În scurt timp, Angela nu avea să mai fie ceea ce fusese până atunci, dar, din fericire, nu ştia acest lucru. Ceea ce o preocupa în acea după-amiază prăfoasă de sfârşit de august era faptul că soţul ei înnebunise. Nu, nu era vorba de acea nebunie pe care o invoca atunci când se certau – ai înnebunit de tot, nu ştiu de ce m-am măritat cu tine! – de data asta era vorba de un rahat de nebunie adevărată, pentru că nebunii prefăcuţi se pot deosebi uşor, aşa cum auzise ea cândva, prin aceea că nu-şi sparg propriile geamuri.
Or, atunci când un medic chirurg înnebuneşte, e mai înţelept să te ţii la o distanţă respectuoasă, asta dacă nu-l poţi ţine pe el departe de oamenii cinstiţi care nu visează cum să-şi cresteze semenii cu acel scalpel nenorocit din trusa de piele neagră. Iar Mihăiţă al ei era un nebun adevărat, domnule! Pentru că îşi spărsese şi propriile geamuri, respectiv se crestase cu scalpelul, văzuse cu ochii ei, deşi nu găsise niciun corp străin în antebraţul stâng, aşa cum pretindea.
Angelica simţi nevoia imediată de a fuma, cu toate că nu era fumătoare. Era un obicei căpătat în liceu, la discotecă. Dacă nu te invita nimeni la dans, aprindeai o ţigară şi păreai preocupată şi interesantă, nicidecum singură. De asta avea nevoie acum, să pară interesantă în ochişorii ei, ai ei însăşi, pentru că nu se afla nimeni altcineva prin preajmă. Şi dorea această încurajare pentru că de fapt nu ştia ce dracului să facă. Dacă nu aprindea imediat o ţigară, avea să înceapă să-şi roadă unghiile şi nu era frumos, nu?
Se ridică de pe treapta însorită a terasei şi intră în casă. Trebuia să mai existe o ţigară prin sertarele bufetului de la bucătărie. Cotrobăi prin câteva locşoare, înjură cu glas tare când descoperi cheia franceză şi o şurubelniţă cap stea pe şervetele ei de damasc – el le arunca unde-i venea, în fond, poate că fusese nebun dintotdeauna – şi sfârşi descoperind o ţigară ruptă în sertarul cu dopuri de plută. Bună şi aşa, fir-ar să fie!
Inhală fumul, tuşi, ţigara se rupse fără speranţa de a mai forma vreodată un întreg. Pufăi din chiştoc îngustând pleoapele ca să n-o pişte fumul. Ar trebui să-i ducă ceva de mâncare lui Mihăiţă? În acest caz va fi nevoită să deschidă uşa, iar el va scăpa… Dar gura de aerisire din peretele de către grădină? Pe acolo i-ar putea da nişte sandvişuri evitând orice risc. Ce noroc pe ea că ciupercăria nu avea ferestre! Nebunul ar fi ieşit.
Din timp în timp îl mai auzea strigând-o, alteori lovea cu ceva în rafturile pe care ar fi trebuit să crească minunata ei cultură de pleurotus. Strivi chiştocul pe marginea chiuvetei: simţea undeva în adâncuri că ar fi avut o mare plăcere să stingă ţigara fix în fruntea lui. Fiindcă toată viaţa lor împreună – cinci ani – îi făcuse numai tâmpenii. În primul rând, o adusese în acest capăt de ţară, la cuca măcăii sau talpa iepii sau cum i-o mai zice locului unde nu doar nu că nu se aud trenurile, dar nici nu s-a auzit de trenuri! Ori ea era o fată de oraş. Ce folos că oraşul era la 30 de kilometri? Iarna nici nu se punea problema navetei. El venea acasă săptămânal, iar ea… ea rămăsese cu visul de-a avea un salon de frumuseţe pe veci neîmplinit.
Angela oftă cu năduf. Crezuse că măritându-se cu ditamai doctorul făcuse o partidă. Ce proastă fusese! Nu, naivă. A condamnat-o la singurătate acest ciopârţitor de trupuri. Suspină şi constată surprinsă că se făcuse linişte. Era unul din acele momente când totul în jur tace, vântul se opreşte, nici o pasăre nu cântă şi parcă se suspendă şi timpul. Cât ura momentele astea! Ascultă încordată. Nu auzea decât un sunet vag, ca de scoică, în urechea ei dreaptă. Îşi ţinu respiraţia… totuşi de undeva venea abia simţit un mic hârşâit, ceva indefinit, ca şi cum cineva s-ar juca rupând bucăţele de hârtie. Păşi în vârful picioarelor spre uşa cămării. Deodată simţi că inima începe să-i bată nebuneşte, deşi nu… nu îi era frică. Avu inexplicabila convingere că dincolo de perete, în cămară, era ceva. Ascultă. Linişte şi… hââârşşşt. Sunetul acela care îi ridica părul pe ceafă – ceva insuportabil, ca unghiile pe tabla clasei când fosta colegă de liceu, Popeasca, era scoasă la răspuns – se auzi din nou, acum puţin mai tare.
Pauză. Îşi ţinu respiraţia. Liniştea părea că se adânceşte într-un mod imposibil. Angela se simţi îngheţată, suprafaţa pielii ei avea să crape în mici fisuri, pentru că da, din cămară percepea acum o şoaptă.
Dar clipa de emoţie intensă nu dură prea mult, din fericire, şi suspansul se spulberă în cascada sonoră şi familiară de vase sparte. Asta era ceva cu care Angelica putea să se descurce, aşa că deschise brusc uşa. Se gândi că fusese imprudentă, fiindcă după zgomot era de aşteptat ca Mihăiţă să apară dintre borcanele cu murături – Mihăiţă, evadat în mod surprinzător din ciupercărie… Totuşi nu era decât motanul. Ţâşni printre picioarele ei pe când ea încă se aştepta să-şi vadă soţul. Jingărel părea extrem de ofuscat după felul cum pocnea din coadă şi strănuta. Nici nu ştia ce să facă mai întâi: să-şi pieptene dintre urechi pânzele de păianjen sau să execute un purice care-şi făcea de cap pe şalele lui vărgate.
Angela nu-şi putu reprima pornirea de a-i trăzni un şut. Lovitura transportă felina cam doi metri prin aer, după care mâţul ateriză pe toate cele patru labe şi continuă să strănute, să pufnească, să scuipe. Dacă în general nu simţea nimic faţă de animale, cu condiţia să nu murdărească, să nu îşi împrăştie microbii prin casă şi să petreacă afară, unde le era locul, de data asta femeia se enervă de-a binelea. Scârba de motan începuse să vomite pe covoraşul nou de pe hol, adică acolo unde îl propulsase chiar piciorul ei.
― Şiţ afară! Şiţ afară! se pomeni urlând.
Nu erau lucrurile destul de nasoale? Mai trebuia să cureţe şi după motanul lui Mihăiţă?
Jingărel o zbughi spre ieşire, dar tot lăsă pe covor un mic dar. Angela se apropie plină de repulsie se evalueze situţia: cârpă sau mop?
Pfui! Era revoltător! Bestia de motan mâncase insecte?! Vii? Care se uscau rapid, îşi întindeau aripile transparente şi decolau? Înfăşcă mopul şi turnă domestos direct pe „pată”, aşa cum o sfătuiau instrucţiunile. Şterse, clăti, ucise victimele care nu avuseseră inspiraţia de a evacua rapid ghemul regurgitat.
De ce toate i se întâmplau numai ei?
Trecu în baie şi se spălă pe mâini temeinic, aşa cum Mihăiţă declarase că o face doar înainte de operaţii. Îşi inspectă rapid punctele negre de pe nas şi se pomeni că o pişcă ceva pe genunchi. O insectă! Probabil una din cele care scăpaseră. O insectă din stomacul infect al pisicii… Strivi sub talpă gândacul carnivor mirată de rezistenţa opusă de elitrele lui. (De unde ştiu cuvântul ăsta?!) Constată că pe genunchiul ei micuţ a şi răsărit o pată roşie. Isuse! Nu va mai accepta animalul în casă pentru nimic în lume, îşi jură pe când se badijona cu spirt. Sub nicio formă, auzi, Mihăiţă? Teribil îi plăcea să se certe cu el în gând. Acolo era teritoriul unde el nu-i putea răspunde cu replicile lui usturătoare, nu-i putea întinde obişnuitele lui capcane în care ea cădea inevitabil făcându-l să râdă până se prăpădea şi-o numea „blondă”. Aici, ea făcea legea, îl supunea unor interogatorii reci, de o logică implacabilă, îl determina să capituleze umilit.
Oricum, era cazul să-i ducă ceva de mâncare misoginului de bărbatu-său. Măcar şi numai pentru ca să-l întrebe cum să-şi trateze înţepătura. Se îndreptă spre bucătărie prin casa tăcută. Mihăiţă se vede că adormise, nu mai striga.
Trecând prin faţa ferestrei largi a camerei de zi, aruncă o privire afară şi se pomeni invadată de un sentiment straniu, ca şi cum s-ar fi dezlipit pentru totdeauna de lucrurile şi lumea din jur (peel me – cum scria pe unele etichete de cosmetice). Ce dracu era asta? Se opri cu mâna la tâmplă, inspiră aerul călduţ impregnat cu mirosul miilor de cărţi adunate de Mihăiţă în nesocotinţa lui. Soarele desena hărţi pe suprafaţa bibliotecii, golfuri de umbră şi mări de lumină tremurau tăcut. În razele piezişe, Angelica desluşi fire de praf strălucitor învârtindu-se într-un fel de dans spiralat ca o galaxie miniaturală. Spaima de nebunie o readuse cu tălpile pe suprafaţa covorului. Ce pornise să facă? Aha! Să-i ducă de mâncare lui Mihăiţă, lasă prostiile cu galaxii şi cărţi!
Ajunsă iar în bucătărie, asamblă câteva felii de pâine cu salam şi brânză. Să-i facă o cafea? Nu, i-ar fi dat energie să bocăne. Mai bine o sticlă de apă minerală şi atât. Brusc, se opri paralizată ca şi cum o şopârlă rece i s-ar fi strecurat pe sub guler. În cămară era ceva.
Tăcerea aceea înfiorătoare se instală, era aproape ca senzaţia de paralizie din somn, era o tăcere care apăsa material, aşa încât aerul devenea dens şi imposibil de străbătut. Angelica îşi dori teribil să mai fie cineva cu ea în cameră, o prietenă, o fiinţă care s-o scoată din coşmarul acesta. Îşi dori să fie puternică şi curajoasă, să fie altcineva şi să aibă forţa să intre în spaţiul îngust şi întunecat, să vadă odată ce este în cămara ei de femeie cinstită?!
Începu să facă paşi, se simţea ca un cosmonaut mergând pe suprafaţa lui Jupiter. Mâna ei dreaptă aprinse întrerupătorul şi cămara se lumină. Jingărel spărsese borcanul cu castraveţi de vară puşi la acrit care acum arătau ca nişte peşti morţi într-o băltoacă puturoasă.
Hâârrrşşşt!
Suntetul, o, doamne, sunetul acela era acolo. Se gândi că probabil a albit complet şi nu va mai fi nevoie să se decoloreze când doamna Antigona, coafeza, o va vopsi cu Londa numărul şapte, blond.
Întoarse capul milimetru cu milimetru spre peretele unde obişnuia să atârne la uscat buchete de cimbru, măghiran şi busuioc. Lipit de suprafaţa neregulată a tencuielii stătea liniştit un gândac mare cam cât un lighean. Îşi freca din când în când labele din faţă şi atunci se auzea acel „hââârşşşt”. Angela constată că oroarea, ca sentiment, avea gustul unui înec cu apă din canalul de dejecţii. Se smulse din locul unde se afla, chiar cu pericolul ca picioarele să-i rămână împlântate în pământ de la genunchi, şi ieşi trântind uşa. Disperarea îi dădu suficientă putere să mute bufetul plin de vase până în dreptul intrării, aşa încât nici măcar un gândac forţos ca Gregor Samsa să nu poată ieşi.
Cine dracu e Gregor Samsa? se întrebă ieşind în fugă din casă. Nu avusese niciun coleg cu numele ăsta, poate era vreun prieten de-al lui Mihăiţă…
*
― Le vrei sau nu le vrei? N-o să stau aici să mă rog de tine!
Mihăiţă trase înăuntru pacheţelul cu mâncare şi sticla de apă. Nu era înţelept s-o zgândărească pe Angela când se afla în dispoziţia aceea… Abia când mâncarea era lângă el, în umezeala întunecoasă a ciupecăriei, avu curajul să-i spună:
― Hai, Angie, fii fată de treabă şi dă-mi drumul. Nu vreau să fac rău nimănui. Nu am tăiat-o pe Dorina fără motiv. Uneori procedurile medicale sunt…
― O, mai taci! Nu înţeleg ce răzbunare o fi şi asta, dar logica unui nebun e cu fundu în sus. N-a mai vrut şi ai mutilat-o!
― Ce să vrea? Doar nu îţi imaginezi că era ceva între mine şi fata aceea. Am gusturi mai elevate, zău! O grasă şleampătă şi lipsită de creier: ce m-ar fi putut atrage la ea? I-am extirpat un furuncul de la baza nasului, n-am vrut s-o mutilez. Şi acolo am găsit…
― Ei, vezi? Vezi că nu ne înţelegem? Câtă vreme susţii prostia aceea, e clar că eşti nebun.
Şi Angela se ridică hotărâtă. Terminase aici.
*
Petrecu restul amiezei pe banca din grădină, sorbind arar din paharul cu citronadă. Cerul era senin până în profunzimile sale, de ceva timp nu mai plouase, iar adierile calde ale vântului cercetau frunzişul copacilor din jurul casei. Nici nu crezuse că la ţară poate fi atât de mult praf, aproape mai mult ca pe strada centrală pe care copilărise! În oraş aş fi chemat deratizarea! Dar aici? Se gândi cu amărăciune că poate vecinul Georgel, dacă l-ar fi găsit treaz, ar fi acceptat să vină înarmat cu o lopată să ucidă gângania. Era pusă în neplăcuta situaţie de a interacţiona cu fel de fel de indivizi, asta din cauza lui Mihăiţă. Scumpul ei soţ considera că el face destul pentru casă, aduce un venit consistent, şi toate celelalte probleme îi revin ei, în mod firesc. Şi dacă printr-o minune se apuca de ceva, se credea tot chirurg, cu asistenta în dreapta şi nu avea decât să zică: „pensă!”, „depărtător”, „aspiră” şi alte cuvinte magice care concretizau în palma lui unealta propice. Când se stricase butucul uşii de la intrare… dar mai bine nu, să nici nu-şi amintească!
Problema de actualitate era ce va face cu Marele Gândac De Cămară. Cu Gregor Samsa. Dintr-odată îşi dădu seama că ştia cine era Gregor Samsa. Ciobul sclipitor de luciditate o făcu să sară în picioare: era dintr-o carte! Se apropie de casă, intră în livingul mare tapetat cu volume pe toţi pereţii. Întotdeauna considerase că e o încăpere sufocantă cu atâtea mii de cărţi ticsite acolo, aerul era impregnat cu miros de praf, de hârtie veche, de coperţi îmbâcsite. Mihăiţă adora mirosul cărţilor şi uite, acum îi dădea şi ei un fel de satisfacţie, pentru că – nu se ştie cum – se pare că (citise?) o carte. Nu-mi amintesc s-o fi citit. Culmea, pusese mâna exact pe volumul care trebuia, mare mirare!, nimic nu indica din exterior că acolo era vorba de Gregor Samsa, întrucât pe coperta maro scria doar „Kafka”. Se aşeză pe fotoliul pe care obişnuia să stea zile întregi Mihăiţă. Privi rafturile bibliotecii cu neîncredere. Avea senzaţia că nişte chestii vechi se trezesc la viaţă în mintea ei, cam aşa ar fi trebuit să se simtă un amnezic în primele momente când începe să-i revină memoria. Mda, îşi amintea de un general pe nume Aureliano Buendia. Categoric. Şi de o Arhivă monstruoasă unde erau scrise toate, toate faptele şi toate numele oamenilor care au trăit vreodată, o arhivă prin care scotocea Jose. Hans Castorp se rătăcise în viscol, iar Joseph Knecht s-a înecat…
„Mintea ta e un software. Programează-l!”
Se ridică tremurând din fotoliu. Ascultă cu atenţie. Era o linişte pătrunzătoare până la os. Ultima rază de soare mângâia raftul cu volume Nemira, în raza de soare dansau fire de praf scântâietor. Şi totuşi, un sunet mic, îndepărtat, răzbătea de undeva. „Hââârrrşşşşt, hââârrrrşşşşt.” Angela scutură din cap. De acolo venea sunetul, hârşâitul acela enervant, din capul ei. Ca şi vocea care rostise atât de clar „mintea ta e un software…”
Fără niciun gând, se îndreptă spre cămară. Împinse bufetul, deschise uşa. Marele Gândac aştepta cuminte, coborâse de pe perete, era atent să nu-şi umezească picioruşele în zeama sărată de pe podea, pe care ea uitase s-o şteargă.
― Ce faci, Gregor?
Gândacul mişcă politicos din antene.
― Hai, ieşi afară, nu mă teroriza.
Greoi, opintindu-se sub carapacea ca de broască, acesta se strădui să treacă peste prag. Traversă bucătăria şi se îndreptă spre ieşire. Angela îl mai auzi fâşâind cu burta pe scări, apoi îl zări pe fereastră: pornise spre pădurice. Răsuflă cu uşurare. Fusese o vitează, dar asta nu însemna că preţ de câteva clipe, când insecta trecuse pe lângă ea, nu i-ar fi plăcut să facă un salt pe lustră şi din acel loc sigur să-i urmărească plecarea.
Luă mopul şi adună apa sărată de la borcanul spart. Dezinfectă cu domestos. Chiar când credea că a terminat, observă că gândacul, cu toată decenţa de care dăduse dovadă, tot lăsase pe hol o dungă maronie. Se apucă să cureţe şi acolo. Mihăiţă o numea „gospodină patologică”. Hm, se aştepta ca un cadru medical să fie mai atent la curăţenie!
*
Nu putea dormi. După ce trecuse de miezul nopţii încercase să adoarmă, chiar aţipise un pic, însă pe la două se trezi definitiv. Mii de idei şi gânduri se vânzoleau în creierul ei, lucruri care nu-i trecuseră prin cap niciodată. Parcă s-ar fi conectat la o reţea de unde ar fi putut asculta ştiri, convorbiri între oameni, glasuri, glasuri care vorbeau continuu. Avea senzaţia că un lichid călduţ, ciudat se insinuează în sistemul ei nervos. Presiunea era atât de mare pe tâmple, încât aproape că o durea puţin. Se vânzoli în aşternut, căutând un loc răcoros pe pernă. Aprinse veioza. Îi curgea sânge din nas? Să vezi că până la urmă tot va trebui să-l lase afară pe Mihăiţă, ca s-o consulte. Era singurul avantaj când ai un doctor în casă.
Privi oripilată pata umedă: nu era sânge, ci un lichid incolor în care mişunau trei gândăcei micuţi. Şi îi ieşiseră din nas!
Fugi la baie şi se privi în oglindă. Arăta normal, ba chiar surprinzător de bine după atâtea ore de insomnie. Şi nici n-o durea cu adevărat ceva. Bău puţină apă şi atunci observă chestia aceea care-i atârna din picior, mai exact din rana unde o pişcase ieri insecta: era un fir strălucitor ca argintul, un fir care – pentru dumnezeu! – ieşea din piciorul ei. Se aşeză pe vasul de toaletă şi trase de capătul spiralat. Se întinse, dar nu ieşi. O spaimă albă începu să-i urce din tălpi spre piept. Să fi avut dreptate Mihăiţă? Oamenii chiar se îmbolnăveau de… nu mai ştia cum îi spusese sindromului. Era ceva ce făcea bube pe piele şi din bube Mihăiţă zicea că extrage fire metalice. Iar ea spusese că e nebun. Şi vecinii îl reclamaseră la poliţie, dar nimeni nu-i luase în seamă, poliţistul le ceruse reclamaţii scrise.
Morgellons!, aşa-i spunea. Sindromul Morgellons.
Stătea acolo şi urmărea noua viaţă care se ţesea în corpul ei. Parcă mii de furnici i-ar fi alergat pe sub piele. Era o senzaţie ciudată, dar nu neplăcută. Privi firul argintiu din pulpă. La un moment dat începu să se mişte singur, să „coase” rana micuţă până când urma dispăru cu totul.
Zorile timpurii de vară luminară terasa.
„Corpul tău e o coajă. Schimbă-l.”
Angela porni spre dormitor. Vocea care spunea aceste lucruri în adâncul minţii ei nu-i mai provoca teamă. Se privi în oglinda rotundă care răsfrângea razele soarelui. Ridurile fine de la colţul ochilor se neteziseră, deja perceptibila – la 36 de ani – moliciune a braţelor se corectase. Arăta ca la douăzeci şi trei de ani şi se simţea tânără, tânără! Îşi aminti de ceea ce-i spusese într-o seară Mihăiţă, pe când îl lovise o tristeţe post-bere: că suntem frunze care se scutură din arborele vieţii când vine toamna fiinţei. Ei bine, ea nu se va scutura curând. Poate niciodată.
*
Dinspre ciupercărie venea un zgomot înfundat. Mihai strigase o vreme, apoi tăcu. Ştia şi el că nu are cine să-l audă. Angela intră în bucătărie plină de voie bună. Nu-i era foame, dar în gând îi persista un gust de peşte. Trebuia să-i dea ultimul mic-dejun soţului ei. De la ora 11 nu vor mai fi o pereche.
Pe raftul cămării stăteau aliniate mai multe tipuri de conserve. Căută una cu peşte. Era destul să le ia în mână şi parcă ar fi ştiut ce gust au, dar nici una nu se potrivea cu ce avea în memorie. Dorea ceva extrem de mirositor, cu un gust ascuţit. Era ceva ce mâncase în… grădină?! Sub masă?
Izbucni în râs şi deschise uşa terasei. Motanul intră arcuindu-se şi alintându-se la picioarele ei.
― Tu eşti cel care vrea peşte, nu-i aşa?
― Miau! gânguri Jingărel.
― Eşti un campion, puiule. Complet evoluat, o frumuseţe.Uite peştele tău, ştiu că doreai nişte maţe, aşa, ca data trecută, dar ascultă-mă pe mine, conserva asta e muuult mai bună, ia gustă tu! Iar tăticului tău îi duc o bucată de pâine şi un boţ de brânză, ca pentru filosofi.
Blana motanului avea un luciu sintetic, ghearele pe care şi le etală masând distructiv braţul fotoliului erau categoric metalice, iar torsul, deşi pierduse din tonalităţile duios-insinuante şi învăluitoare, aducea cu ralentiul unui motoraş harnic. Angelica îi mângâie spinarea care se arcui exact aşa cum trebuia, îi puse în faţă farfurioara cu peşte şi suspină mulţumită. Rudimentele de gând ale motanului trădau o mulţumire destul de asemănătoare. Era fabulos să poţi atinge şi gusta din memoria şi impresiile celor din jur! Femeia – sau ce mai rămăsese din ea – ieşi pe terasă şi sondă cu mintea depărtările. Erau mulţi ca ea în zonă, îi simţea. Se aflau deocamdară cu toţii acolo unde îi surprinsese upgrade-ul. Însă în curând se vor aduna la un loc ca să înceapă o viaţă nouă sub un cer nou, pe un pământ nou, aşa cum promiteau profeţiile. Până atunci trebuia să rezolve cu blegul de Mihăiţă…
*
― Nici măcar nu bănuieşti ce ţi s-a întâmplat! făcu Mihăiţă-Cel-Bleg din întunericul răcoros al ciupercăriei. Angelica râse tăcut, dându-şi ochii peste cap exact ca pe vremea când era o liceană simpatică.
― Nu? întreabă ea cu prefăcută naivitate.
― Angela, praful care pluteşte de câteva săptămâni e aruncat din avioane special ca să îmbolnăvească oamenii, au hotărât să reducă populaţia. Dacă ai şti ce ni s-a spus la ultima sesiune de comunicări…
― Dragule, să reţii un singur aspect, măcar pentru timpul scurt de care dispui: nu mai eşti în vârful lanţului trofic nici în casa asta şi nici în restul lumii. Motanul Jingărel e mai sus decât tine pe scara evoluţiei. Chiar şi el! Faci parte dintre cei care n-au avut un material genetic suficient de bun pentru a suporta upgrade-ul.
― Angela, scumpa mea, eşti bolnavă, nu realizezi!
― Puiule, am venit să-ţi vestesc Supraomul şi tu îmi spui că sunt bolnavă? Of, of, of! Vezi tu, tocmai de aceea omul e ceva ce trebuie depăşit. Ţi-am citat din Nietzsche. Ca să nu ai nedumeriri, află că nu măsurile tale de vigilenţă te-au apărat de acest minunat salt evolutiv, ci efectiv creierul tău prea puţin performant e de vină. Ce să-i faci? Uite, eu se pare că am avut arii corticale mai dezvoltate, iar traseele mele neuronale au fost mai rapide şi mai eficiente, aşa încât am răspuns corect asaltului naniţilor. Fiecare cu soarta lui, nu-i aşa?
― Nu vezi în ce te-ai transformat? Crezi că eşti mai deşteaptă? Eşti doar un acumulator de informaţii.
― Nu, zău? Presupun că n-o să-ţi mai placă să trăieşti în ceea ce va fi lumea de acum încolo.
― Pentru Dumnezeu! Ce vrei să faci? Nu mai ai milă deloc?
Mila! Altă gogoriţă de care se tot împiedicase societatea! Unde ar fi fost acum omenirea dacă nu ar fi cheltuit resurse importante protejând fiinţe pe care mama natură le destinase morţii?
Astupase gura de aerisire de sus, de lângă streaşină urcând pe o scară. Acum nu-i mai rămânea decât să monteze furtunul la ţeava de eşapament a maşinii şi să-l pună la cealaltă gură de aerisire, la cea de jos. Asta, pentru că era o doamnă, altfel, ar fi putut pur şi simplu să plece şi să-l abandoneze pe Mihăiţă viu şi închis, ha, ha!
Lăsă motorul să meargă şi se întoarse la bucătărie să bea un ceai. Apoi va porni în sfârşit spre oraş, acolo unde era locul unei făpturi atât de speciale ca ea.
Am citit captivata.Praf scanteietor si filamente te captiveaza prin”simplitatea”actiunii si „normalitatea” ei.Astept cu nerabdare urmatorul numar al revistei.