s-a arătat Janek că am ajuns în acea situaţie şi tot nu-mi scosesem aripile! Din acel punct, nu am ştiut ce aş mai putea discuta cu el, mă asista bosumflat cum levitam mediocru; de fapt, mai rău, dacă renunţam pentru o clipă să mă gândesc la neplăcerea de a mă scufunda, levitaţia îmi slăbea şi mă lăsam în jos. În acelaşi timp, Janek făcea eforturi să stea cât de cât aproape, adică să se coboare la mine; fâlfâia din aripi ca un vultur obez, dar asta ca să nu urce involuntar printre nori, unde îl trăgea o aţă, era ca un scafandru căruia îi lipsesc greutăţile pentru a vizita adâncurile. O vreme, m-a acompaniat în timp ce mă străduiam să rămân stabil pe verticală, însă buza de jos i se întinsese cât o farfurioară. Nu ne-am mai spus nimic.
*
Olivetti a combătut imediat tăcerea care se infiltra:
*
Olivetti: Şi ce ţi s-a întâmplat mai departe?
Garrot: Am rămas singur. Janek s-a plictisit de cât de jos pluteam în aer şi cât de lent înaintam pe lângă blocul vapor, şi s-a dus cu ai lui în nori.
Olivetti: Păi şi de tine ce se alege în visul ăsta?
Garrot: Mă întorc în sufrageria casei mele şi îmi schimb pantalonii pe jumătate înmuiaţi. Mă întind în pat şi îmi las privirea în seama zborului pescăruşilor. Dar, la un moment dat, mă plictisesc şi eu de atâta stat singur pe vapor. Ies pe palierul etajului meu, ciocănesc la toate uşile, fără vreun răspuns, apoi cobor la parter să verific – poate am noroc şi poştaşul a apucat să treacă pe la scara mea şi să-mi pună ceva la cutia poştală înainte să vină potopul. Nu găsesc însă nimic nici la poştă. Aşa că mă enervez şi decid să părăsesc şi eu blocul şi să zbor peste mări şi insule. Nici nu mai am răbdare să ies din clădire pe la balconul apartamentului meu de la nouă; o iau din etaj în etaj şi verific clanţă cu clanţă, aha, un nene de la doi stătea cu uşa descuiată – adesea şi deschisă, obezitatea făcuse din el un suferind de căldură, doi plămâni înhămaţi la un butoi, o creatură într-o permanentă sufocare –, străbat locuinţa lui, îmi deschid uşa balconului şi părăsesc blocul. Poate ai vrea să mă întrebi de ce nu am ieşit prin scara blocului, mai ales că tot coborâsem la cutiile poştale. Ei bine, de frica înecului o baricadaseră cu mobilier.
Olivetti: Mie a început să-mi placă faptul că în visurile tale nu prea pierzi vremea.
*
Am privit cu coada ochiului spre masculul Betta, intrigat de faptul că stătea cuminte de atâta vreme, el care nu pricepea o iotă din ce se povestea în cameră. Nu înţeleg cu ce îşi ocupa mintea – doar mă vedea pe teritoriul lui, iar eu nu eram de zece ori mai mare; am început să cred că nu se simţea prea bine, apa din acvariul ăsta era pusă direct de la robinet, am impresia. Atâta dezinfectant îi va bulbuca ochii şi îl va guşa.
*
Olivetti: Bon, şi până la urmă unde ajungi? Pe alt vapor urban?
Garrot: Am impresia că eu nu visez lucrurile până la capăt. Adică da, m-am visat zburând peste ape, cu valurile răcorindu-mi din când în când tălpile, însă nu-mi amintesc să fi ajuns undeva. Cred că de cele mai multe ori visul se încheie cu mine privind marea din vârfurile picioarelor, cochetând cu ideea să mă las puţin moale în ea, cât să mă odihnesc şi să mă primenesc.
Olivetti: Atât?
Garrot: Ei, dacă nu-ţi convine, atunci o să-ţi mai povestesc un vis.
*
Garrot îşi închipuise probabil că aşa o să-l sperie pe Olivetti, care îşi ţinuse ochii departe de calculator un interval de timp impresionant. Ei bine nu, a calculat greşit plictiseala lui Olivetti, căci acesta se instalase mai bine în scaun, cu degetele împreunate, să asculte politicos tot, absolut tot ce i se oferea.
*
Garrot: Următorul meu vis este cu peşti.
*
De care? aş fi ţipat.
*
Olivetti: Nu spuneai tu că nu ai avut acvariu? E un vis cu borcane?
Garrot: În vis am acvarii, mai multe, şi tot nu sunt suficiente pentru câţi peşti am în grijă. Încerc să îi organizez pe acvarii cât de bine pot, mai folosesc şi alte recipiente din casă în acest scop, dar adevărul este că plec la serviciu cu inima îndoită, îngrijorat vizavi de ce o să găsesc când mă voi întoarce acasă. În vis, locuiesc singur cu peştii. La răstimpuri sunt vizitat de mama, care mi-a adus toate acvariile de care a putut face rost, până să se dea şi ea bătută. Mă previne că nu voi mai putea jongla multă vreme cu atâţia peşti şi, ca să îşi întărească spusele, mă întreabă câţi peşti am găsit săriţi din acvariu astăzi. Are şi ea dreptate. Când ajung seară de seară la apartamentul meu, nici nu mă descalţ bine, că şi încep să caut pe lângă acvarii şi pe sub paturi şi dulapuri. Nu este totul pierdut nici chiar pentru peştii care au sărit din acvarii imediat după plecarea mea, chiar dacă sunt plini de scame de pe covoare sau de praf de sub paturi. Când îi recuperez, îi simt la mână că nu sunt înţepeniţi de tot, încă nu s-au rigidizat dincolo de abilitatea mea de a-i spăla şi înmuia. Fără să îmi placă în mod special aspectul lor, cărăşeii sunt preferaţii mei. Ei sunt rezonabil de rotunzi, aşa că ar fi tare greu să se usuce şi să împietrească de tot, până la miez. În general, se trezesc primii când îi masez, îi tratez cam ca pe boabele de strugure. Cred că ei ar rezista pe covor şi dacă eu nu m-aş întoarce acasă într-o seară, alegând să îmi petrec noaptea la o fată drăguţă.
*
Apă, mai multă apă!, am vrut să le transmit.
*
Gar: Aş putea să stropesc intenţionat pe jos, să las băltoace pregătite în locurile unde ştiu că sar de obicei peştii, dar în vis nu îmi vine niciodată ideea asta. Şi oricum, am singur grijă de apartamentul meu, nu doresc să îmi îngreunez şi mai mult viaţa îngrijind băltoace, mai ales în lipsa unei menajere.
*
Ca simplă coincidenţă, doamna Deverdad intră tocmai când se povesteşte despre apă şi îi cad ochii pe reiaţii lui Garrot – sunt uzi spre pantofi, ca şi cum Gar ar fi început să se înmoaie de jos în sus.
*
Doamna Deverdad: Tu pe unde calci, Garrot? De ce nu umbli mai cu atenţie? Ţopăi prin bălţi, ce faci?
Gar: La şase, mamaie Zapata a udat generos plantele de pe palier şi a turnat apa din mai multe sticle pe trepte, aşa, ca de vară; iar eu am venit pe scări, doamnă.
*
Şi este posibil ca apa vărsată acolo să nu se fi evaporat încă. Este crucial ca eu să ies acum din bazin, pe la spatele doamnei Deverdad – care îi cere lui Garrot să-şi scoată pantalonii –, să mă târăsc pe hol şi să fac pe plicul pe sub uşă, căci acum s-au încuiat pe dinăuntru, să zvâcnesc de multe ori pe scară, în sus, aproape sfârşit, dar optimist, pentru că de sus picură probabil apa turnată de doamna Zapata, aşa este, uite-o!, e tot o fleşcăială încă de la etajul cinci. Sui, înaintez, apoi uşa de la familia Revueltas e un chin de lemn, are muchiile mult prea aspre, şi înăuntru mai să nu mai recunosc nimic. Îmi dau seama şi că n-am avut grijă de timbrul din Guineea Bissau, nu-l mai am, a rămas în urmă pe undeva, însă e pardonabil. Am ajuns acasă, unde eu şi Raul ne vom împăca.
Cine ştie ce s-ar mai fi întâmplat dacă mai întârziam mult, văd că au schimbat şi acvariul, cel nou e uriaş. Înăuntru nu-i apă, ca să fiu sincer, ci doar o momâie care ocupă foarte mult din recipient. Îmi găsesc un loc lângă ea.
După paşi, ştiu că vine încoace Carla, poate acum a curăţat acvariul şi urmează să-l reumple.
Aşa că din noul acvariu, cu toţi pereţii negri, sar către ea, către mama lui Raul, spre degetele ei chiar şi lipsite de granule de mâncare, doar ca să impresionez, să nu fiu aruncat iarăşi cu punga, după cine ştie ce monolog de consolare prin plastic.
