Here out in the blue
A victim for you is waiting
I know that I’m yours
And all of the time
You’ve been craving for me
I know it’s just that look in your eyes…
Blue eyes, blue eyes
I’m just aware that I’m dying
Don’t let me here bleeding, hear when I scream
Blue eyes don’t make me hate you
Blue eyes, blue eyes…
Fetiţele şi băieţeii de vârsta mea ar trebui să recunoască imediat şi piesa, şi trupa, în ciuda accentelor horror care, desigur, îmi aparţin. Mânată de înclinaţia mea nativă spre maliţiozitate, le voi cere acum să spună şi la ai cui ochi albaştri mă refer. E prea greu de ghicit? Normal că e, aşa că le vin în ajutor cu o opinie personală cât se poate de subiectivă: în lumea cinematografiei, există numai două perechi de ochi albaştri suspect de expresivi şi de penetranţi. Una e irlandeză şi se cheamă Peter O’Toole, cealaltă e galeză şi-i aparţine lui Anthony Hopkins. Acum priviţi gratiile din imagine. După ele sălăşluieşte răspunsul la întrebarea mea. Dacă aţi răspuns Peter O’Toole, n-aţi nimerit-o. Dacă l-aţi ales pe Anthony Hopkins, aţi greşit.
Cel care trăieşte în liniştea şi singurătatea aceea benefică incursiunilor mintale în ţara sângelui vărsat e Hannibal Lecter, “the number-one film villain”, cum l-a numit American Film Institute. Iar pentru ca Hannibal Lecter să apară şi să-şi întipărească numele şi figura unică în memoria celor care venerează suspansul, a fost nevoie de Anthony Hopkins. De Sir Anthony Hopkins. Născut din mamă Muriel Anne, rudă de departe cu W.B. Yeats, şi tată Richard, brutar, Hopkins a devenit cetăţean american de bună voie şi nesilit de nimeni, dar fără să renunţe la cetăţenia britanică. Stă cu fundul între două naţii, dar îşi merită pe deplin şi titlurile de Sir şi CBE (Commander of the Most Excellent Order of the British Empire), şi premiile Oscar, primite în spaţiul american.
Thomas Harris i-a fost şi tată, şi mamă lui Hannibal Lecter al nostru. Autorul, un tip retras, dă interviuri numai cu rugăminţi. Oare de ce? Se îngrozeşte cumva el însuşi de canibalul pe care l-a imaginat? Nu cred, pentru că a scris patru cărţi în jurul lui. Ordinea evenimentelor din viaţa lui Hannibal e următoarea: Hannibal Rising (HR), Red Dragon (RD), The Silence of the Lambs (SL) şi Hannibal (H), dar primul roman a fost scris, de fapt, ultimul. Iar ordinea filmelor e SL (1991), H (2001), RD (2002) şi HR (2007).
Am auzit cu toţii cum behăie junele ovine în mintea agentei Clarice Starling, interpretată de Jodie Foster şi de Julianne Moore, aşa că nu la filmul SL, nici la urmarea lui, H, mă voi opri acum. Şi nici la HR. Simplu şi şocant, pe cel din urmă nu l-am văzut, iar cartea n-am citit-o încă. O eroare aparent de nepermis. Încerc s-o compensez vorbind puţin despre RD, care m-a impresionat mai mult decât SL şi H.
Red Dragon, aşadar. Balaurul roşu. Genericul de început e, în sine, un preludiu promiţător al groazei. Te unge la suflet succesiunea de imagini care te pune la curent cu soarta celor două personaje principale din secvenţele iniţiale. Acestea sunt dr. Lecter, psihiatru extraordinar, o prezenţă impecabilă şi antropofag fascinant, şi Will Graham, poliţistul inteligent care se vâră în gura lupului şi scapă din ea ca prin urechile acului. RD se deschide cu un caleidoscop al ororilor. Printre ele, fotografia unei feţe de copil răzuite peste ochi, nas şi gură (Mizaru şi Iwazaru, din trioul maimuţelor înţelepte), imaginea unei femei goale bătând la fund un ţânc, apoi o bunică rânjind ca să-şi arate proteza scârboasă. Proteză care, vom vedea, mai apare doar o dată în film, dar e destul şi atât ca să ne dăm seama cine şi ce face cu ea. Cu proteza, da. Căci bunicuţa apare puţin mai des, dar rolul ei intră în categoria Mother Bates. E o voce penetrantă din fundal, a unei fiinţe fără de care nepoţelul Francis Dolarhyde poate că ar fi fost o creatură normală, adică benignă şi plictisitoare, frustrată şi de prost gust, despre care Hannibal nici n-ar fi auzit. (Ar fi foarte interesantă o paralelă între Francis Dolarhyde şi Norman Bates. Perkins s-a născut să-l joace pe Norman Bates, aşa cum Hopkins s-a născut să-l joace pe Hannibal Lecter. Pe amândoi îi cheamă Anthony. Şi amândoi pot să ucidă doar privind.)
E remarcabil cât de rapid, dar mai ales cât de elegant se deduce, de la începutul scenei iniţiale din RD, că musafirii doctorului Lecter îşi mănâncă, neştiutori, colegul dispărut. Se combină aici faptul că ştim deja ce hram poartă dr. Cannibal cu măiestria regizorului Brett Ratner. O minimă viteză de reacţie mintală e necesară însă şi din partea privitorului; dacă nu există, e semn clar că privitorul poate candida la prânzul lui Hannibal, sub formă de friptură în sânge. De remarcat şi chipul doamnei căreia, ducând la gură furculiţa cu o bucată de carne, îi sclipesc scurt ochii a încântare culinară.
Dar încântarea se stinge repede, ca să facă loc fricii pe care Hannibal o scoate la suprafaţă, cu stăruinţă diabolică, în cazul lui Clarice Starling. E un sentiment… Nu, doar începe ca un sentiment, dar evoluează într-o stare. Scăpată de sub control, tinde să se permanentizeze. E exact aceeaşi stare pe care o speculează şi Stephen King în toate cele patru nuvele din Four Past Midnight (zic eu, dar probabil că aici se poate menţiona orice altă scriere de King). În RD însă, frica nu pe poliţist îl va măcina; adus mai demult în pragul morţii de Hannibal, Will Graham nu va mai fi în stare să se teamă pentru sine, ci numai pentru familia lui, dar asta e o frică de altă natură. Frica aceea copleşitoare, care o face pe Starling să audă miei behăind, îl înghite, treptat, pe însuşi Francis Dolarhyde. Criminalul e cel care tremură de frică din cauza monstrului de la etaj, pentru că monstrul îl obligă să comită crime. Iar acesta e “un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete […] Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ” (Apocalipsa lui Ioan, 12:3-4). E vorba, în film, de ilustraţia realizată de poetul William Blake pentru Biblie, balaurul stând deasupra unei femei înveşmântate în soare, care naşte un băiat.
Ca să scape de frică, Dolarhyde vrea să se confunde cu monstrul: şi-l tatuează pe spate şi-şi întăreşte fizicul, se comportă ca „balaurul cel grozav” în faţa victimelor. Trece la un nivel superior şi le cere acestora nu numai să se sperie de el, dar şi să-l venereze, să-l respecte. E frustat – presa îl numeşte Zâna Măseluţă – iar frustrarea lui se sfârşeşte, chiar dacă temporar, atunci când ucide. Ce contează în ce trup ne naştem, se întreabă el, câtă vreme avem o soartă de împlinit? Balaurul din Biblie vrea să mănânce băiatul tocmai născut de femeie, dar copilul „a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa lui Ioan, 12:5). „Nu sunt om”, mărturiseşte criminalul, ştiind că e pândit de monstru şi că trebuie să scape, aidoma copilului. „M-am născut om, dar fiecare fiinţă pe care o transform mă transformă, la rândul ei, într-o creatură superioară omului.”
La aceasta eu răspund cu o replică a lui Hannibal din Tăcerea…: „Mi-ar plăcea la nebunie să te văd întins pe canapeaua mea…”. El nu înghite poveşti cu balauri. A vrut cineva odată să-l pună la încercare. I-a mâncat ficatul cu fasole albă şi vin Chianti, dacă vă amintiţi. Iar scena din Hannibal în care taie o bucăţică din creierul lui Ray Liotta, o găteşte şi i-o dă chiar nenorocitului s-o guste la cină e superbă. Nu ţi-e greaţă nici măcar o secundă, însă numai pentru că Hopkins e magistral şi de data asta.
Că veni vorba de cină, e vremea să închei. Multe ar mai fi de spus şi, tot vorba lui Hannibal, „mi-ar face mare plăcere să stăm de poveşti, dar mă aşteaptă nişte prieteni la masă”. Au fost aşezaţi deja pe platouri.
Well you were a killer
Asking me out, you were hungry
You grabbed your knife
And finished my life
You were gloating
I know it’s just that look in your eyes…
Blue eyes, blue eyes
I’m just aware that I’m dying
Don’t let me here bleeding, hear when I scream
Blue eyes don’t make me hate you
Blue eyes, blue eyes…
O mica adaugire: Red dragon a mai beneficiat de o ecranizare, in 1986, sun titlul Manhunter. Personal mi s-a parut mai reusita si mai fidela cartii, decat re-ecranizarea din 2002 cu AH in rolul lui Lecter
In filmul de care pomeniti, avem un Hannibal Lecktor (nu Lecter, ca in roman!) jucat de Brian Cox. Si-l avem pe Tom Noonan in rolul lui Dollarhyde. Noonan si Brian Cox impresioneaza mult mai putin decat Hopkins si Ralph Fiennes. Iata doar unul din motivele pentru care am lasat acest film din 1986 la o parte.