Pe Dan Rădoiu l-am cunoscut în septembrie 2017, la Antares Fest, însă îl cunoșteam ca moderator al Atelierelor de confecționat povești fantastice și ca autor al volumului „Povestiri de la marginea realității” (2015, Crux Publishing). Mi-a plăcut abilitatea cu care ne-a condus prin hățișurile creativității, ajutându-ne pe cei prezenți să conturăm o povestire fantastică, așa că abia așteptam ocazia de a-i lua un interviu. Între timp, Dan a mai publicat două volume: „Povestiri de la marginea realității 2” (2017, Crux Publishing) și nuvela „Îngropat de viu” (2017, Tritonic), despre care puteți afla mai multe în acest număr. (C.N.)
Salutări, Dan! Mulțumim că ai răspuns invitației noastre.
Și eu îți mulțumesc, Cezarina, pentru bucuria pe care am avut-o când am văzut invitația ta. O bună ocazie să ne cunoaștem.
Ce descriere ar fi absurdă pentru scriitorul Dan Rădoiu? Dar una la marginea realității?
Cred că am una care le îndeplinește pe amândouă! Doctorii încă se scarpină în cap încercând să se pună de acord, dar cred că în cele din urmă se văd nevoiți să ajungă la aceeași concluzie: sufăr de alergie când vine vorba de absurd în artă, mai ales în cea vizuală. Când am văzut Melcul lui Matisse la Tate Modern țin minte că am rămas cu gura căscată la ideea ca acel ceva poate fi considerat altceva decât munca unui preșcolar neatent care s-a jucat cu o foarfecă și o hârtie în timp ce se uita la Scooby Doo; unde mai pui că era cotat și la vreo două milioane de euro (în condițiile în care Matisse nu făcuse decât să se uite și să spună mai la dreapta sau mai la stânga, „lucrarea” fiind realizată de asistenții acestuia.
Ai scris și publicat zeci de povestiri fantastice, atât în cele două volume de „Povestiri de la marginea realității”, cât și pe blogul personal. De ce povestiri și de ce fantastice?
Cred că lumile pe care un scriitor le imaginează se transformă în realitate pentru el. Dacă s-ar întâmpla să-și întâlnească vreun personaj pe stradă, sunt convins că l-ar recunoaște dintr-o mare de oameni. De exemplu, de fiecare dată când trec prin Pasajul Victoria cu mașina, mă uit după David, Marina și Serghei. Știu că sunt acolo, căutând să scape de urmăritorii lor. Este frig, Marinei îi este foarte frig. Abia a apucat David s-o îmbrace în niște haine pregătite pentru o eventuală stare de urgență, înainte ca oamenii răi să intre peste ei folosind un explozibil puternic (spoiler din Ferma de dinozauri).
La fel stau lucrurile și când metroul dă să intre în stația de la Obor. Din reflex mă uit către dreapta, unde știu că Nechifor își duce existența lui de fantomă. Sunt zeci de locuri (majoritatea în București, dar nu numai) care îmi aduc aminte de câte un crâmpei de poveste sau de vreo idee care mi-a venit când mă aflam acolo. Poți să zici că nu mă plictisesc deloc împreună cu mine însumi.
În această toamnă, la Gaudeamus, ai schimbat registrul, publicând thriller-ul „Îngropat de viu”. Povestește-ne, te rog, geneza acestei nuvele.
Da, cumva, în navigările mele pe apele învolburate și mereu schimbătoare ale internetului, am ajuns pe un site care prezenta primele 100 de fobii umane. Tafofobia, teama de a fi îngropat de viu, era ultima. În clipa când am citit-o, am văzut scena când personajul principal se trezește în întuneric, fără să știe cine este, unde se află și cum a ajuns acolo. Cum ar putea să reziste cineva, scriitor sau nu, unui astfel de subiect? Normal că am vrut să știu mai multe despre subiectul în sine și m-am apucat de studiu. Știi, nu o dată mi-am spus că ,dacă vreodată o să-mi explodeze ușa de la intrare și o să mă pomenesc cu o echipă de mascați lângă mine, întâmplarea în sine n-o să mă mire prea tare. La cum arată căutările mele pe internet, de la cum să scapi de un cadavru până la informații detaliate despre fabricarea unei bombe nucleare, cred că eu însumi aș semna ordinul de percheziție. Asta, desigur, dacă ar exista cineva care ține un ochi atent la ce căutam noi pe Google, lucru care, desigur, nu se întâmplă.
Citind povestirile tale, dar și observându-te în „acțiune” (moderai un Atelier de confecționat povești fantastice), am rămas cu puternica impresie că povestitul este pentru tine un act natural, așa cum este respiratul pentru unii. Cum arată în cazul tău procesul de scriere a unui text literar?
Scriu în două moduri: prost și cât de cât decent (sper eu). Prost scriu când mă iau în serios, când vreau ca textele mele să semene cu cele ale modelelor mele literare, Rodica Ojog-Brașoveanu, Stephen King, Serge Brussolo, Jerome K. Jerome, Gabriel Garcia Marquez (iar lista ar putea continua pe multe pagini). Și, așa cum e de așteptat, rezultatul este ceva de îți vine să plângi, o combinație între un elefant pe role și un rinocer la un concurs de băgat ață în ac. Cum procedez în aceste cazuri? Ca un programator cu ceva tendințe obsesiv-compulsive: îmi fac profiluri detaliate de personaj, o structura a cărții, etape intermediare, o listă cu întrebări la care încă n-am răspunsuri, și tot așa, până când toată bucuria de a mă apuca de acel subiect s-a dus. În cele din urmă reușesc să scriu între 3.000 și 12.000 de cuvinte înainte să mă plictisesc cu totul de respectiva carte, urmând să mă apuc de alta. De câte ori am făcut așa? De vreo nouăsprezece ori până acum (da, atâtea cărți începute și neterminate am).
Când scriu cât de cât decent, iau un subiect care mă fascinează (de obicei ceva cu mecanisme secrete, tuneluri secrete, coduri misterioase, societăți secrete) și mă apuc să scriu fără să-mi pese în vreun fel de motivațiile existențiale ale personajului, de priveliștea pe care o vedea el în copilărie de la fereastra camerei sale, ori de cum și-a mobilat sufrageria ca adult, și îmi las mintea să zboare, neîngrădită de vreo regulă, nici măcar de cea a gravitației. Cam așa au fost scrise mai toate textele pe care le-am publicat până acum.
Cum ai descrie relația ta cu scrisul de-a lungul timpului? Ce v-a adus și v-a ținut împreună?
Am început să citesc de la vârsta de șase ani și nu m-am mai oprit de atunci. Și tot citind eu așa, zi de vară până-n seară, am ajuns să cred că, fiind dotat de la natură cu o oarecare imaginație, aș putea să fac și eu la fel, să pun pe hârtie universuri fascinante. Gândindu-mă în urmă, a fost ca și cum e de la sine înțeles că dacă știi să mănânci un tort de ciocolată cu fructe confiate, obligatoriu poți face unul la fel de bun.
Dacă aș fi știut atunci cât de tare greșeam… tot la fel aș fi făcut, tot m-aș fi apucat de scris, dar măcar n-aș mai fi fost atât de surprins de cât de greu este să îți reușească o carte bună, consistentă din punctul de vedere al poveștii, și în același timp un text alert, echilibrat ca proporție dintre dialogul personajelor și contextul în care ele evoluează, pe care scriitorul trebuie să-l facă parte a poveștii, la fel de incitant ca și acțiunea în sine.
În materie de scris, cred eu, există două feluri de talent: talentul la scris și cel de scriitor. Dacă ar fi să facem o paralelă cu sculptura, cred că talentul la scris reprezintă capacitatea de a-l vedea cu ochii minții pe David în interiorul blocului de marmură. Talentul la scris constă în capacitatea de a-l elibera de acolo, de a potrivi dalta exact acolo unde trebuie și de a lovi cu ciocanul cu exact forța care trebuie. Cu talentul de scriitor ne naștem; este proiecția universului nostru interior în cel exterior, și nu cred că se poate deprinde. Pe celălalt îl consider o abilitate aproape manuală, cam ca împletitul de coșuri din nuiele, și vine odată cu experiența. Mă rog, este o părere absolut personală care are toate șansele să fie greșită.
Cum se văd lucrurile din postura de moderator al Atelierelor de confecționat povești fantastice? Care sunt de obicei așteptările participanților, cum reacționează aceștia la diversele tehnici de stimulare a ideilor și, nu în ultimul rând, ce rezultă din aceste întâlniri creative?
Cam de fiecare dată începem prin a ne lua în serios. Ne gândim la o temă, uneori o tragem dintr-un bol cu bilețele, altă dată dăm cu zarul sau rugăm cărțile de Tarot să ne ajute, apoi schițăm niște personaje. De obicei aici este locul unde seriozitatea se încheie și o luăm pe arătură, rezultatul fiind undeva la o oră de râs generalizat, în hohote și cu lacrimi. N-am sau uit vreodată ideea lui Oliviu Crâznic despre Apocalipsa ratată, când arhanghelul sună din trompetă pentru a vesti Judecata de Apoi, și doar un singur prăpădit cade lat, celorlalți, din niște motive obscure, se pare că nu le pasă nici de trâmbiță, nici de trâmbițaș. Ce să-i faci, viață de arhanghel.
Ce sfat ai avea pentru cei care își doresc să scrie un text literar, dar fie nu au curaj, fie nu au încredere în forțele proprii?
Să scrie despre ce cunosc și despre ce îi pasionează. Cum zicea Stephen King în Despre scris, dacă te pricepi la instalații sanitare și îți place SF-ul, nu există niciun motiv care te-ar putea împiedica să scrii despre aventurile unui instalator pe o stație orbitală.
Dar pentru cei care și-au făcut deja curaj să scrie și să publice?
Dacă știi pe cineva care dă sfaturi acestei categorii profesionale, dă-mi și mie datele de contact ale lui sau ale ei. Tare aș avea nevoie și eu de ceva sfaturi în această direcție…
Și un sfat pe care ție îți vine greu să îl urmezi?
Cel mai greu dintre toate: în scrierea unei cărți nu există tasta F6 (programatorii de .NET vor ști despre ce este vorba). Nu poți să scrii un paragraf, apoi să-l compilezi pentru a te asigura că este „corect”. Tot ce poți face este să aplici regula pe care profesorii de muzică le-o spun începătorilor: „Dacă sună bine, atunci este corect”. Cu alte cuvinte, dacă scriitorul se simte confortabil cu textul lui, dacă îi este drag de cartea la care lucrează, probabil vor mai exista și alții care o vor percepe în același fel. Un fapt este cert: oricum ar fi o carte scrisă, mereu se va găsi un nemulțumit care va avea ceva de obiectat.
Ce planuri literare ai pentru anul care tocmai a început? Atelierul de confecționat povești fantastice face parte din acestea?
Anul acesta aș vrea să termin volumul doi din Ferma de dinozauri, un proiect îndelung amânat, și să scriu cât de multe povestiri sau nuvele voi putea. Acum, ce vom avea la sfârșitul lui 2018 rămâne de văzut. Ca să-l citez pe unul dintre personajele mele preferate: Oamenii fac planuri și Universul râde. În hohote, aș da eu să adaug.
… Iar vorba din popor spune despre cine râde la urmă că râde mai bine” :)