― Îmi ceri să-ţi vorbesc despre copilăria mea, doctore? întrebă Doryan, gustând din ceaşca de cacao fierbinte. Te-aş felicita pentru curaj, dacă n-ar părea o ironie, spuse cu un zâmbet uşor.
― Ştiu că n-ai avut o copilărie fericită, rosti psihiatrul pe un ton consolator. Dar aş vrea să-mi povesteşti.
― Nu mi-am cunoscut părinţii şi, după atâţia ani de căutare fără succes, tind să cred că au pierit în vreun accident ori că nu i-am avut niciodată şi chiar m-am zămislit din gândurile zeului, cum zice profeţia, explică el amuzat. Nu m-am mai gândit de ani buni la asta şi, practic, să vorbesc acum despre părinţii mei e la fel de nepotrivit ca şi cum aş vorbi despre zăpadă în deşert.
Şi, totuşi, nu le-am simţit lipsa, fiindcă au fost destui care au încercat să le ocupe locul lor, însă, nereuşind, noţiunea de părinte şi-a pierdut însemnătatea.
Am crescut în casa unor oameni nevoiaşi care mă găsiseră abandonat într-o pădurice, pe care o traversau zilnic când mergeau să vândă la târg fructele din livada proprie. La doi ani, m-au vândut bogătaşului Galba, un prolific bancher din Aeternum. Apoi şase ani am stat la o mânăstire, ca să fiu adus în casa moşierului, unde am locuit numai trei ani, căci Galba a fost decăzut din drepturi şi astfel am ajuns în casa lui Ludovic Desalonta, unchiul lui Mariusz.
Purtat dintr-un loc în altul, nu am apucat să îndrăgesc pe nimeni şi nimic. Abia la unchiul Desalonta am găsit acea afecţiune părintească de care fusesem privat.
― Spune-mi despre moşierul Galba, îl îndemnă Leonard.
― Nu-ţi poţi închipui cât urăsc numele acesta, spuse cu un zâmbet vag. Parafrazându-l pe marelui Will, aş putea să zic că, dacă aş avea numele lui notat pe o foaie, i-aş da foc. Cât despre persoană, numai de bine; îmi pare rău că n-am o poză cu el în mărime naturală cu care să joc darts, dar uite că nu mi-a venit ideea să-i fac un asemenea portret înainte de a-l ucide…
Medicul scoase o exclamaţie de surpriză.
― N-a murit, exclamă Doryan cu un amestec de nemulţumire şi enervare. Asta ar mai lipsi acum, să notezi în dosarul tău că am instincte criminale…
― Am auzit că aţi avut unele dispute nu tocmai plăcute ce s-au soldat şi cu vânătăi şi capete sparte, râse medicul. Oricum, la câte ţi-a făcut omul acesta, o cam merita.
― Nu, niciun părinte nu merită asta din partea copilului său, fie el diabolic şi, mai ales când l-a scos din mizerie. Dar mai sunt şi excepţii, adăugă cu un rictus.
Nimic pe lume asta n-ar fi putut să mă pregătească pentru ce aveam să văd în acea zi când am venit la castelul Galba. Acum mi se pare doar o farsă şi chiar mă amuză, deşi ştiu că nu e nimic hilar acolo.
Îmi amintesc că am coborât şovăitor din trăsura care mă luase de la internat şi priveam năucit către fereastra cu vitraliu care împodobea partea de sus a imensei uşii de stejar. Vizitiul, care mi-o luase înainte, bătea deja cu ciocanul platinat.
Am zâmbit la gândul că, dacă numai un biet ciocănel pentru uşă era îmbrăcat în asemenea metal nobil, atunci casa pe dinăuntru trebuia să fi fost numai din fir de aur şi argint, iar mâncarea, nectar şi ambrozie. Mă şi vedeam lenevind într-un lux demn de un Harun al Raşid, când vocea omului îmi spulberă fantasma.
Acesta mă striga, nerăbdător, întinzând mâna spre mine.
Am mai aruncat o privire faţadei impunătorului castel, apoi am trecut pe sub portic. Coloanele de marmură albă ale acestuia erau împodobite cu flori de muşcată şi de crin imperial, ce-şi revărsau mireasma în întreaga curte.
― Trebuie să vină cineva curând. Dacă nu, intră singur, oricum stăpânul casei ştie de sosirea ta şi te aşteaptă.
Sfatul vizitiului nu-mi inspira încredere, dar văzând că locuitorii casei continuau să fie surzi la bătăile mele insistente, am hotărât să intru singur în castel.
― E cineva?… am spus cu voce tare, dar n-a răspuns nimeni. Pentru o secundă, am crezut că acel minunat castel era fie părăsit, fie că stăpânii lui adormiseră în urma unei vrăji, ca-n basmul cu prinţesa ce se înţepase într-un fus.
În stânga mea era o uşă larg deschisă, iar din încăpere se auzeau nişte sunete ciudate. După părerea mea, camera aceea trebuia să fi fost sufrageria.
Imaginea care mi s-a dezvăluit privirii ar fi trebuit să-l şocheze pe copilul de atunci, dar nu s-a întâmplat aşa. Primul meu impuls a fost să asociez imaginea din faţa mea cu o poză văzută într-o carte, care-mi căzuse în mâini accidental.
Protagoniştii scenei din faţa mea confundaseră dormitorul cu camera de zi. Pe masa unde avusese loc un festin, căci covorul era acoperit cu bucăţi de friptură şi pătat cu vin roşu, se aflau întinse două persoane. Cu cămaşa descheiată pe pieptul stufos, bărbatul săruta cu lăcomie sânii albi şi rotunzi ai fetei abia trecută de pragul adolescenţei.
După rochia ei simplă, acum sfâşiată până în şold, nu părea să fie mai mult decât o slujnică. Dar era ceva ciudat în acea scenă. În timp ce omul se înfrupta din trupul ei gingaş, de copilă, fata continua să privească tavanul, de parcă ar fi fost departe de tot ce se petrecea cu sine.
Totul a durat câteva secunde. Probabil auzind paşii, femeia s-a uitat brusc spre uşă şi a scos un ţipăt ascuţit, la care omul s-a răsucit spre mine, cu o privire uimită. Ea s-a zbătut, căutând să se acopere cu resturile de material, iar el a sărit de pe masă, repezindu-se la mine.
Luat prin surprindere, am scos un sunet slab şi paşii mei au luat-o către ieşire. Dar omul m-a prins imediat şi m-a tras înapoi, în sufragerie.
― Nu, am ţipat, n-am văzut nimic! N-am…
Privirea dură a omului îmi cerea să tac, dar nu puteam să las lucrurile aşa.
― N-am vrut să vă deranjez, îmi cer scuze pentru neplăcere, am spus eu calm, pecetluind vorbele cu un zâmbet politicos.
Dar mâna ce-mi strângea braţul nu şi-a slăbit strânsoarea din contră, omul mi-a răsucit mâna la spate şi m-a împins în mijlocul camerei.
Fata nu mai era acolo; o altă servitoare apăruse ca din senin şi strângea mâncarea de pe jos, într-o tavă goală.
Brusc am auzit o lovitură de pumn în masă. Femeia şi-a ridicat privirea speriată şi s-a târât afară, aplecată de mijloc şi cu tava în mâini. Am urmărit-o cu ochi îngroziţi; pentru o clipă am asemuit-o cu unul dintre şobolanii care fugeau pe lângă pereţi, atunci când intram cu felinarul în cămara de la mănăstire. M-am cutremurat.
Mi-am simţit braţul eliberat şi mi l-am masat uşor. M-am întors spre om, căutând o explicaţie. Dar acesta m-a împins iar, acum către un fotoliu în care am şi căzut.
Nu înţelegeam ce se petrecea acolo, omul ăla nu ştia decât să împingă şi să lovească?… Nu mă aşteptasem la o primire grandioasă, dar nici chiar aşa.
― Deci, e incredibil! zise Galba mai mult ca pentru sine, cu o mână în şold, în timp ce cu dosul celeilalte îşi ştergea sudoarea de pe frunte. Dându-şi seama că e dezbrăcat, începu să-şi încheie nasturii cămăşii. Nu ştii să baţi la uşă ca tot omul? adăugă el cu ciudă.
― Am bătut.
― Eşti nebun?… se răţoi el. Asta vă învaţă la mănăstirea aia, să surprindeţi oamenii în poziţii indecente? Pentru asta am plătit atâţia bani?!
― Nu…
― Cum, nu? urlă el, plimbându-se nervos prin sufragerie. Te uitai la noi, idiotule, ce, n-am văzut eu?… Speram ca învăţătura aia să-ţi fie de folos, dar văd că tot ţăran ai rămas, cu aceleaşi apucături josnice!…
Mi-am lăsat privirea în jos, întristat.
― Lasă, că fac eu om din tine, nu rămâne aşa, o să vezi, mă ameninţă Galba. N-am dat banii ăia degeaba… Fie că vrei, fie că nu, o să te fac demn de numele meu.
M-a studiat un timp, apoi chipul i s-a luminat într-un zâmbet ce se voia duios, dar era doar feroce.
― Vezi casa asta? spuse el, rotindu-se în loc, în mijlocul camerei. Tu vei moşteni tot ce-i aici, plus pământurile, tot. Înţelegi, băiete?
― Pot să vă întreb ceva? am spus, ridicându-mă din fotoliu.
― Zi-i!
― De ce eu? De ce m-aţi ales pe mine?…
M-a privit pe sub sprâncene, amuzat. Pe urmă s-a încruntat brusc şi a răspuns ca pentru sine:
― „De ce? Pentru ce?“ Întrebări fără rost. Ce vrei să-ţi spun, că am dat cu banul, în care casă să intru şi norocul a căzut pe tine?… Că am vrut să fac un bine, să-mi spăl păcatele, crescând un prunc ignorant, pe care să-l transform apoi în prinţul ce-mi va moşteni regatul? Păi, cam astea sunt explicaţiile. Cele oferite părinţilor tăi au fost cu totul altele… Vezi, nu voiam să-mi stric renumele.
Zâmbi cu şiretenie, apoi se aplecă şi, luând de pe covor un picior de pui pe care femeia nu apucase să-l adune, muşcă cu poftă din carne.
― Renumele? am întrebat, abia şoptit.
― Aaa, nu ştii? mă fixă el, ştergându-şi bărbia de grăsime cu mâneca. Ochii îi sclipiră jucăuş. Se spune că sunt un monstru, un căpcăun. Dar să nu crezi… până nu simţi asta pe propria-ţi piele.
Leonard clătină din cap, uşor amuzat.
― Omul s-a purtat destul de urât cu tine, dar nici dumneata n-ai fost cuminţenia întruchipată.
Doryan îl privi lung de parcă l-ar fi întrebat de partea cui era de fapt.
― Chiar era un căpcăun? spuse cu voce joasă, încurajându-l să continue.
― Nu mânca pruncii, dacă asta vrei să ştii, ci îi abuza sexual. Ţi-l aminteşti pe acel Galba din versurile lui Horaţiu? Ei bine, el era; un desfrânat pedofil.
Dacă l-ai citit pe maestrul Horaţiu, ştii la ce mă refer, doar a descris foarte bine această tipologie şi spune că omul nu trebuie să se ferească de un viciu, înlocuindu-l cu altul. Adică, dacă ţi-e foame sau sete să consumi ce găseşti, nu să visezi la băutură în pocale de aur şi fazani la tavă. Iar când vine vorba de amor, stăpânul să se mulţumească şi cu o slujnică sau cu un sclav tânăr, nu să aştepte vreo zeiţă născută din spuma mării, ce sigur te va înşela.
În cazul ăsta, domnul Horaţius e nebun, dacă crede că viitorul unui copil, fie el sclav, poate fi distrus doar pentru ca stăpânul lui nu-şi poate ţine pantalonii pe dânsul. Cât am stat la Galba, omul m-a ţinut într-o tensiune permanentă, un joc stupid în care replica favorită era: „Ştii că te pot avea oricând vreau eu.” Şi totuşi, nu m-a avut niciodată, deşi eram la dispoziţia lui, fiind prea mic ca să mă pot apăra de bruta aia nenorocită. Îi plăcea să se joace cu mine, cu mintea mea, să mă umilească, dar simţeam că îi teamă să mă atingă, era ceva care-l oprea să facă asta. Ca şi cum în mine ar fi existat o putere de care eu nu ştiam şi de care Galba s-ar fi temut.
De fapt, fiecare om trebuie să aibă o credinţă a sa, un lucru pe care să-l venereze, fără a încerca să-l distrugă. Poate că eu eram acel lucru. Şi poate că în marea lui depravare, eu eram un punct de sprijin. Şi mai poate că mă iubise puţin, deşi nu voise să arate asta.
Da, asta seamănă cu efectul Stockholm, dar nu empatizez deloc cu Galba, nu-i caut scuze. De fapt, nu merită nici să-i rostesc numele, căci doar din cauza lui am ajuns în starea în care sunt acum, şi fizic, şi moral.
― Consideri că toată vina e a lui? întrebă Leonard pe un ton meditativ. Eu cred că mai degrabă zeul a aranjat lucrurile în asemenea fel încât să-i fie bine Florenţei.
― Adică a plănuit emascularea mea ca Flor să aibă un trup aproape feminin? M-am gândit şi eu la asta, dar atunci de ce corpul ei este neatins, în lipsa vreunei pregătiri chimice?
― Ca să aibă posibilitatea de a se întoarce, cândva?
― Asta a reuşit să prevină Mariusz secole întregi. Se ştie doar că dacă se întoarce în trupul ei, Flor îl ucide pe Regis.
― Deoarece acesta a fost motivul îndepărtării ei fizice din Rymnotech. D-asta voiai să vorbim despre ea?
― Nu. Dar la ea mergem acum.
― Cum adică?
― Trupul ei e într-un sarcofag la Cairo.
― Dar asta înseamnă Sfârşitul Rymnotech-ului, constată Leo.
― Dumneata l-ai adus.
― Să lăsăm asta… Continuă, te rog, cu povestea.
― Pentru? întrebă el, absent, jucându-se cu cana goală din mâini.
― Fiindcă vreau să ştiu.
― După discuţia noastră, în care s-au definit părţile şi s-au expus motivele, amabilul domn Galba s-a oferit să mă conducă personal până la uşa noului meu dormitor. Lucru deloc incomod atâta vreme cât omul m-a condus tocmai în odaia lui.
Ciudată treabă… Din cărţile citite, ştiam că doar miresele sunt însoţite în noua lor cameră şi trecute pragul, în prealabil. Iar eu nu eram mireasa tatălui meu adoptiv, nu ?…
Uite însă că mergând noi lejer pe holul imens, cu tablouri pline de nuduri celebre, care de care mai atrăgătoare şi mai indecente, ne oprim în faţa unei uşi negre.
Omul a deschis uşa şi m-a poftit să intru, dar am constatat cu mirare că pragul era prea înalt pentru mine. Se vedea treaba că trebuia să mai cresc. Galba nu s-a sfiit să mă ridice de gulerul hainei şi să mă treacă dincolo.
Pe urmă, s-a îndreptat către măsuţa din faţa alcovului şi, deschizând o cutie dreptunghiulară, de argint, a scos din ea un trabuc. Folosindu-se de un vreasc, şi-a aprins trabucul, apoi s-a aşezat pe fotoliul de lângă masă. Părea să fi uitat de prezenţa mea.
Am rămas în prag, stingherit, neştiind ce să fac. Îl plăceam mai mult acum, când îşi fuma cuminţel ţigara decât zbierând ca un apucat.
Nu reuşisem să-l cercetez prea bine în salon. Trăsăturile lui fine îl făceau să pară mai tânăr; m-a mirat să aflu că intrase deja în cel de-al cincizecilea an al vieţii sale, pe când eu îl crezusem abia de patruzeci. Era încă destul de atractiv şi îmi închipuiam că poate dacă n-ar fi fost atât de rău, ar fi existat şi o doamnă Galba. Numai că el nu putea fi bărbatul unei singure femei.
― Intră odată şi închide uşa aia blestemată! a strigat el, făcându-mă să tresar, speriat. Ce dracu’, nu simţi că e curent?!
Da, să închid uşa ca domnul Desfrânat să se folosească de mine aşa cum îl sfătuia nenea Horaţiu. Normal că nu m-am mişcat din loc.
― Vii odată?… a întrebat el, îndulcindu-şi tonul. Nu-ţi fac nimic… Nu acum, a adăugat el, chicotind.
A întins o mână spre mine, în timp ce-şi stingea trabucul, în scrumiera de pe masă. M-am apropiat, şovăitor.
Mi-a strâns braţul cu fermitate, apoi m-a lăsat, răsucindu-mă către masă. Aceasta era lipită de tapetul cu flori aurite; firişoare argintii dansau în aerul din preajma mesei. Mâna omului îmi mângâia părul, dar atingerile erau atât de aspre, că ochii mi se umplură de lacrimi.
― Priveşte în sus, mi-a şoptit la ureche.
Bărbatul mi-a îmbrăţişat umărul şi a întins palma deschisă către tavan, suflând uşor, de parcă ar fi trimis cuiva un sărut. Dansul haotic al particulelor argintii începea să mă ameţească. Am desluşit, totuşi, printre fulgii aceia minunaţi, un chepeng.
Galba s-a ridicat puţin şi a apăsat cu degetul în polenul florii de aur, care decora peretele. Un lanţ aurit a coborât din tavan; omul trase de el şi chepengul s-a deschis.
Deci camera lui ducea către un pod. Începeam să înţeleg şi nu-mi plăcea deloc.
O scară cu cinci trepte de piatră se desfăşura de la sine. De pe ultima treaptă puteai coborî pe masă.
L-am privit cu reproş, lacrimile alunecându-mi pe obraji.
― Acolo e camera ta, a zâmbit el, binevoitor. Deci, ca să poţi ajunge în coridor, trebuie să treci prin camera mea. Obligatoriu. Te-am scutit de grija de a mai ieşi în hol, dimineaţa, ca să-mi dai bineţe; aşa e suficient să scoţi capul prin trapă şi mă vezi imediat. Iar eu pot veghea şi mai bine asupra educaţiei tale…
A zâmbit, făcându-mi cu ochiul. Cinismul întruchipat. Dar era prea tentant ca să-i pot rezista.
― Măcar s-a străduit să-ţi prezinte frumos, râse Leo, clătinând din cap.
― Mansarda era un mic palat, edenul visat de orice copil. Era un loc unde te puteai recrea, jucându-te cu jucării ingenioase sau privind pe geamul tăiat în ogivă, a cărui vedere dădea spre intrarea castelului. Patul era mare, rotund şi pufos ca un ursuleţ de plus, iar biroul era dotat cu rechizite, manuale şi cărţi cu coperţi argintate.
În primele două săptămâni, n-am coborât decât la orele programate pentru mesele zilei. Căci atunci venea Galba şi-mi deschidea uşa podului.
Eram deprimat. Nu puteam să concep că viaţa mea avea să se scurgă în acel pod nenorocit. Iată-mă transformat dintr-un băieţel liber ca pasărea cerului într-un Peleu sau Telef. Trebuia să-mi distrug colivia de aur, altfel aş fi murit de nefericire.
Singura persoană care intra în dormitorul meu, în afara domnului Galba, era profesorul de toate materiile. Nu l-am putut înghiţi prea curând pe acel individ cu păr lung şi roşcat, desfăcut pe umeri. Nu după ce i-am auzit vorba împăunată şi nici după ce am aflat că toată povestea asta, cu trapa şi scara invizibilă, era opera lui.
Profesorul meu era indezirabilul vrăjitor Evlampionis, care mai târziu a reuşit să mă convingă că, de fapt, eu sunt fiul lui, al zeului devenit om şi am fost adoptat de acei oameni nevoiaşi dintr-o greşeală. Mă rog, asta l-am lăsat să creadă, căci nu puteam să cred într-o asemenea minciună.
L-am îndrăgit abia atunci când a minţit pentru mine. Odată, la întoarcerea de la cină, urcasem scara şi aşteptam ca bunul meu părinte să închidă trapa, când servitorul ce făcea pe pajul l-a anunţat de vizita târzie a avocatului d’ Arvaux. Galba s-a grăbit să-l întâmpine pe musafir şi a uitat de mine.
Am coborât imediat scara, dar băiatul mă aştepta în prag. Mi-a făcut semn să mă întorc, că altfel mă va spune stăpânului.
― Trebuie să avem o discuţie, scumpule, i-am zis eu pe un ton serios şi m-am întors în cameră.
― Chiar mai multe, scumpule, a rânjit acesta.
M-am urcat pe masă, dar mai înainte de a păşi pe treaptă am înşfăcat scrumiera grea şi am aruncat-o în floarea de aur. Aceasta s-a sfărâmat, în ţipetele disperate ale pajului.
Băiatul s-a repezit la mine, prinzându-mă de pulpana jachetei îmblănite, dar m-am smuls din mâna lui şi, urcând în grabă scările, am ajuns la mine şi am închis trapa.
Vraja fusese destrămată; scările n-aveau să mai dispară şi nici capacul chepengului. Am simţit cum băiatul trăgea furios de lanţ ca să deschidă trapa al cărei cârlig îl strângeam încă în palmele mele amorţite.
N-aveam să-i rezist mult, căci el era mai mare şi mai puternic decât mine.
Un zgomot de paşi şi glasul lui Galba. Niciodată n-am fost mai fericit, auzind brutalitatea din vocea lui… Poate fiindcă, în acea clipă, nu-mi era destinată mie.
― Lasă-l în pace! Afară, dispari din ochii mei!
L-am auzit pe băiat ieşind din încăpere. Acum eram doar noi doi, eu şi satirul…
Strigătul lui a făcut ca geamurile podului să vibreze.
― DE CE AI FĂCUT ASTA?!!
― Fericiţi cei care luptă pentru dreptate şi libertate! am strigat, la rândul meu, strângând încă de mânerul chepengului.
Răspunsul n-a venit, nici atunci şi nici în dimineaţa următoare. Galba a plecat şi nu s-a înapoiat în cameră; dacă a dormit în acea noapte, trebuie să fi dormit în cabinetul său.
La micul dejun a fost extrem de tăcut, ceea ce era uimitor la persoana lui. Preferam orice în locul acelei tăceri funebre. Chiar şi să mă lovească; eram convins că o meritam. Dar el a continuat să tacă şi, după ce-a terminat de mâncat, a plecat la bancă.
― Probabil te întrebi ce s-a întâmplat cu domnul căpcăun, de ce nu mai sfâşie tot ce prinde în cale, îmi zise Ev, zâmbind cu înţeles, după ce-mi înapoie caietul de matematică.
Am zâmbit şi eu, dar de bucurie, căci mă chinuisem mult cu acel tip de exerciţii şi în final le pricepusem.
― I-am spus că mecanismul nu se mai poate repara. Şi el a luat-o de bună. Incredibil cât de uşor se câştiga uneori libertatea…
Leonard îşi înăbuşi un zâmbet.
― Din acea zi mi s-a permis să mă plimb, nestingherit prin casă şi să mă folosesc de toate obiectele care se aflau în ea. Sigur ca îmi doream să pot colinda aleile castelului şi să admir florile pe care le văzusem când venisem la conac. Dar pentru moment eram nevoit să mă mulţumesc cu ce mi se oferea.
În dimineaţa următoare, am coborât scara şi am părăsit camera stăpânului. Era prima dată când făceam asta neînsoţit. M-a mirat să văd că nicio slugă n-a strigat la mine, aşa cum făceam pajul acela, ci din contra, mă salutau cu respect, numindu-mă „domnişorul Doryan”. Niciodată nu fusesem mai încântat.
Masa din salon era acum goală, doar un buchet de imortele, răsfirat în mijlocul ei. Probabil ca să-i amintească lui Galba de clipele petrecute acolo…
Mi-am trecut mâna peste blatul mesei, apoi m-am apropiat de micul clavecin din colţul încăperii. Învăţasem puţin orga, pe când eram la măicuţe. Am tras încetişor scăunelul cafeniu, bucurându-mi ochii cu imaginea învelitoarei cu trandafiri roz pe fond albastru marin. Pe interiorul capacului erau scrise, cu literele aurite, versurile „Lacrymosei”:
Huic ergo parce, Deus
Pie Jesu Domine
Mda, domnului Galba începuse să-i fie teamă de focurile iadului. Şi dacă era aşa, atunci de ce să nu insistăm asupra acestui aspect?…
M-am aşezat în faţa clavecinului flamand şi am început să cânt această a şasea parte din „Sequentia”. Unii o numeau „a doua rugăciune supremă”, iar alţi doreau, ca şi azi, să le ţină de urât pe drumul spre îngropăciune.
Mai mult ca sigur că pe Galba avea să-l conducă spre acel iad de care se ferea atât.
― Ştiu că, într-o zi, sufletul tău curat îl va purifica şi pe al meu, îmi spunea deseori pe când jucam şah. N-am curaj să rostesc cuiva nelegiuirile mele, deci tu vei fi templul, confesorul şi iertarea. Cine va pângări acest templu va muri în chinuri de neînchipuit.
― Chiar dacă acel cineva ai fi chiar domnia ta?… îl întrebam, timid.
― Da. Pentru asta te-am ales, fiul meu. Dar în altă ordine de idei, tu eşti creaţia mea şi doar eu te pot distruge; e dreptul creatorului să-şi distrugă opera.
― Să pângărească „templul”? îl întrebam cu amărăciune.
― A greşi e atât de uman. Chiar şi pe un drum drept pot exista mici abateri.
― Adică să laşi calea perfect nivelată pentru a te bălăci în noroi…
― Câteodată, e chiar indicat, puştiule. Să fii tot timpul desăvârşit devine plictisitor, să ştii.
― Greşeşti. Iar ideile tale sunt o blasfemie. Şi eu, şi domnia ta suntem oameni; numai Dumnezeu poate crea, distruge şi apoi ierta. Când vei înţelege asta, vei fi făcut deja încă un pas către El.
I-am auzit paşii şi l-am simţit aşezându-se pe fotoliul din spatele meu. N-a zis nimic, doar a sorbit uşor din paharul său cu vin de Alicante. Când am terminat melodia, Galba a oftat adânc şi, ridicându-se, mi-a mângâiat părul. De data asta, gestul era domol, părintesc, cum nu l-aş fi crezut vreodată.
― Am fost un elev trândav, a mărturisit el, cu un zâmbet trist, trecându-şi degetele peste clape. Mai cântă, te rog!…
Şi, spunând asta, s-a înapoiat la fotoliul său.
În fiecare seară, mă ruga să-i cânt. Iar dacă rareori îl refuzam, politicos, fiind poate ostenit, tonul vocii lui mă făcea să uit de orice oboseală.
Mă întrebam care e capătul răbdării lui, atunci când venea vorba de mine.
Înţelesesem de la slugi că nu fusesem primul locuitor al podului, iar cel care stătuse acolo fusese chiar pajul stăpânului.
― Să nu fii gelos pe el, mi-a răspuns Galba, când l-am întrebat despre asta. Pif numai a dormit acolo, el n-a reprezentat niciodată ceea ce eşti tu.
Gelozie. Şi Galba care mă consola ca pe acea tânără soţie care-ţi face o scenă, aflând că ai avut o altă iubire, în trecut.
― Am să fiu sincer cu tine. Fiindcă Pif ţi-ar putea destăinui multe într-o criză de nervi şi n-aş vrea să te sperii. Află că el şi Filonia, fata cu care m-ai prins aici, a mai zis, lovind uşor cu degetul în masă, sunt… mă rog, erau totul pentru tine. Până să apari tu.
― Pilip şi Filonia?… am întrebat uimit, lăsând înapoi în farfurie chifteaua din furculiţă.
― Da, îmi răspunse cu un zâmbet amar. Ei sunt odaliscele mele.
Înghiţind în gol, m-am înecat şi am apucat paharul cu vin din faţa mea.
― Odalisce? am murmurat. Adică?
― Tu ce crezi? a zis, străpungându-mi privirea cu ochii săi verzi, cu sprâncene accentuate cu kol.
― Că dacă vrei să mă alături celor doi, vei pângări templul. Şi aşa nu-ţi voi mai fi de niciun folos…
― Deci, asta crezi?… oftă el, uşor dezamăgit. Nu vreau să mă ating de tine, înţelege odată! Eşti al meu; dacă te posed trupeşte, nu mă vei iubi mai mult, iar eu nu mă voi simţi mai mulţumit decât mă simt acum, ştiindu-te supus, lângă mine.
Se opri ca să-şi cureţe dinţii cu scobitoarea, pe care o aruncă apoi în farfuria goală. Îmi venea să-l întreb cât timp îi luase ca să ajungă la concluzia asta.
― Nu vreau să te rănesc. Corpul tău e un templu. Să nu primeşti înăuntru lui decât persoana care merită cu adevărat.
Cu alte cuvinte, dacă el se dovedea vrednic de mine, eu trebuia să-l primesc în podul meu. Deci, ascultând de sfatul lui, am primit-o în templul meu pe Florenţa.
― O alegere înţeleaptă şi nu prea, găsi Leonard.
Doryan îi trase un ghiont, prefăcându-se supărat.
― „Pif” nu era nume, dar nici titlul unei reviste, cum te-ai putea gândi. Era un joc de cuvinte.
Între Filip şi Filonia se instalase o aversiunea îngrozitoare. Şi asta pentru că, fiind amândoi amanţii stăpânului lor, fiecare din ei căuta să-i fie mai aproape, mai grijuliu, mai câştigat din păcatul lui. Eram dezgustat de toată treaba asta murdară, mai ales de Filip.
În seara când aflase că femeia rămăsese însărcinată cu iubitul lui stăpân, că îi dăruia un copil, unicul lucru pe care el nu-l putea presta, a fugit în hambar cu o sticlă de votca în mâini. A doua zi, tot castelul ştia că „Filip se pilise” din gelozie…
Galba s-a amuzat enorm de faza asta şi nu l-a certat pe băiat. Însă l-a chemat la el şi i-a cerut să i se confeseze ca la spovedanie. Filip i-a povestit cu lacrimi de crocodil cum el e supărat pe faptul că nu poate fi ca Filonia şi că îi e teamă că îl va alunga, Galba rămânând cu ea şi cu pruncul lor.
Atunci, stăpânului i s-a făcut mila de Filip şi i-a arătat urgent ce însemnătate are băiatul pentru el. Pe urmă, au luat cina împreună. Aşa că în ziua aceea, Pif a dormit şi el ghiftuit. Şi satisfăcut, ca un drăcuşor ce se găsea. În podul camerei, ca-n timpurile vechi.
Doar că acum, sub el se aflau adormiţi Galba şi Filonia, căci doar viitoarea mămica trebuia tratată cu atenţia cuvenită. Şi se ştie că la tăicuţul meu grija îmbrăca alte forme decât în mod normal.
Galba s-a amuzat şi în zilele următoare de gelozia lui Filip.
― Filip pilit… râdea el. Pilif… ăsta, Filip… Pif.
Era mai uşor de pronunţat, mai ales că Galba nu mai fusese dus la biserică de când îl băgase popa în cristelniţa şi n-avea habar că Filip era nume de sfânt.
― Deci, până la urmă, ai avut parte şi de multă distracţie la castel, chiar dacă trăia într-un mediu sordid. Păcat de Filip ăsta…
― Până să discut cu el, în cămăruţa lui mizeră de lângă bucătărie, eram convins că izolare mai mare decât a mea nu exista pe lume. În cei cincisprezece ani ai lui, băiatul nu ieşise de pe domeniul conacului decât pentru diferite comisioane prin împrejurimi. Din acest motiv, îi era teamă de lumea din afară.
Mda, eu voiam să ies şi n-aveam cheiţa de lacătul coliviei, iar el era liber şi îi era frică de oameni.
De fapt, nu-i era frică de ei, ca fiinţe, ci de reacţia lor, când vor fi aflat de înclinaţiile lui sexuale. Căci dacă la început ignoranţa nu-l lăsase să cunoască diferenţa dintre bine şi rău, dintre femeie şi bărbat şi crezuse că totul e firesc, acum ştia adevărul şi, practic, îi era ruşine.
Galba nu-i permisese accesul la cunoaştere, socotind că pentru „slujba” lui n-avea nevoie de cultură. Aşa că i-a fost extrem de uşor tăicuţului meu să-l corupă pe micul analfabet, să-l zdrobească precum o insectă sub talpa pantofului.
De vină pentru depravarea acestui copil era sistemul, iar sistemul era Galba, desigur.
Simţeam durerea din inima lui, când îmi povestea despre bătăile şi violurile ce-i fuseseră administrate şi poate că mi-ar fi părut rău pentru el. Dar apoi îi auzeam furia din glas când amintea de Filonia, care-i fura iubirea stăpânului său. Era pierdut şi nu voia să se salveze.
Nu poţi oferi ajutor cuiva care ţi-l refuză din start. Locul lui era lângă Galba, căci altul nu avea pe lume şi era convins că niciun om sănătos la minte nu i-ar fi dat nici măcar bineţe.
Domnul Filip „Pif” mă ura, temător că aveam să-i ocup locul în patul stăpânului, aşa cum făcusem cu cel din pod. Era nebun. Iar madam Filonia mă dispreţuia şi mai mult, însă agonia ei era într-adevăr înduioşătoare.
Din pricina intrigilor aceluiaşi Pif, femeia a fost bătută crunt de către Galba şi a pierdut sarcina. O biată copilă de optsprezece ani. Necazul era acela că se îndrăgostise de stăpân şi îşi dorise copilul, el nefiind o stratagemă ca să-l facă pe Galba s-o ia de nevastă. Asta crezuse Filip şi o nenorocise.
Stăpânul nu se gândise nicio clipă la pruncul fetei ca la viitorul lui moştenitor; în ruptul capului n-ar fi acceptat fiul unei slugi. Pe mine mă dorise, ştiind că de fapt sunt fiul lui Decaforus, zeul.
Aici se punea întrebarea de ce domnul vrăjitor care se lăuda că mi-e părinte prefera să mă ţină la conacul blestemat, când ar fi putut să mă ducă în castelul lui de pe colină. Aş fi fost curios să văd dacă fantomele lui Erin şi a Elisei bântuiau pe holurile alea pustii… Or poate că din cauza asta nu voia să mă ducă acolo.
Filonia sperase să devină stăpâna conacului. Sunt sigur că prima ei poruncă ar fi fost emascularea şi izgonirea lui Filip în deşertul Aeternumului.
În certurile lor de-a lungul anilor am auzit-o mereu reproşându-i lui Galba că, dacă ar fi cules cu ea florile din grădina paradisului, ar fi fost fericiţi şi drumurile lor nu s-ar fi despărţit nicicând. Hm, credinţe populare. Era hotărâtă să scape de mine, căci nu suporta să vadă cum eu ocup poziţia cuvenită pruncului ei nenăscut. Practic, dacă n-a fost să fie copilul ei, atunci Galba n-avea să aibă niciun moştenitor.
Din fericire pentru amândoi, m-am mutat în casa pictorului Desalonta şi am scăpat să ne mai stresăm reciproc, încheie Doryan cu un zâmbet.
― Da, dar presupun că mai înainte de a se întâmpla asta, ai trecut prin drama vieţii tale, îi aminti medicul cu tristeţe în glas.
― Am avut destule drame ca să n-o pot numi pe aceasta cea de căpătâi. A fost un fapt complet neprevăzut, care m-a şocat puternic. Şi, sincer, nu vreau să mi-l amintesc acum, după ce ne-am amuzat cu necazurile altora, adăugă cu un zâmbet sardonic.
― Bieţii Pif şi Filonia, se băteau pe nimic. Fiindcă ai apărut tu şi, fără voia ta, le-ai luat bogăţia de sub nas.
― Da, Galba mi-a lăsat mie totul, dar eu am părăsit Aeternumul. Cu banii lui am construit Rymnotech-ul.
― Spune-mi de noaptea aceea, îl rugă medicul.
― Dar cine a zis că a fost noapte? Toţi se gândesc că lucrurile rele se petrec numai noaptea. Ei bine, da, jubilează acum, că a fost într-o noapte. Dar ce să-ţi spun?… Aveam nouă anişori şi eram înamorat lulea de mica mea Gyalline pe care Galba pusese ochii, dar eu nu ştiam asta. Văzând în mine o ameninţare care nu exista, a chemat unul din acei medici ambulanţi şi noaptea m-au luat cu forţa şi, din două mişcări, am rămas fără acele lucruri care mă făceau băiat. M-a ţinut închis în cameră, fără strop de apă, timp de mai multe zile, apoi medicul acela m-a obligat să beau cât mai mult lichid, constând în apă, supă sau suc de fructe. Normal că după atâta lichid am explodat, la propriu, şi prin spărtura aceea am urinat de atunci încolo. Asta e tot.
― Nu, nu e tot, rosti Leonard după o pauză. Voiai să vorbim despre Florenţa. Nu mi-ai spus cum s-a întâmplat cu ea, cum v-aţi contopit sufletele, insistă el.
― Asta e povestea ei, răspunse Doryan cu blândeţe. Eu ţi-am povestit despre mine.
― Nu mi-ai vorbit atât despre tine, cât despre alte persoane şi nu m-am lămurit cu nimic.
― Asta înseamnă că n-ai ascultat cu atenţie. Doar tu ai spus că vrei să afli povestea mea.
― Da, vreau. Dar nu mi-ai spus nimic, tot nu ştiu unde şi de ce ai plecat. Şi ce legătură are Florenţa.
― Ba da, ţi-am spus, dar nu ai fost atent. Mergem la Viena ca să-mi găsesc soţia, pe care mi-a răpit-o Lotus în urma Consiliului de familie. Şi mai mergem la Cairo pentru că acolo este trupul Florenţei.
― Dar ce vrei să faci cu trupul ei, omule?
― Nu te gândi prea departe, căci e destul de simplu. Florenţa va avea un copil şi pentru aceasta necesită propriul ei trup, altfel Rymnotech-ul îmi va provoca un avort.
― Poftim?… Eşti însărcinat cu Mariusz? Leonard simţi cum sudoarea i se prelinge pe tâmple. Tu?
― Iar mergi prea departe… Nu, nu eu, Florenţa. Şi d-asta am fugit fiindcă Mariusz nu vrea copilaşul nostru, deoarece primul lui născut îl va ucide. Asta e profeţia. Eu nu vreau să-l ucid, nici să mă folosesc de copilaşul lui, ci doar să-l cresc departe de toţi. Iar dumneata mă vei ajuta, pentru că din acest motiv te-am luat cu mine.
Dacă medicul n-ar fi fost atât de agitat, ar fi observat sigur că irişii lui Doryan îşi schimbaseră culoarea, semn că fata vorbea atunci.
― Eu te voi ajuta?!…
Leonard simţi cum întreaga cabină se învârte cu el şi mai auzi ca prin vis glasul lui Doryan:
― Puţin ajutor, vă rog! A leşinat un domn aici!…
Va urma
