Mai avea de aşternut doar câteva capitole din trilogia la care scria de aproape douăzeci de ani. O naraţiune care nu avea să semene cu nimic din tot ce se scrisese până acum. O proză cum nu mai crease nimeni. Ceva care avea să-l propulseze în atenţia lumii întregi şi îi va face numele nemuritor.
Ceva diferit.
Aiurea! Ideea nemuririi îl lăsa complet rece. Pur şi simplu dorea să scrie o carte bună, pe care cititorii să şi-o smulgă din mâini.
Până acum îi apăruseră două thrillere care zăcuseră prin librării, în ciuda tirajului lor modest. La un moment dat fuseseră retrase şi trimise la topit. Trecuseră de atunci peste două decenii. Puţini cititori se arătaseră interesaţi de creaţiile lui Michael Conrad din Barintown. Vinovată putea fi editura care nu le promovase cum trebuie. Nu organizase lansări, nu răspândise afişe prin oraş, nu aranjase ca autorul să fie chemat la radiouri şi televiziuni.
De fapt, explicaţia era alta.
Michael Conrad o ştia: romanele respective erau proaste. Crâncen de proaste. Le recitise de câteva ori şi se înspăimântase de fragilitatea construcţiei narative, de acţiunea neverosimilă, de comportamentul bizar al personajelor. De aceea, nu după multă vreme de la publicarea lor, aruncase la tomberon exemplarele pe care le primise de la editură ca drepturi de autor. Se felicitase că nu dăruise nimănui niciun exemplar. Ar fi fost nevoit să îl ceară înapoi şi s-l distrugă.
Mai întâi se hotărâse să lase baltă orice veleitate de literat. Dar, după vreo jumătate de an, se apucase de scris o trilogie. O istorie a unei familii urmărită pe parcursul unui veac, ai cărei membri trăiseră la început într-o mizerie cruntă, până când, dintr-odată, ca printr-un miracol, cunoscuseră o prosperitate de invidiat, ajunseseră în vârful piramidei sociale, fiind consultaţi în orice problemă de interes major a oraşului Barintown.
Dar onorabilitatea lor era doar de faţadă.
Ascensiunea spectaculoasă şi rapidă le fusese facilitată de contrabanda cu alcool, de afacerile cu petrol, de mituirea unor funcţionari pentru a obţine de la stat contracte grase, de intimidarea concurenţei prin şantaj sau ameninţări cu moartea. Unele dintre aceste ameninţări fuseseră duse la îndeplinire, uneori asasinatele fiind mascate sub aparenţa unor accidente. Niciodată autorii omorurilor comandate nu fuseseră prinşi.
La început scrisese cu furie, ca în transă, dorind să fixeze reperele naraţiunii. Apoi adoptase un ritm mai lent. Scria doar câte o pagină-două pe zi, fără să se grăbească. Uneori nici atât. Zile întregi nu aşternea niciun rând. Stătea doar în faţa maşinii de scris, fără să-i atingă claviatura, şi visa la eroii săi, la lumea care avea să se nască din imaginaţia sa. Îi era din ce în ce mai clară întreaga derulare a întâmplărilor.
Copyright © 2012, Cristofor Photography
Chiar şi după ce se pensionase şi avea, prin urmare, mai mult răgaz, păstrase acelaşi mod de lucru relaxat. Deseori recitea ce scrisese, ştergea, renunţa la capitole întregi, le înlocuia cu altele, şlefuia frazele cu o migală de orfevru.
Ieşea rareori din căsuţa lui modestă de la marginea Barintownului. Dacă îşi întâlnea vecinii îi saluta, dar nu vorbea cu ei. Nici nu ştia cum îi cheamă. Descuraja orice încercare a acestora de a se apropia de el. Se ducea până la magazinul din capătul străzii, târguia ceva de-ale gurii şi se întorcea pe acelaşi drum. Nu citea ziare, nu avea radio sau televizor. Asculta însă ore în şir muzică simfonică sau arii din opere înregistrate pe discuri. Deseori se felicita că se aprovizionase cu o rezervă serioasă de ace pentru pick-up-ul său antic.
Citea, în continuare, cu nesaţ, sau recitea cărţile pe care le avea în uriaşa sa bibliotecă, o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru saga sa. În living şi în dormitor aproape toţi pereţii îi erau tapetaţi cu mii de volume, aşezate pe rafturi pe care el însuşi le confecţionase. Dintotdeauna trăise singur. Nu fusese nicio doamnă Conrad. Nu mai avea nicio rudă în viaţă de care să aibă ştire. Nu-şi făcuse niciun prieten.
Anii pe care îi petrecuse în biblioteca de cartier unde lucrase fuseseră un calvar. Blestema deseori slujba de care avea nevoie ca să se întreţină. Din pricina ei trebuia să iasă în lume.
La început, colegii şi colegele de-acolo încercaseră să-l atragă în cercul lor, îl chemaseră la escapade prin cârciumi, sau îl invitaseră să-i viziteze. Se lăsaseră păgubaşi după ce primiseră de la el doar răspunsuri monosilabice, refuzuri politicoase, dar categorice. N-avea chef de discuţii nici cu cei care veneau să împrumute cărţi. Se auto-exilase într-o cămăruţă unde fişa volumele pe care le primeau zilnic din partea editurilor sau, după ce le parcurgea, scria scurte prezentări ale lor, pentru buletinul informativ al bibliotecii.
Un ciudat. Un sărit de pe fix. Aşa îl catalogaseră toţi, şi-l lăsaseră în pace, din moment ce nu deranja pe nimeni şi-şi făcea treburile bine.
Dar acum nu mai avea mult timp.
Doctorul fusese categoric: mai avea de trăit vreo jumătate de an. Îi comunicase verdictul pe un ton nepăsător, ca şi cum i-ar fi spus cum va fi vremea în următoarele trei zile. Pacientul din faţa lui era un amărât de fost bibliotecar, de 69 de ani, şi n-avea de ce să-i acorde o atenţie exagerată. În sala de aşteptare moţăiau pacienţi cu probleme mai puţin grave, dar cu portofelele bine garnisite.
I se făcuse, însă, milă de omuleţul care îl privea cu ochi ce nu exprimau nicio emoţie, de parcă sentinţa s-ar fi referit la altcineva. În câteva cuvinte îi expusese ce-l aşteaptă în următoarele luni. Se va simţi din ce în ce mai slăbit, nu va avea poftă de mâncare şi se va topi ca o lumânare care arde încet. Spitalizarea ar fi fost complet inutilă.
Michael Conrad mulţumise cu glas stins pentru consultaţie, plătise şi se făcuse pentru totdeauna nevăzut din faţa ochilor doctorului Gene Shelton.
*
John Owen primise pachetul de mai bine de două luni. Când i se adusese, sfâşiase nervos hârtia care acoperea cutia paralelipipedică. Ridicase capacul. Înăuntru erau coli de hârtie până sus, bătute la maşină.
Îşi spusese: „Cine dracu’ mai scrie azi la maşină? Poate doar un hodorog de veleitar care nu ştie să folosească un computer. Bine măcar că nu-şi trimisese capodopera scrisă de mână.”
Împinsese cu dispreţ cutia până la marginea biroului său imens, pe care mai zăceau şi alte manuscrise. Pe măsură ce le citea apucau drumul spre coş. Nimic interesant, nimic de valoare. Dacă, însă, în cel mai scurt timp nu primea o propunere excepţională din partea unui autor, trebuia să închidă taraba şi să se apuce de altă afacere.
În următoarele săptămâni, pe biroul lui John Owen nu mai rămăseseră decât un laptop, o agendă în care nu era notat mai nimic, un suport pentru pixuri şi creioane, o lampă şi o sticlă de whisky din care îşi turna într-un pahar pe care îl golea aproape imediat ce-l umplea. Era seară, era singur în editura pe care o patrona şi era cuprins de disperare. Se apropia de 60 de ani şi viitorul i se înfăţişa în culori sumbre.
Zări cutia şi, brusc, simţi nevoia să-şi reverse furia asupra ei. Se ridică de pe scaun şi o înşfăcă, dorind să iasă pe coridor şi s-o arunce la ghena de gunoi. Dar un impuls interior inexplicabil îl sili să se aşeze din nou, să ridice capacul cutiei şi să scoată în faţa lui vraful de coli.
„Şi acum?”
N-avea niciun chef să citească. „Probabil că e vorba de o aberaţie agramată. O dulcegărie cu fete bătrâne, sau un thriller istoric, poate bine documentat, dar fără suspans, cu o intrigă de două parale.” Din nou se gândi să arunce mormanul de file care cântărea câteva kilograme. Dar o forţă ciudată îl ţintuia de scaun.
Îşi mai turnă un pahar de whisky. Sorbi câteva înghiţituri. De-abia acum se uită la prima pagină. Pe ea era scris, cu litere mari, un nume – MICHAEL CONRAD, şi un titlu – SAECULUM.
Numele parcă îi spunea ceva. Dar nu se chinui să-şi aducă aminte. Puse fila deoparte şi o luă pe următoarea. Începu să citească.
„Trei împuşcături răsunară, aproape concomitent, în trei cartiere din Barintown, în noaptea ultimei zile a anului 1899. Zgomotul lor fu acoperit de hărmălaia obişnuită la orice revelion, când petrecăreţii sunt ameţiţi prin casele lor sau prin crâşme, vorbesc cu glas tare, chiuie şi dansează, organizează focuri de artificii.”
„Hm”, îşi spuse John Owen, „nu-i rău pentru început. Nu-i rău deloc.”
Vru să-şi mai toarne în pahar, dar se răzgândi. Se aşeză mai confortabil pe scaun şi îşi continuă lectura, din ce în ce mai captivat…
*
La ora 9 dimineaţa îi sosi secretara. Îi spuse scurt să-i aducă mai multe căni cu cafea şi îi ceru să nu-l deranjeze nimeni.
― Dar aveţi întâlnire cu…
― Ducă-se dracului! Şi ia naibii sticla asta de-aici! Dă-le liber tuturor angajaţilor. Scoate telefonul din priză. Apoi pleacă şi tu! Nu uita să încui uşa după tine.
Secretara îl privise siderată – niciodată domnul Owen nu-i vorbise aşa. Dar îi execută ordinele întocmai.
*
De-abia spre seară termină de citit manuscrisul. 1400 de pagini scrise la două rânduri. Era salvat. Capodopera pe care visase o viaţă întreagă s-o publice era în mâinile lui. N-avea nevoie decât de modificări minore.
Era ceva diferit.
Ochii îi erau obosiţi. Spatele îi amorţise. Mai sorbi din cafeaua rece şi se strâmbă – era mai mult zaţ. De-abia acum ar fi avut nevoie de o gură de tărie, ca să sărbătorească. Se duse în secretariat şi căută sticla, dar n-o mai găsi.
Se întoarse în birou şi se uită din nou la prima pagină. Michael Conrad… De unde îl ştia? Nu cumva…
Se repezi la laptop şi începu să caute cu înfrigurare. În scurt timp se felicită pentru că îşi ţinea evidenţele în ordine şi nu ştergea nicio informaţie pe care o primea.
Michael Conrad publicase la editura lui. Două thrillere a căror acţiune nu şi-o mai aducea aminte. Fuseseră nişte rebuturi. Dar, în urmă cu două decenii îşi permitea să mai dea şi rateuri. Şi el, şi cumpărătorii de carte aveau mai mulţi bani.
Ar fi vrut să pornească imediat în căutarea autorului. Îi avea adresa. Oare mai era bună? Nu era însă niciun număr de telefon la care să-l sune la ora aceea târzie din noapte. În cartea de telefon figurau vreo patru Michael Conrad, dar niciunul nu locuia la adresa afişată pe ecranul laptopului. Trebuia să amâne investigaţia pentru dimineaţă…
*
După mai multe luni de cercetări, stătea din nou la biroul său. Nu ştia ce să facă.
Michael Conrad murise. Un curier care împrăştia pliante prin cartier sesizase mirosul îngrozitor care venea din casa lui printr-o fereastră deschisă de la parter. Îndrăznise să arunce o privire şi îl zărise fără viaţă, prăbuşit pe podeaua din living. Nu murise de boala pe care i-o descoperise doctorul. Avusese un atac de cord, care îl cruţase de orice suferinţă.
Domnul Owen se interesase în stânga şi-n dreapta dacă răposatul avusese vreo rudă. Dar nimeni nu venise din partea familiei la înmormântarea pe cheltuiala primăriei. Doar câţiva colegi de la biblioteca la care lucrase şi o vecină pioasă. Niciunul dintre ei n-avea habar de nimic.
Sub pretextul c-ar fi interesat să vadă dacă nu cumva un autor pe care odinioară îl publicase lăsase vreun manuscris, reuşise să intre şi în locuinţa lui. Însă cotrobăise zadarnic prin toate ungherele – nu era niciun testament şi nicio copie a romanului SAECULUM.
Ardea de nerăbdare să publice trilogia. Dar, după toate investigaţiile pe care le făcuse, îi încolţise în minte o idee. Ce-ar fi dacă… Ce-ar fi dacă ar publica-o sub numele lui? La urma urmei, un editor cu experienţă poate fi credibil şi ca autor.
Nu. Nu era o idee bună. Lansarea ar fi trebuit să aibă o doză de mister, care ar fi contribuit ca romanul să devină un bestseller şi să-l scape de toate grijile financiare.
Un bătrân bibliotecar care a scris o capodoperă şi s-a stins pe neaşteptate… Un om modest, tobă de carte şi cu un talent ieşit din comun… Un mare scriitor contemporan cu noi, neştiut de nimeni… Nu era deloc rău pentru a trezi interesul publicului.
Şi totuşi, flerul lui de editor îl avertiza că enigma din jurul autorului trebuia să fie şi mai mare.
Nu putea să mai amâne publicarea. Dificultăţile în care se zbătea erau din ce în ce mai grave. Mai ezită, totuşi, câteva zile. Până când, într-o seară, după ce bău două pahare de whisky, luă prima pagină a manuscrisului şi o rupse în bucăţele pe care le aruncă la coş. Apoi scoase dintr-un sertar o altă coală pe care scrisese înfiorat, chiar la maşina lui Michael Conrad, atunci când îi vizitase casa. O aşeză deasupra celorlalte pagini şi se uită din nou la ea.
BERNARD KIRITIMATI
SAECULUM
„Iartă-mă, frate Conrad! Ai mai murit o dată.”
Chicoti. Probabil aşa se simţea un ucigaş cu simbrie care curmase, fără să vrea, viaţa unui inocent, în timp ce ţinta vizată scăpase. De fapt, nu-i stătea în fire să se scuze niciodată. N-avea nicio remuşcare. Viaţa îl obişnuise să calce peste cadavre. În lumea editorilor era cunoscut ca un maestru al combinaţiilor murdare care îi aduceau profit. Nu-i plătea pe autori la timp, sau nu-i plătea deloc, publicând deseori cărţi pentru a căror apariţie pretindea bani de la scriitorii veleitari, dornici să-şi vadă numele tipărit pe coperta unui volum. Ştia să obţină finanţări pentru lucrări care nu vedeau niciodată lumina tiparului. Pe la spate se vorbea despre el ca despre o „javră” sau o „lichea”. I se fâlfâia de toate aceste calificative. Îşi spunea, zâmbind sardonic: „Interesul personal primează. Fiecare se descurcă aşa cum poate”. Datorită unor avocaţi abili, câştigase toate procesele pe care unii i le intentaseră.
Îşi mai turnă un pahar. Trebuia să se liniştească şi să nu-i fie frică. Zarurile fuseseră aruncate. Remuşcările nu-şi aveau rostul. El şi remuşcări? Haida-de! Se şi vedea perorând în faţa cititorilor din librării, din biblioteci, în faţa camerelor de televiziune la emisiuni culturale – îi plăcea la nebunie să fie în centrul atenţiei, pozând în postura unui om de cultură:
― Nu ştiu cine este Bernard Kiritimati. În urmă cu câteva luni am primit un manuscris semnat cu acest nume. Nimeni nu-şi aduce aminte cine l-a adus – n-a venit prin poştă sau printr-o firmă de curierat. E posibil să-l fi lăsat el însuşi la secretariatul editurii. Am apucat imediat să-l citesc. De la primele pagini mi-a stârnit un interes enorm. E cel mai bun thriller pe care l-am citit vreodată. E ceva diferit de tot ce s-a scris până acum. Am încercat să dau de autor – n-am izbutit. Am hotărât totuşi să-i public lucrarea, cu speranţa că mă va căuta într-o zi… Dacă nu cumva îşi va dori să rămână, pentru totdeauna, necunoscut… Încă o enigmă adăugată istoriei literaturii…
*
Trecuse mai bine de un an. Trilogia apăruse şi devenise cea mai bine vândută carte a deceniului. Fusese şi tradusă pe multe meridiane. O reţea de televiziune oferise editurii un contract fabulos pentru ecranizarea romanului sub forma unui serial. Fără îndoială, misterul creat în jurul autorului contribuise din plin la promovare.
Într-o dimineaţă, domnul Owen stătea la birou într-o dispoziţie excelentă. Se uitase pe cifrele primite de la contabilitate şi respirase uşurat. Salvase editura. Îşi putea împlini visul de a-şi cumpăra o casă şi o maşină de lux, rămânându-i şi destui bani în cont pentru o bătrâneţe liniştită.
Secretara băgă capul pe uşă.
― A venit un domn. Îl primiţi?
― Cine e?
― Cică e un prieten. Vrea să vă facă o surpriză.
― Un prieten?
În ziua aceea domnul Owen se simţea generos.
― Zi-i să intre!
Peste câteva clipe în încăpere îşi făcu apariţia un bărbat masiv, cam la 45 de ani. Purta un costum de calitate, dar cam ponosit, pantofii îi erau bine lustruiţi, însă uzaţi. Fără să aştepte vreo invitaţie se aşeză, picior peste picior, pe scaunul aflat în faţa biroului. Gesturile lui exprimau siguranţă şi chiar o uşoară insolenţă.
Domnul Owen se uită cu nedumerire şi cu un început de enervare la musafirul neaşteptat. Nu-l mai văzuse niciodată.
― Cine sunteţi? Ce doriţi?
Bărbatul îşi scutură un fir de praf imaginar de pe reverul hainei şi-l privi zâmbitor.
― Am venit cu afaceri. Pe bune. Şi ca să-mi exprim recunoştinţa. Şi admiraţia. Ai făcut o treabă grozavă. Nu degeaba ţi se spune „Şacalul”. Amândoi am dat lovitura.
Patronul editurii se uită la el siderat. „Şacalul?” Asta era ceva nou. Dar cine mai era şi individul ăsta? Un nebun? Un autor beat? Începea să-şi piardă răbdarea.
― Ce lovitură am dat amândoi? Cine sunteţi?
Necunoscutul se aşeză mai bine pe scaun înainte de a răspunde cu glas răspicat.
― Sunt Bernard Kiritimati, bătrâne! Enigmaticul Kiritimati. E un nume rar, însă acum e pe buzele tuturor. Aşa se spune la „Crăciun” în limba gilberteză. Dar asta o ştii, doar tu l-ai ales. Ai vrut să fie cât mai neobişnuit. Ce te uiţi aşa?
Ochii de viezure ai lui John Owen căpătară o lucire ameninţătoare. Se ridică de pe scaun, ca să pară mai impunător. Se ridică şi celălalt – era cu mult mai înalt şi mai puternic.
― Domnule…
― La naiba, John! E de tot hazul. Şi „Bernard”, şi „Kiritimati”… Asta da potriveală… Nu mă crezi? Iată actele! Mai mult ca sigur, ai căutat în cartea de telefon, ca să fii liniştit că nu există niciun Bernard Kiritimati în peisaj. Dar ai dat-o în bară. Nu-mi mai permit să am telefon.
Bărbatul se ridică şi-i întinse un paşaport şi un permis de conducere. Literele de pe documente îi jucau domnului Owen în faţa ochilor. Kiritimati continua să turuie, ca şi cum n-ar fi observat tulburarea celuilalt, sau îl durea în cot de starea lui.
― Ei, cam aşa stau lucrurile… Asta e. Ce zici, când încheiem contractul de drepturi de autor? Sunt cam pe geantă în ultima vreme. Şi nu-i cuşer ca doar unul să întoarcă bani cu lopata… Şi să nu-ţi dea cumva prin minte să mă înşeli, aşa cum ai făcut cu alţii. Cu mine nu ţine. Am ceva care te va convinge să joci cinstit.
Dintr-un buzunar al hainei scoase un pistol mic. I-l arătă câteva clipe, apoi îl vârî cu nepăsare la loc. Domnul Owen se lăsă să cadă greoi pe scaun.
― A, mai e ceva, John. Fii liniştit. Dă-i mai departe cu gargara despre scriitorul necunoscut. O cânţi bine la mandolină. Din partea mea n-o să ai greţuri. Mie mi se fâlfâie de faimă, de întâlnirile cu orbeţii ăia de cititori. Mie-mi pasă doar de biştari. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai bine pentru amândoi…
