Căderea (2)

Capitolul 3
„Angelus meu, Captive mea.”

― Mă ofer în schimbul vieţii lui. Poţi să mă omori, viaţa mea este a ta.

― Eşti sigur? a şoptit, privindu-mă fascinat.

Nu i-am răspuns imediat, distras de degetul său fin care îmi atingea obrazul rănit. M-aşteptam să mă doară, să mă usture, să mă simt otrăvit, murdărit, însă nu a fost decât o senzaţie rece, care pătrundea adânc în carnea mea.

― Lasă-l să plece. Mă sacrific pentru el, dar vreau să îmi dai cuvântul tău că va ajunge Acasă viu.

― Pentru o eternitate? a întrebat, zâmbindu-mi într-un fel care mă tulbura.

― Nu înţeleg.

― Îţi pui existenţa în mâinile mele… pentru o eternitate? Vorbele sale aveau un înţeles aparte, unul pe care nu am reuşit să îl descifrez în licărul din privirea sa.

― Nu voi deveni niciodată unul ca tine, am spus. Niciodată!

― Nici nu te vreau pentru asta! mi-a răspuns, râzând.

― Atunci, pot să mor liniştit.

Fulgere au lucit în ochii săi, iar zâmbetul satisfăcut i-a pierit brusc. M-a privit curios, ca şi cum ar fi vrut să îmi înţeleagă natura, ar fi încercat să ajungă la ea. Îi simţeam întunericul dând târcoale gândurilor mele, încercând să străpungă, să ajungă la acel sâmbure de divinitate dinăuntrul meu, însă eşua de fiecare dată. Frustrarea lui creştea pe măsură ce mă privea şi îi puteam simţi curiozitatea ca o rană ce nu se vindecă niciodată. Într-un final, şi-a desprins privirea de la mine, enervat.

― Fratele tău va ajunge Acasă, a şoptit, întinzându-mi mâna în semn de înţelegere. Am ezitat câteva clipe, apoi am dat mâna cu el, pecetluindu-mi soarta.

„Samael”

Îl priveam zăcând în faţa mea şi aşteptam oarecum nerăbdător să îşi revină în simţiri. Ştiam că rănile lui erau destul de grave şi speram să nu aibă nevoie de ajutorul altor Arhangheli ca să îşi revină. Însă, pentru orice eventualitate, îl luasem cu noi pe unul din ceilalţi doi care erau cu el.

Îl alesesem pe cel care părea mai puternic, ca să îl poată vindeca în cazul în care rănile ar fi fost prea grave. Oricum, aveam de gând să îl ucid imediat ce nu voi mai avea nevoie de el, fiindcă nu voiam ca ei să îşi dea seama prea curând că Ariel trăieşte. Nu voiam să vină după el.

Îmi acoperisem urmele ucigând toţi demonii care îl răniseră, în eventualitatea în care vreunul din Fraţii lui ar fi „întrebat” de el, aşa că un Arhanghel în plus sau în minus nu însemna absolut nimic pentru mine.

Acest Ariel însă mă intrigase atât de mult, încât încălcasem iarăşi toate legile Iadului ca să îl aduc aici. Nu că ar fi reuşit cineva să se impună în faţa mea, oricum natura ne împingea să facem lucruri care în ochii unora ar fi părut monstruoase.

Privindu-l, mi-am surprins curiozitatea ca o boală ce mă măcina energic, fără să o pot stăpâni. M-am concentrat asupra lui, aşteptându-i trezirea şi ocazia să mă strecor în mintea lui.

Îl simţeam cald, o căldură ce mă sufoca, dar de care nu mă puteam dezlipi în nici un chip, ca şi cum obscuritatea fetidă din centrul fiinţei mele ar fi putut absorbi toată lumina care radia dinspre el.

Era oarecum ciudat, fiind prima dată în existenţa mea când nu simţeam aversiune pentru unul ca el. Îi privisem pe toţi şi mi se păruse la fel. Precum nişte manechine incapabile să aleagă singure, nişte păpuşi de porţelan goale pe dinăuntru.

Aşa a fost şi Lilith, o jucărie lipsită de viaţă. Până când curiozitatea i s-a aprins ca o scânteie în privire. Nici măcar nu am făcut vreun efort să o ademenesc, să o corup. A venit la mine fără să rostesc o vorbă de chemare.

Nu înţelegeam ce anume îmi stârnise această curiozitate, era ca un magnetism, ca o forţă mai puternică decât mine, care mă îndemna, mă ademenea de undeva din interiorul lui. Aproape că o auzeam şoptindu-mi numele.

Când şi-a recăpătat luciditatea, am încercat din nou să forţez bariera din jurul gândurilor lui, însă nu am distins decât alte chipuri de Îngeri. Mă apropiam, puteam să simt, însă natura lui mă respingea de fiecare dată.

Cumva, simţeam cum ura începea să se trezească şi creştea în mine o dorinţă de a ucide acea lumină care nu mă lăsa să o ating, ca şi cum s-ar fi risipit din cauza mea.

Cuvintele dintre noi m-au ajutat să eliberez o parte din tensiunea care se acumula în mine, fiindcă trimisesem o parte din ea spre el. Cumva, faptul că el răspundea provocărilor mă amuza, dar în acelaşi timp mă încânta, pentru că, deşi regizam spectacolul, mă surprindea de fiecare dată prin reacţiile sale.

Aşa că am decis să îi testez răbdarea, să îi testez limitele. Îl puteam vedea înflăcărându-se de fiecare dată când vorbeam de Dumnezeul lui, dar asta mă nemulţumea, pentru că nu reuşeam să înţeleg cuvintele pe care le rostea el. Lumină, dreptate absolută, iubire, iertare.

Cuvintele astea nu existau pentru mine. Ştiam doar moarte, ură, păcat.

Am savurat şocul de pe chipul său când Ozahia l-a târât în sală pe Ezechiel. Am văzut disperarea oglindindu-se în ochii lui. I-am căutat slăbiciunea, iar el mi-o oferi pe tavă. Şi atunci am reuşit.

Simţea furie, simţea ură, iar asta era breşa de care aveam nevoie. Am pătruns pentru prima dată în mintea lui, atât de bine păzită până atunci, şi am savurat acel moment de agonie în care s-a aruncat asupra lui Ozahia. Nu a durat decât câteva secunde, impulsul lui de a ucide dispărând imediat ce  înţelese ce a făcut. Pentru prima dată, tăcerea i-a înconjurat spiritul, lăsându-mă învăluit de lumina orbitoare dinăuntrul lui. Era singurul lucru la care un demon nu ajunsese niciodată. Lumina, în cea mai blândă formă, o lumină care nu pedepsea. M-am avântat şi mai mult, încercând să mă contopesc cu el, dar vinovăţia a pus stăpânire pe el, închizându-mi porţile sufletului său în faţă.

Am fost aruncat cu forţa de acolo de o putere care m-a străpuns dintr-odată şi am simţit durerea în cea mai pură formă strecurându-se înăuntrul meu. Am simţit-o cuibărindu-se acolo, în dreptul inimii ce nu bătuse niciodată. Senzaţia pe care a lăsat-o în urmă această întâlnire metafizică a fiinţelor noastre, de care el nici măcar nu era conştient, mi-a produs un gol pe care am ştiut că nu îl voi umple niciodată.

Cumva, nu mă puteam bucura complet de acest triumf rece. Iar când ochii lui verzi s-au întors spre mine, am simţit în ei teamă şi, în acelaşi timp, l-am văzut pierzându-se de sine, abandonându-se simţirii.

Am reuşit să-mi adun destulă putere cât să îl opresc la timp, împiedicându-l să mai păşească spre mine. Totuşi, natura mea nu putea să nu aprecieze acest spectacol melodramatic, căci în ochii lui vedeam un cutremur care ajungea până în centrul fiinţei.

Încleştarea care a urmat a fost ultimul pas pe care trebuia să îl fac ca să pot stabili o astfel de legătură mentală cu el. Încă o dată, încălcam regulile universului, nu doar „fraternizând”, în felul meu, cu inamicul, dar le şi sfidam, pentru că nimeni nu mai îndrăznise să lege două spirite din lumi diferite.

Atunci am reuşit să simt cu adevărat tot ce simţea el, fără să mai iau contact cu lumina dinăuntrul său, care mă tenta în aceeaşi măsură în care mă ucidea. I-am privit expresia uimită când a înţeles ce făcusem şi am zâmbit calm.

Am mascat uimirea care m-a traversat la rându-mi, pentru că văzusem dinainte că, deşi conştientizase cele întâmplate, tot ce putea gândi era Ezechiel. Începuse să îşi recapete calmul, ceea ce mi-a permis să mă joc din nou cu el.

Şi mi s-a oferit în schimbul vieţii celuilalt. A durat ceva până când cuvintele lui au căpătat sens în mintea mea, deşi nici atunci nu am reuşit să înţeleg de ce o făcea. Şi prin legătură am simţit devotamentul, credinţa, iubirea care radiau din el. Toate mă acopereau precum o lavă fierbinte, mă ardeau, mă dureau şi totuşi nu mă puteam sustrage.

Pentru prima dată, l-am privit, pe acest Înger, primul care exista cu adevărat în afara Luminii. Şi am ştiut.

Chipul desăvârşit din faţa mea, ochii verzi care mă priveau fără să clipească, pletele blonde curgând în bucle bogate pe spate, obrazul alb, pur, brăzdat de rana sângerândă, buzele roşii, totul la el era altfel. I-am privit încordarea de pe chip şi speranţa arzând în el şi am înţeles că ştiuse răspunsul dinainte ca eu să îmi dau seama.

Pe el îl voiam, nu lumina din el, nu Arhanghelul din el. Îl voiam cu totul, să-l am, să îl înţeleg, cu tot ceea ce-l făcea distinct, unic.

„Cred că te-am subestimat, Arhanghelule”, am şoptit fermecat în sinea mea după ce am dat mâna cu el.

― Acum, eu trebuie să îmi îndeplinesc o promisiune, am spus, zâmbind cu satisfacţie.

Ceea ce înseamnă că tu va trebui să stai cuminte şi la adăpost, înainte ca vreunul dintre şacalii care bântuie pe aici să îţi vină de hac.

M-am oprit pentru o clipă, mirat de expresia chipului său. Era departe cu gândul, fără să îmi acorde atenţie. Ochii lui plecaţi erau bântuiţi de o durere ascunsă. L-am privit cu aceeaşi curiozitate ca şi înainte, în tragica poziţie a învinsului fără luptă. Capcana în care căzuse lăsase un gol imens în centrul fiinţei sale.

Iniţial, am vrut să îl las să sufere în tăcere, dar n-am rezistat tentaţiei de a afla ce era în mintea lui. Pe moment, nu a fost nicio senzaţie anume, dar pe măsură ce mă strecuram mai adânc, simţeam amărăciunea.

Sentimente contradictorii îşi dădeau propria bătălie în interiorul lui. Vinovăţia, pentru că ucisese fără să acorde o şansă luminii, teama pentru sufletul lui, îngrijorarea, dar cel mai apăsător era sentimentul abandonului.

Se simţea părăsit, sleit de puteri, uitat. Urma să fie dezrădăcinat cu forţa, obligat să fie martorul celor mai groaznice orori sau să fie slujitorul unui demon, o jucărie pentru plăcerile lui cele mai crude.

Nevoia de lumină, nevoia de acasă era sufocantă, am simţit-o prin legătură ca un val electric care mi-a săgetat tot corpul, ca o flacără care mă ardea în interior.

― O să te obişnuieşti cu asta, i-am zis în loc de consolare.

Şi-a ridicat ochii către mine, distras, şi acolo am văzut blamarea. Furia mută cu care mă privea, acel sentiment acuzator din privirea sa care m-a străpuns şi m-a paralizat. Câtă putere aveau ochii lui verzi când mă priveau neînduplecaţi, spunându-mi cât de groaznică e fapta pe care o făceam.

Am zâmbit satisfăcut şi i-am spus să mă urmeze.

― Şi el?

M-am întors, neînţelegând ce voia să spună.

― Ezechiel rămâne aici? a întrebat nesigur.

― Da, mă voi întoarce imediat după el şi va ajunge Acasă, în siguranţă.

A mormăit ceva nedesluşit şi şi-a plecat din nou privirea, urmându-mă.

L-am condus prin coridoarele strâmte de sub catedrală, până când am ajuns la dormitoare. După o clipă de incertitudine, am decis că era cel mai bine să îl închid chiar în camera mea. Chiar dacă eu nu dormeam niciodată, foloseam patul pentru altceva şi se putea odihni şi vindeca mai repede. În plus, acolo nu ar fi intrat nimeni fără permisiunea mea şi nici nu l-ar fi simţit atât de uşor.

Am deschis uşa, întunericul de pe coridor contopindu-se cu cel din cameră. Imediat însă, cele două făclii de deasupra patului s-au aprins şi camera a fost scufundată în lumini care dansau sălbatic, împrăştiindu-şi razele pe toţi pereţii.

― Vei rămâne aici şi nu vei ieşi, până nu îţi voi spune eu. Nu încerca să fugi, nu vei reuşi să treci de uşa asta. Dacă faci fie şi un pas dincolo de uşă, te asigur că blestemele vor acţiona imediat.

Chipul său pasiv sau poate felul în care mă privea, fără să zică nimic, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva vorbeam cu o fantasmă. Dar n-am mai insistat asupra detaliilor, aşa că am plecat aproape imediat. Aveam o crimă de comis.

L-am luat pe Ezechiel şi l-am târât după mine de-a lungul Iadului. Ozahia aruncase un blestem, aşa că nu îmi făceam griji că avea să se trezească înainte să doresc eu.

Nu am întâmpinat prea multe probleme până am urcat în primul cerc. M-aşteptam să găsesc Arhanghelii care porniseră în căutarea celor doi, însă cercul era pustiu. L-am proiectat pe Ezechiel spre Porţi şi acestea s-au deschis chiar înainte ca el să se izbească de ele. Imediat, mi-am luat avânt şi l-am urmat în aer, revenind în spatele lui, pe măsură ce Porţile se deschideau şi noi eram proiectaţi în Rai.

― Trezeşte-te, am şoptit.

*

Ochii lui s-au deschis brusc, mari. Şocul s-a reflectat pe faţa lui chiar în clipa în care i-am smuls sabia, identică la aspect cu cea a lui Ariel, şi i-am înfipt-o în piept. Chipul i-a împietrit de groază, însă strigătul i-a fost înăbuşit de sângele care îi umpluse gâtul.

M-am lăsat să cad pe pământ, apoi m-am răsucit şi m-am aruncat înapoi spre porţi, înainte ca acestea să se închidă la loc.

Misiune îndeplinită. Ezechiel ajunsese în siguranţă acasă, iar acum era mort.

Capitolul 4
„Ariel”

L-am simţit cu mult timp înainte de a se întoarce în locul acela. Energia lui, în cea mai pură formă a răului, domina atmosfera. Era incredibil cum prezenţa lui putea fi atât de greu de ignorat chiar şi acolo, unde Iadul era dominat de întuneric. Cât de deosebit faţă de ceilalţi, cât de multă putere. Acea senzaţie de slăbiciune, precum o boală, mi se strecura înăuntru ca un şarpe, dându-mi o senzaţie de greaţă.

Nu ştiam dacă îmi era frică de el, însă ceva dinăuntrul meu respingea cu putere natura lui, făcându-mă să mă gândesc la ceva grotesc. Şi totuşi, cu mintea la el, nu puteam vedea decât doi ochi albaştri care mă priveau intens, electrizant. Întreaga putere, devastatoare, îi era concentrată în privire şi în momentul când genele lui arcuite se despleteau, atunci puteam simţi o săgeată otrăvitoare străpungându-mă până în centrul fiinţei mele.

Cumva, nu puteam asocia imaginea lui de o frumuseţe suverană cu răutatea pe care o întruchipa cu atât de mult talent. Şi totuşi, aici era farmecul.

Era irezistibil tocmai pentru că era atât de neobişnuit, toată ura, întreaga furie fiind ascunse sub acea mască subtilă de calam. În spatele unui chip de copil, aproape, atât de tânăr şi seducător, în tonurile vocii mătăsoase se ghicea o ameninţare iminentă care îmi provoca fiori. Ştiam că e periculos, extrem de crud şi, în acelaşi timp, atât de calculat. Era, probabil, cel mai de temut dintre toţi duşmanii pe care i-aş fi putut întâlni, iar eu pierdusem iremediabil în faţa lui.

În clipa în care uşa grea s-a deschis, scârţâind prelung, am tresărit brusc, deşi am ştiut că urma să intre. Mi-am rotit privirea către el, fără să îl privesc de fapt.

Gândurile îmi zburau departe, la Fraţii mei. Nu am putut să nu mă întreb dacă aveam să mai păşesc vreodată dincolo de Porţile imense care despărţeau Iadul şi Raiul.

― Încearcă să nu mai fii atât de… tu. Te pot simţi chiar din primele cercuri, iar restul, oricât de slabi ar fi, sunt atraşi instinctiv aici de vinovăţia adorabilă şi nevoia de lumină pe care le simţi tu.

― Atunci, va trebui să mă omori, pentru că nu am cum să simt altceva. Iar dacă asta înseamnă că restul sunt atraşi de asta, înseamnă că sfârşitul meu poate fi aproape. Ce vei face dacă vor veni după mine?

― Îi voi omorî pe toţi cei care vor încerca, mi-a răspuns calm. Nu fi prost, Ariel.

― Iar tu nu fi absurd. Vorbeşti de aura mea, dar pe tine te pot simţi oricât de departe ai pleca. Am tăcut, gândindu-mă la aura aceea înspăimântătoare care domina întreg Iadul. Era imposibil să nu îl simţi, oricât de slab ai fi fost.

― Eu fac parte din locul ăsta. În schimb, tu eşti ca un magnet pentru ei. Ai atât de multă lumină, atât de multe sentimente în tine… stăpâneşte-le cumva!

― Nu pot!

― Normal că poţi! Toţi pot face asta, iar tu, în loc să îţi risipeşti energia, mai bine ai folosi-o cu cap să îţi vindeci rănile astea, decât să o laşi să strălucească şi să îi tenteze pe cei din jur. Ţine-o înăuntru pentru momentele în care te va copleşi disperarea, nu mi-o da mie.

Am tăcut resemnat. Mi-am ridicat privirea către el şi am observat o foame în ochii lui, în timp ce vorbea de lumina mea. Nu ceilalţi erau problema, ci efectul meu asupra lui. Lumina mea, natura mea îl tenta îngrozitor, iar fulgerele din privirea lui mi-au dat de înţeles că se abţinea cu greu să nu îmi facă rău.

Era ca şi cum i-ai fi oferit unui vampir o femeie frumoasă, cu sânge tânăr. Iar el s-ar fi chinuit să nu o omoare pe loc, să nu îi soarbă sângele până la ultima picătură, să nu îi simtă parfumul pe buze.

― Acum, dacă tot ai înţeles despre ce e vorba, ai face bine să asculţi ce îţi spun. Nu mă deranjează să îi ucid pe ei, şopti apropiindu-se de mine într-un fel care m-a tulburat, dar nu ştiu cât mă pot abţine eu. Instinctele sunt prea puternice. Şi instinctele mele, în ceea ce te priveşte, alternează între a te sfârteca şi a-ţi sfâşia hainele…

Am înghiţit în sec auzind ultimele cuvinte şoptite. Degetele i-au ajuns pe pielea mea, sprijinindu-se de claviculă. Le simţeam elegante, fierbinţi şi înfometate, iar asta mi-a trimis un fior pe şira spinării, care m-a făcut să mă trag înapoi.

A zâmbit încetişor pentru o clipă, deşi ochii îi deveniseră întunecaţi, ameninţători. A expirat lung, apoi şi-a lăsat mâna să cadă pe lângă corp.

― Ce vei face când vor veni după mine? am întrebat în ciuda avertismentelor lăuntrice.

― Asta nu se va întâmpla prea curând, mi-a răspuns. Mi-a întors spatele şi a păşit uşor în faţă, privind lumânările pe jumătate topite. Le-a atins uşor pe fiecare în parte, iar acestea au început să ardă cu flăcări mici şi sălbatice.

― Dar dacă vor veni? am continuat.

― Dacă vor veni, le voi spune că noi doi am încheiat un pact, dacă vor refuza să înţeleagă, îi voi distruge.

― De ce?

― De ce, ce anume? m-a întrebat, întorcându-se spre mine.

― De ce m-ai vrut pe mine? De ce nu pe Mihail, de ce nu Ezechiel, de ce eu?

― Pentru că îmi plac cele mai frumoase trofee, a şoptit după câteva clipe. În plus, se spune că eşti cel mai puternic, singurul capabil să mă ucidă. Cu toate astea, eu te văd slab, atât de slab în faţa mea. Ai avut ocazia să mă ucizi, dar nu ai făcut-o. Şi vreau să aflu de ce, mi-a explicat aproape ironic. Alţii nu ar fi ezitat o clipă.

M-am resemnat, redus la tăcere de vorbele sale. Aş fi vrut să ştiu răspunsul, să ştiu de ce ezitasem prima dată să îmi duc misiunea la bun sfârşit. Cumva, sărutul lui mi-a revenit în memorie, viu, atât de palpabil, că simţeam nevoia să îmi ating buzele în căutarea atingerii lui. M-am abţinut totuşi, ştiind că mă priveşte.

Şi era acolo ceva, ca un secret aflat totuşi la vedere. L-am urmărit cu atenţie şi m-am avântat în privirea lui îngheţată, sperând să dezleg misterul pe care îl flutura oarecum prin faţa mea. I-am privit cu atenţie aura şi am simţit o apăsare grea, o damnare puternică ce otrăvea întreaga atmosferă. Fără să-mi dau seama, m-am simţit înconjurat de senzaţii ciudate, venind dinspre el.

Cel mai simplu cuvânt prin care pot descrie ce am simţit când l-am „atins” este Haos. Totul, fiecare sentiment şi fiecare senzaţie dădeau lupte în mine pentru supremaţie. Dorinţa lui devoratoare de a mă ciopârţi şi totuşi puterea cu care se opunea instinctului. M-am retras înspăimântat, deşi legătura continua să mă asalteze cu frânturi de gânduri, amintiri, imagini în care predominau sângele, urletele, ţipetele.

Calmul desăvârşit pe care îl afişa contrasta puternic cu furia dezlănţuită dinăuntrul lui. Ura totul, se ura inclusiv pe el, ura Iadul, dar, în acelaşi timp, părea să fie în căutarea altor sentimente în afară de ură, şi de aceea era atât de fascinat de mine.

― Opreşte-te! m-a trezit brusc din starea hipnotică. Am încercat să respir, dar mâna lui era încordată pe gâtul meu, imobilizându-mă.

Ochii îi scânteiau a furie, am simţit-o arzându-mi pielea şi muşcând din mine.

― Te pot ajuta, am şoptit, simţind cum o frântură de speranţă se năştea în mine.

― Serios? mi-a răspuns zâmbind sarcastic.

M-a împins cu putere, izbindu-mă de peretele cel mai îndepărtat al camerei. Lovitura a fost dureroasă, iar eu am simţit cum mă prăbuşesc, însă a ajuns lângă mine înainte ca eu să ating podeaua. M-a apucat din nou de gât şi m-a ridicat, lipindu-mă de perete.

M-a privit din nou, în felul acela care mă tulbura atât de tare. Un zâmbet diabolic, dar atât de seducător i s-a lăţit pe chip în timp ce eu îmi simţeam obrajii luând foc.

Şi-a înclinat uşor capul, apropiindu-se de mine. L-am simţit inspirând cu nesaţ, adulmecându-mi parfumul precum un prădător, iar eu am închis ochii instinctiv, aşteptându-mă cumva să îi simt atingerea. Era atât de aproape, căci îi simţeam respiraţia gâdilându-mi gâtul, mâinile lui ţintuindu-mi braţele, iar corpul vibrând în această apropiere interzisă.

― Niciodată, absolut niciodată să nu mai încerci asta, mi-a şoptit în ureche. Tonul lui era calm, catifelat şi extrem de ameninţător.

L-am privit calm, blând, în timp ce furia trimisă spre mine mă ardea. Mi-a adus aminte de propria-mi frustrare, de remuşcările pe care le simţeam pentru că îmi permisesem să am slăbiciuni în faţa lui.

― Nu te voi lăsa să mă distrugi.

Şoaptele mele au fost atât de uşoare, încât el s-a apropiat şi mai mult de mine, să audă ce spuneam. Am întors capul spre el şi l-am fixat, concentrându-mă la chipul său. În ochi îi dansau lumini sălbatice, dar asta nu m-a speriat.

Am continuat să îl privesc, am continuat să îi fac faţă şi să îi arăt că nu eram mai slab decât el. Chipul i s-a schimbat uşor, înăsprindu-se. Prudenţa şi-a făcut apariţia, ca un reflex, iar braţele lui s-au încordat şi mai mult pe pielea mea.

― Nu te voi lăsa să mă distrugi. Nu voi fi câinele tău. Chiar dacă voi fi obligat să te suport până la sfârşitul Timpului, nu voi ceda.

Nedumerirea îşi făcea loc pe chipul lui, nereuşind să o mascheze de data aceasta. L-am simţit slăbit, secătuit de puteri. Pentru o fracţiune de secundă, strânsoarea i-a slăbit, iar eu am reacţionat. Mi-am adunat puterea şi l-am împins brusc. Preţ de o clipă, durerea m-a săgetat prin tot corpul şi am simţit cum rănile aproape vindecate plesnesc din nou. M-am sprijinit de perete, nu mai mult de o secundă, căci doar atât i-a luat să se ridice şi să vină spre mine atât de repede, încât nu puteam să îl urmăresc cu privirea.

Dar îl simţeam, îl ştiam acolo, cum se mişca, îi vedeam furia, deşi aveam ochii închişi; devenise o carte deschisă.

Furia lui crescândă era temperată de o umbră de mirare, rămasă încă pe chipul lui împietrit. M-am lăsat într-o parte, simţind aerul cum îmi mângâia pielea în viteza aceea, iar braţul lui a trecut pe deasupra mea, lovind în gol. L-am auzit murmurând ceva, am presupus că erau blesteme, dar l-am ignorat şi am păşit în spatele lui, menţinând aceeaşi viteză ameţitoare care mă făcea să văd restul decorului în culori pufoase ce se amestecau şi îşi schimbau formele prea repede ca să realizez ce reprezentau. M-am răsucit puţin, atât cât era nevoie ca să îmi recapăt echilibrul, apoi l-am lovit, mi-am încordat pumnul şi l-am înfipt în coastele lui. Sunetul a sfâşiat tăcerea, le-am auzit sfărâmându-se sub puterea mea, le-am simţit rupându-se şi adâncindu-se uşor în carnea lui. Instantaneu, pumnul mi-a amorţit, şi eu m-am retras în timp ce el cădea în gol. A lovit în plin peretele din faţa mea, umerii lui lăsând urme adânci în zidul de piatră.

Chipul îi era brăzdat de o dâră de sânge, ciocolatie şi groasă. I-am simţit mirosul, un miros dulceag, ameţitor şi bolnăvicios. Şi-a şters sângele pe mâneca neagră şi m-a privit. A scos iniţial un mârâit uşor, care m-a luat pe nepregătite. Până atunci, fusese de o eleganţă crudă, dar se părea că îl scosesem serios din sărite, dacă începuse să mârâie precum ceilalţi.

S-a ridicat fără probleme, iar în ochii lui, negri ca abanosul, am zărit luciri întunecate. Recunosc, era de o inteligenţă sclipitoare şi m-am gândit iniţial că în momentele alea căuta diferite metode ingenioase de a mă tortura până la moarte.

Concentrarea din privirea lui îmi amintea de intensitatea cu care un prădător îşi hipnotizează prada, dar nu eram încă speriat ca să renunţ la luptă.

Am aşteptat să vină spre mine şi i-am evitat o nouă lovitură, însă în secunda următoare m-am simţit aruncat pe sus. Fusese mai rapid şi mai inteligent de data aceasta, ascunzându-şi intenţiile în spatele unei mişcări inutile. Am lovit pământul, dar m-am ridicat cu aceeaşi rapiditate, eliberându-mi întreaga Lumină de care mă puteam folosi în clipele alea. Aripile mele au prins contur şi imediat au început să se materializeze, precum o perdea de aburi care îngheţa.

Rânjetul animalic de pe chipul lui s-a lăţit, deşi trăsăturile i-au rămas la fel de irezistibile. Natura mea îl stârnea mai mult ca oricând, cu atât mai mult cu cât mă încăpăţânam să mă lupt cu el.

Încet, s-a înconjurat de o ceaţă neagră şi densă şi am înţeles că şi el avea să descătuşeze mai multă putere. Două aripi negre, imense, s-au ivit când umbra s-a risipit, întunecând întreaga atmosferă, ca şi cum ar fi absorbit toată lumina. Le-am privit fermecat, în toată splendoarea lor întunecată. Erau atât de maiestoase, că atingeau pământul, iar penele păreau pictate cu o infinită răbdare, toate orientate simetric, cu vârfuri mari şi ascuţite pe margini.

Am simţit cum aerul mă sufoca, iar spaţiul devenise mult prea mic pentru două forţe atât de mari şi, evident, opuse. L-am văzut deschizându-şi aripile, acoperind întreg spaţiul şi aruncându-se deasupra mea cu toată furia.

Când mi-am întors ochii spre el, m-am lovit de o împotrivire dezarmantă, iar în privirea lui am zărit un veritabil monstru care ieşise la suprafaţă şi nu îşi dorea decât să mă omoare în cel mai dureros mod posibil.

Instinctiv, mi-am sprijinit mâna pe pieptul lui, în vreme ce mă lăsam sugrumat, şi cu ultimele puteri am trimis spre el toată Lumina pe care am putut-o aduna în momentele alea. A tresărit, şocul traversându-i chipul şi l-am simţit asaltat de tot ceea ce simţise mai devreme prin intermediul legăturii formate de el. S-a retras brusc, hipnotizat, iar eu am început să cad, simţind cum aerul îmi flutura mantia pătată de sânge. Incapabil să îmi iau privirea de pe el, am rămas aşa, depărtându-mă, picând, în vreme ce el rămânea în aceeaşi poziţie, privind înainte, iar aripile sale se relaxau ritmic, menţinându-l la înălţime.

Căderea a fost atât de dureroasă, încât am crezut că mi-au fost rupte aripile, întreg corpul mi-l simţeam strivit, fiecare respiraţie fiind mai agonizantă decât precedenta. Privirea mi s-a înceţoşat şi am căzut într-un întuneric adânc, incapabil să mă mişc sau să gândesc.

― Prostule. Eşti atât de inconştient, încât o să mori de unul singur, fără să fie nevoie să îmi pierd eu minţile şi să te ucid.

Tonul lui era la fel de calm precum îl ştiam, însă ceva se schimbase. Era acolo, la vedere, atât de frapant şi de evident, şi totuşi imposibil de definit. Nu am ştiut cum să reacţionez la vorbele lui, însă ştiam că sunt încă pe teren periculos.

Va urma