Scriitor, pictor, jurnalist şi economist, Eugen Ovidiu Chirovici a abordat întotdeauna fiecare artă sau meserie cu profesionalismul celui dăruit cu vocaţia construirii. Mai mult decât toate, însă, scrisul pare a-l fi captivat definitiv. Extrem de activ, propunând cititorilor într-un ritm susţinut romane şi povestiri scrise impecabil, cu talent şi măiestrie, Eugen O. Chirovici şi-a câştigat definitiv un binemeritat loc în conştiinţa românilor, public la care chiar în interviul care urmează mărturiseşte că ţine cel mai mult.
Vă propun să urmăriţi mai departe un dialog pe care am avut plăcerea să-l port cu autorul -ului, dialog din care veţi afla, printre altele, cum îşi gândeşte autorul cărţile, ce tabieturi are, care este rostul literaturii de suspans, cum ar putea scrierile româneşti de gen să îşi facă simţită prezenţa în lume… şi câte ceva despre O amintire de la Paris, un roman „altfel” care urmează să apară pe piaţă şi din care autorul a încredinţat un fragment Revistei de suspans şi, prin noi, cititorilor noştri.
M.P.
*
Mircea PRICĂJAN: Care vă amintiţi că a fost ideea declanşatoare pentru romanul ?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: A fost imaginea unui tânăr cuplu din Chicago care soseşte într-o seară la un sanatoriu aflat la graniţa dintre Illinois şi Missouri şi este întâmpinat de o femeie care se dovedeşte a fi asistenta-şefă. Nu ştiam nimic despre cei doi: cine erau, ce căutau acolo, când şi în ce împrejurări femeia fusese schilodita într-un accident.
Mircea PRICĂJAN: A durat mult până când ideea aceasta să îşi găsească povestea care să o aducă cel mai bine în faţa cititorilor?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: a urmat acelaşi drum ca şi celelalte romane ale mele. O imagine, primele 20-30 de pagini scrise rapid, apoi o perioadă de gestaţie care durează între una şi trei luni, după care urmează scrierea propriu-zisă şi şlefuirea manuscrisului. Doar ca la perioada respectivă a fost ceva mai lungă, de aproximativ un an, timp în care am scris ?.
Mircea PRICĂJAN: Când scrieţi un roman, ce vă atrage mai mult: povestea, personajul central, decorul, atmosfera, intriga? De care vă ocupaţi cu cea mai mare plăcere?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Toate sunt importante: personajul/personajele, povestea, atmosfera, stilul scriiturii. Dar cred că cel mai important „ingredient” îl reprezintă personajele. Câştigi atunci când reuşeşti să le faci să prindă viaţă. Mai toţi am citit în copilărie , de pildă. Poate nu ne mai aducem aminte acţiunea, dar cu siguranţă nu l-am uitat pe D’Artagnan. După cum nu îl uităm pe Philip Marlowe, eroul din romanele lui Ray Chandler, chiar dacă nu mai ştim cu siguranţă cum a ajuns o anumită doamna într-un lac sau de ce detectivul trebuie să-şi ia rămas bun pentru vecie de la amicul lui.
Mircea PRICĂJAN: Aţi abordat genuri diferite, ficţiune şi non-ficţiune. După părerea dvs., genul trebuie să fie dictat de subiectul cărţii sau e doar o chestiune de efect, de potenţare a accentelor pe care doriţi să le atingeţi cu o carte anume?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: În primul rând, non-ficţiunea este cu totul altă categorie; are propriile-i arme, care nu sunt cele ale ficţiunii. Dacă te referi la ficţiune, cred că da, genul (sau mai bine spus stilul) trebuie ales în funcţie de subiect. Şi aici se vede adevărata anvergură a scriitorului. Până la urmă, este un roman poliţist sau un thriller psihologic, cum am spune în limbaj modern. Dar este un thriller psihologic scris de Dostoievski şi de aceea este o capodoperă universală. Acelaşi subiect, abordat de alţi scriitori, ar fi condus la un roman mediocru, neremarcat şi neremarcabil. Cel mai bine vedem alonja unui scriitor în stilul ales şi nu în povestea aleasa. Cum se spune, nu exista subiecte minore, exista scriitori minori. Pentru scriitorul de mystery/ thriller/ crime, însă, capacitatea de a naşte tensiune şi de a te conduce în interiorul acţiunii este esenţială.
Mircea PRICĂJAN: După cum e construit , e clar că de la bun început aţi avut un plan clar de bătaie. A fost greu să manipulaţi atenţia cititorului pentru a ascunde acele detalii atât de importante pentru final?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Pentru niciunul dintre romanele mele nu am avut un plan clar de acţiune, deci nici pentru . Cum spuneam, „văd” scena de început, văd personajele. Restul vine pe măsură ce scriu. De cele mai multe ori sunt uimit eu însumi de turnura acţiunii sau de afirmaţiile unui anume personaj. De fapt, pentru mine, faptul că personajele au o anumită autonomie este semnul că mă aflu pe drumul cel bun. Eşti primul tău cititor, nu-i aşa, deci dacă tu nu eşti deloc surprins de evoluţia poveştii, nici ceilalţi cititori nu vor fi.
Mircea PRICĂJAN: Cât de acut simţiţi în scrisul propriu influenţa autorilor dvs. preferaţi? Şi cât de acerbă este lupta pe care o purtaţi cu această influenţă, din dorinţa – poate – de a vă dezbăra de ea?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Conturarea unei identităţi scriitoriceşti nu vine din negare – adică luptă de a nu semăna cu alţii – ci din afirmare, adică din construirea treptată a unui stil propriu. Dar imitarea – deseori inconştientă – face parte din „bolile copilăriei”, este „pojarul” unui scriitor. Deja la primul roman trebuie să ai o voce proprie. Dacă nu o ai – măcar ca semne, dacă nu ca certitudine – nu o vei avea niciodată.
Mircea PRICĂJAN: Preferaţi că munca de documentare s-o isprăviţi înainte de a scrie cartea sau preferaţi să scrieţi întâi cartea şi să reveniţi pe urmă cu acel bagaj de informaţii specializate necesar credibilizării poveştii?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Munca de documentare, cum îi spuneţi, nu mi-a luat niciodată mai mult de câteva zile, nici măcar pentru romanul , a cărui acţiune se petrece în secolul al XIV-lea, înaintea Marii Epidemii de Ciumă. Asta pentru că istoria Evulului Mediu, în general, şi cea a secolului al XIV-lea, în special, le stăpâneam deja foarte bine şi citisem ani şi ani despre ele. Cred că un scriitor trebuie să-şi valorifice punctele tari, pur şi simplu. Eu, de pildă, nu mă pricep deloc la mecanică, aşa că ar fi aiurea să-mi aleg un personaj care este pilot de curse său şofer de cursă lungă. Cred că un medic, de exemplu, s-ar mişca precum peştele în apă dacă şi-ar plasa acţiunea într-un spital.
Mircea PRICĂJAN: În cazul -ului, povestea e concepută ca un puzzle, elementele adunându-se pe parcursul romanului şi doar cititorul foarte perspicace ar putea intui unde se va ajunge. Genul acesta de scriere prezintă însă un risc, anume acela că, odată puzzle-ul dezlegat, a doua lectură e pusă în pericol. Aţi luat cu inimă uşoară hotărârea de a îmbrăţişa această formă literară?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Nu cred că „aşa merg lucrurile”, vorbă lui Kurt Vonnegut jr.( în engleză suna: „so it goes”). Dacă un roman este bine scris, nu doar „enigma” contează, deci volumul respectiv nu devine un produs de unică folosinţă.
Mircea PRICĂJAN: Căror cititori aţi spune că li se adresează ?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Se pare că cititorul meu are studii superioare, venituri medii, trăieşte în mediul urban şi are o vârstă între 21 şi 44 de ani. Circa 60 la sută sunt femei, iar 40 la sută bărbaţi. Asta în cazul ficţiunii. În cazul non-fictiunii, cititorii sunt majoritatea bărbaţi din mediul urban, cu venituri peste medie. Cred că la această întrebare a răspuns economistul din mine.
Mircea PRICĂJAN: Care sunt şansele literaturii româneşti de suspans să răzbească simţitor pe piaţa mondială a cărţii?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Momentan, foarte mici. Este nişa cea mai concurenţială – mult mai concurenţiala decât poezia, de pildă – pentru că sunt cei mai mulţi bani în joc. Jo Nesbo, de exemplu, a vândut mai întâi milioane de cărţi la el acasă, în Norvegia, înainte de a fi remarcat de piaţa americană şi lansat pe plan internaţional. Scriitorul român nu are această şansă, pentru că la noi un tiraj de 10.000 de exemplare este socotit deja unul foarte bun. Am publicat recent un roman în SUA şi sunt în discuţii avansate pentru încă două şi cunosc bine hăţişurile lumii editoriale de acolo. Succesul înseamnă o traducere impecabilă, o agenţie literară de mâna întâi, o editură din „Big Five” şi o sumă importantă pentru promovare. Dar mai înseamnă, înainte de orice, un roman bun, care poate fi „împachetat” şi vândut ca atare. Dar nu toţi scriitorii trebuie să fie Stephen King sau Jo Nesbo şi să vândă milioane de exemplare dintr-un titlu. O prezenţă mai modestă este posibilă.
Mircea PRICĂJAN: Care ar fi lecţia pe care scriitorii români ar trebui să o înveţe din succesul romanului noir nordic?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Nu cred că putem să învăţăm ceva… Nici nordicii nu se gândeau neapărat la un asemenea succes, până când trilogia lui Stieg Larsson, , nu a spulberat piaţa mondială. Deoarece în SUA noir-ul lui Chandler sau Hammett devenise începând cu anii 1960 aproape subiect de parodie, nişa respectivă de piaţă era aproape goală, aşa că au ocupat-o ei, nordicii. Dar nu a fost o strategie de marketing, ci o întâmplare fericită.
Mircea PRICĂJAN: Credeţi că un cititor străin ar fi interesat mai mult de un roman al cărui subiect are o largă adresabilitate ori de unul care sondează probleme exotice, specifice zonei din care provine autorul?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Ambele pot fi interesante sau anoste, în funcţie de cum sunt scrise. Ştim amândoi că nu exista reţete (nici) în această privinţă. Dar cred că este o greşeală fatală pentru un autor să scrie cu gândul la „piaţă” sau la „succes”.
Mircea PRICĂJAN: Consideraţi că stilul, felul în care autorul alege să-şi prezinte povestea are o importanţă covârşitoare în succesul ulterior al cărţii sau povestea însăşi este suficientă, atâta timp cât se respectă normele minime ale unei scrieri literare?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Cred că am răspuns mai sus. Şi în literatura de suspans, tonul face muzica. Ideea că scriind literatură de suspans nu trebuie să acorzi importanţă stilului este o aiureală. Toţi marii scriitori de suspans – şi avem sute de exemple – au fost şi sunt, în primul rând, mari meseriaşi ai scrisului, de la Poe şi Collins la Chandler sau King. Principala calitate a unei cărţi – indiferent de gen – este scriitura (stilul, originalitatea, fluiditatea şi aşa mai departe). Un subiect cu potenţial poate fi lesne ratat printr-o scriitură modestă.
Mircea PRICĂJAN: Care sunt autorii români de gen, atât câţi sunt ei, faţă de care simţiţi o afinitate, cu care aţi forma bucuros echipă în cazul unei competiţii internaţionale, pe ţări, a literaturilor suspansului?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Nu vreau să mă pronunţ în privinţa colegilor mei. Facem parte oricum din aceeaşi echipă şi oricând aş lupta cot la cot cu ei în nişte „Hunger Games” imaginare, pe câmpiile primejdioase ale lumii editoriale mondiale. Uman vorbind, am o anumită afinitate pentru George Arion şi cred că face o treabă extraordinară pentru promovarea literaturii româneşti de suspans în lume, deşi nu este ajutat de mai nimeni. De asemenea, recent, am remarcat debutul în volum al lui A.R. Deleanu. Nu ştiu ce drum va urma, dar are o voce distinctă şi asta e mai tot ceea ce contează la începutul unei cariere.
Mircea PRICĂJAN: Câte versiuni îmbracă, de regulă, o carte a dvs. înainte să ajungă la publicul cititor?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Fac parte dintre scriitorii care revăd pe măsură ce scriu, aşa că atunci când apare la final cuvântul „Sfârşit”, romanul este încheiat, mai urmează doar mici retuşuri care ţin de formă, nu de fond.
Mircea PRICĂJAN: Care sunt primii dvs. cititori/critici?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Soţia mea, fiul meu, fratele meu şi câţiva prieteni foarte buni, pe care îi rog să fie răi şi chiţibuşari.
Mircea PRICĂJAN: Ce tabieturi are Eugen Ovidiu Chirovici când scrie? Puteţi compune proză în orice situaţie, oriunde?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Cei doisprezece ani de gazetărie m-au obişnuit să scriu oriunde, oricum. Prefer să lucrez dimineaţa – seara revăd ce am scris în ziua aceea – şi cred că acesta este singurul meu tabiet. Atunci când „vezi” o poveste, trebuie să o spui şi altora indiferent de împrejurări. Ceea ce nu înseamnă că un scriitor nu trebuie să aibă şansa de a se dedica sută la sută scrisului. Din păcate, în România este aproape imposibil şi de aceea multe talente se pierd pe drum.
Mircea PRICĂJAN: Ştiu că de-a lungul timpului aţi cochetat cu mai multe arte. Totuşi, românii vă cunosc în primul rând ca jurnalist şi scriitor. Care a fost parcursul în celelalte discipline şi unde sunt ele acum în preocupările dvs.?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Pictura a fost mare mea pasiune – descindea şi dintr-o solidă tradiţie de familie – până la vârsta de 18-20 de ani, literatura fiind atunci pe locul doi. La un moment dat a trebuit să aleg şi aproape că a făcut-o viaţa pentru mine: după ce am publicat primele proze scurte, primite cu mult entuziasm în anul 1989, pictura a trecut pe locul doi. Dar a rămas acolo până astăzi. De asemenea – poate că este greu de înţeles pentru unii cititori – economia şi istoria au fost şi sunt reale pasiuni.
Mircea PRICĂJAN: Cât de implicat credeţi că trebuie să fie scriitorul în viaţa cetăţii?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Cred că e problema fiecăruia dintre scriitori. Nu cred că din fişa postului unui scriitor, medic său istoric face parte implicarea sau neimplicarea în viaţa publică. Este o alegere pur personală, doar comuniştii credeau altminteri. Însă cel mai bun lucru pe care un scriitor poate să-l facă pentru ţara lui este să scrie bine, promovând astfel limba natală şi literatura naţională. Restul sunt doar umbre şi iluzii, care cu timpul îşi pierd importanţa.
Mircea PRICĂJAN: De curând a apărut pe piaţa internaţională romanul dv. . Cum aţi ajuns să publicaţi în SUA?
„Hoodoo Creek” a apărut, în traducerea Cristinei Procter, la editura Publish America.
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Mi-am asigurat o traducere bună – nu a fost deloc simplu, din păcate – apoi mi-am căutat un agent literar. Prima carte aleasă din cele traduse deja a fost . Cartea a fost publicată mai întâi ca e-book, apoi, după trei luni, a fost lansat şi paperback-ul. Nu ştiu cum evoluează vânzările, primul bilanţ se face după trei luni, dar se pare că destul de bine.
Mircea PRICĂJAN: Aţi decis să vă concentraţi mai mult pe cariera internaţională sau urmăriţi aceasta ca pe o aventură necesară, ca pe un pas obligatoriu în cariera unui scriitor care şi-a arătat deja măsura talentului la el în ţară?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Nu ştiu, nu mi-am pus problema în aceşti termeni… Scriu în limba română şi probabil că voi scrie în această limbă până la sfârşitul zilelor mele, deci sunt şi rămân un scriitor român. Iar publicul de acasă este cel mai important pentru mine, tot aşa cum cei mai importanţi cititori sunt persoanele dragi.
Mircea PRICĂJAN: Ce ne puteţi spune despre următorii dv. paşi în „strategia” – s-o numim aşa – de internaţionalizare a operei dv.?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: „Strategia”, cum o numiţi, este simplă: să public (şi) în străinătate; restul vor decide cititorii. Trăim oricum într-o lume pe care globalizarea a redus-o la dimensiunile unei coji de nucă, în care geografia a devenit minusculă. Iar cuvântul „operă” mă cam sperie. „Operă” au Llosa sau Fowles.
Mircea PRICĂJAN: Care ar fi paşii necesar de urmat atunci când un scriitor român (de suspans!) ia decizia de a-şi scoate „marfa la export”? Ce trebuie să ştie,mai ales dacă nu are în spate sprijinul vreunei instituţii care se ocupă cu promovarea culturii româneşti în lume?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Nu cred în sprijinul vreunei instituţii. Un agent din New York City, Londra, Berlin sau Paris care primeşte un manuscris nu este interesat de un eventual „sprijin”, ci de calitatea manuscrisului în cauză. Nu este nici mai bine, nici mai rău să fii român, francez sau neamţ decât american, spaniol sau bulgar. Zafon scrie în spaniolă, iar traducerile lui sunt în top în Marea Britanie sau SUA. Prin urmare, primul lucru pe care trebuie să-l facă un scriitor roman este să scrie cât mai bine, fără a se lăsa „parazitat” de iluzorii strategii de marketing. Dacă romanul este bun, el trebuie tradus şi propus unui agent literar, însoţit de o scrisoare – „query” – foarte bine făcută. Parafrazându-l pe Bulgakov, manuscrisele bune nu se pierd niciodată şi mai devreme sau mai târziu îşi găsesc drumul spre edituri. Dar, repet, acesta nu trebuie să fie un scop în sine. Iar scriitorii români trebuie să fie conştienţi că merg la un campionat mondial, unde intră în competiţie cu cei mai buni dintre cei buni. După cum pe propria noastră piaţa suntem concuraţi, nu-i aşa, prin traduceri, de cei mai buni dintre cei buni.
Mircea PRICĂJAN: Locuiţi de o perioadă (şi) la Londra. În ce fel interferează traiul într-o societate atât de puternic aşezată pe-o bogată tradiţie culturală cu creaţia dv.? Acţionează ca un stimulent? Ori poate că un inhibant?…
Eugen Ovidiu CHIROVICI: Nu este nici un stimulent, nici un inhibant. Am călătorit enorm după 1990 şi m-am obişnuit să nu mă las furat de aparenţe. Am îndrăgit întotdeauna Anglia şi SUA şi le-am considerat o a doua patrie. Pentru că soţia şi fiul meu sunt stabiliţi în Regatul Unit, de voie-de nevoie trebuie să mă împart între două ţări. Pe una o iubesc, pentru că este patria mea, aşa cum este ea, pe cealaltă o admir nespus pentru imensa ei cultură şi civilizaţie şi pentru că ne-a dăruit aceasta „latina modernă” care este astăzi limba engleză.
Mircea PRICĂJAN: În acest prim număr al publicaţiei noastre avem onoarea de-a pune la dispoziţia cititorilor un fragment din viitorul dv. roman, O amintire de la Paris. Ne puteţi spune mai multe despre această poveste?
Eugen Ovidiu CHIROVICI: O amintire de la Paris – A Memory of Paris – este, cred eu, diferit de celelalte romane ale mele. Dincolo de atmosfera de mister, conţine şi o poveste de dragoste, iar stilul pe care l-am ales este oarecum diferit. Un om în vârstă, foarte bogat, care în tinereţe trăise o controversată poveste de dragoste la Paris, angajează un celebru psiholog din New York City pentru ca, prin metoda hipnozei, să-l ajute să lămurească circumstanţele dispariţiei, atunci, a iubitei lui, Simone Duchampes. Restul cred că ar trebui să-i las pe cititori să descopere, nu-i aşa?
Mircea PRICĂJAN: Vă mulţumesc mult!
Septembrie 2012
Paleu-Londra via e-mail
