Fetiţa arăta ca orice fetiţă de vârsta şi în situaţia ei: îşi ascundea spaima şi arăta lumii o figură nepăsătoare. Era suficient de deşteaptă ca să nu exagereze şi să afişeze o veselie nepotrivită. Mai mult, se vedea pe chipul ei o îngrijorare bine ascunsă. Chiar şi cineva care o zărea pentru prima oară ar fi băgat mâna în foc că fugise de acasă, că se distrase de minune un timp, apoi începuse să se întrebe ce-o să păţească atunci când o s-o găsească mama… şi să cântărească, atât cât o ducea mintea ei de copil, dacă era mai bine să se întoarcă la familia ei de îndată sau să mai zăbovească un pic prin magazin, să-şi lase mama să mai fiarbă un timp în suc propriu, ca să se bucure atât de mult când avea s-o vadă, încât să uite că trebuie s-o bată. Se părea că la început o tentase să mai rătăcească un timp prin magazin, numai că lucrurile care o amuzaseră cu o jumătate de oră înainte n-o mai amuzau acum nici un pic…
Bărbatul o citise din prima clipă. Mai avusese de-a face cu asemenea silfide (aşa le zicea el, fără să ştie prea bine de ce şi, mai ales, fără să ştie ce înseamnă cuvântul). Cunoştea modul în care trebuia să le abordeze. Aşa că aşteptă. Avea timp suficient.
Nu se apropie. Rămase la distanţă. Era important ca în prima fază să-i câştige încrederea, să n-o sperie cu vreun gest precipitat. Se mulţumi să-i zâmbească încurajator, apoi îşi văzu de treabă.
Parcurse raioanele pe care le avea în grijă, părând că-şi face meseria cu conştiinciozitate. În realitate, verifica dacă în zonă mai existau cumpărători şi dacă cei existenţi se pregăteau de plecare.
Apoi se auzi un semnal sonor puternic, urmat de un mesaj care anunţa clienţii că magazinul avea să fie închis peste cincisprezece minute. În timp ce lumea se grăbea către casele de marcaj, bărbatul în uniformă de paznic se îndreptă către locul în care o văzuse pe fetiţă.
Era tot acolo.
Într-un colţ în care nu putea fi văzută de oricine. Într-un colţ în care nu putea fi văzută decât dacă voia să fie văzută, şi numai de cei pe care ea îi considera demni s-o vadă.
Era o fetiţă deşteaptă. O silfidă adevărată.
Îl văzuse apropiindu-se şi-i zâmbise – parcă încurajator. Fetiţa avea o figură ovală, de copil, cu ochi mari, albaştri. Zulufii blonzi erau prea frumoşi ca să fie adevăraţi, îşi zise bărbatul în uniformă de paznic.
― Bună ziua, domnişoară, o salută el politicos, cu un ton oficial, dar binevoitor, ca şi cum ar fi vorbit cu o persoană în toată firea. Aşteptaţi pe cineva? Poate aţi auzit anunţul de la difuzor – magazinul se va închide în curând, deci va trebui să plecaţi.
Fetiţa îl privi cu o inocenţă indescriptibilă. Oftă, apoi se decise să joace cartea sincerităţii:
― M-am certat cu mama şi am fugit de acasă. M-am strecurat în magazin, pentru că era cald şi se făceau promoţii la ciocolată şi la biscuiţi, aşa că am avut ce să mănânc… Îmi place aici şi nu vreau să mă întorc acasă. Poate mâine. Azi în nici un caz.
― Cum doriţi, domnişoară, îi spuse amabil bărbatul. Însă imediat după plecarea clienţilor începe pregătirea mărfurilor pentru a doua zi. Nu cred că ştiţi, dar magazinul se deschide în zori, după o pauză de patru ore. În acest timp sunt aduse produse de la magazie, sunt aşezate pe rafturi, sunt îndepărtate produsele expirate sau nevandabile… adică va fi o vânzoleală şi un tărăboi de nedescris. Îmi pare rău că sunt silit să vă spun, dar nu veţi putea petrece noaptea în magazin. Veţi fi descoperită imediat şi dată pe mâna poliţiei.
Fetiţa se uită din nou la el, iar albastrul ochilor săi deveni mai profund, mai… magic, mai convingător…
― Şi nu putem face nimic? şopti ea, întrebător.
Paznicul păru că se gândeşte, apoi că se răzgândeşte… după care se decise:
― Am la subsol o ascunzătoare… pe care n-o cunoaşte nimeni, în afara mea. Am putea să ne refugiem acolo şi să petrecem o noapte de pomină…
― Foarte interesant şi foarte tentant, murmură silfida. Şi la ce distracţii v-aţi gândit, stimate domn?
― Ştiu şi eu? O să ne jucăm… o să facem tot felul de chestii…
― De-a Scufiţa Roşie şi lupul?
― Printre altele…
― Îmi place să mă joc de-a Scufiţa Roşie şi lupul. Îmi place să întreb: dar de ce ai gura atât de mare? Şi să mi se răspundă: ca să te mănânc mai bine! O să mă mâncaţi, stimate domn?
― Sincer vorbind, nu obişnuiesc să mănânc fetiţe, răspunse bărbatul, oarecum surprins de cursul pe care-l luase discuţia.
― Şi ce obişnuiţi să le faceţi? întrebă fetiţa pe un ton blând şi convingător, chiar hipnotic, iar bărbatul îmbrăcat în paznic simţi o nevoie teribilă de a se destăinui, de a-i spune fetiţei tot ce ascundea în sufletul său.
― La început le mângâi şi le alint, pentru că le iubesc, povesti el. E perioada în care ne înţelegem foarte bine. Apoi le violez. Atunci ele încep să ţipe şi să plângă. Şi nu mai îmi plac nici un pic. Aşa că le strâng de gât. Şi după aceea iau un cuţit mare şi le tai în bucăţi…
― Şi după aceea? întrebă fetiţa, surescitată în mod bizar.
Se lingea pe buze, ca şi cum ar fi asistat – sau se pregătea să asiste – la un spectacol minunat, emoţionant şi captivant.
― După aceea? întrebă bărbatul, mirat că i se pune o asemenea întrebare. După aceea iau bucăţile şi le arunc în diferite lăzi de gunoi…
Fetiţa rămase cu gura căscată. Abia după câteva minute îşi reveni suficient ca să întrebe, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă:
― Adică asta e tot ce ai de gând să faci cu mine? Să mă tai în bucăţi şi să mă arunci la gunoi?
Bărbatul se holbă la ea o clipă, ca şi cum s-ar fi pomenit faţă în faţă cu o persoană evadată de la casa de nebuni, apoi se răsti, furios:
― Şi ce-ai vrea să-ţi fac, ţicnito? Să te mănânc?
Fetiţa se înfurie, iar furia o făcu să clocotească, să se mărească, să se întindă în toate părţile. În câteva secunde deveni de două ori mai mare decât bărbatul – iar când acesta îşi dădu seama că lucrurile nu erau ceea ce păruseră a fi şi încercă s-o tulească, fetiţa (care nu mai era fetiţă) întinse o mână şi-l apucă de gât:
― Nenorocitule! Voiai să mă arunci la gunoi?
Peste două, trei minute, totul se terminase, iar fetiţa redevenise fetiţă, bărbatul îmbrăcat în paznic dispăruse şi în colţul magazinului nu se mai vedea nici o pată de sânge.
Copila rămăsese aşezată pe podeaua de ciment, fără să-i simtă răcoarea, văicărindu-se încet:
― Nimeni nu vrea să mă mănânce! Cum să cresc, dacă nimeni nu vrea să mă mănânce?
Apoi auzi paşii cuiva care se apropia. Se ridică şi redeveni zâmbitoare.
― Ia te uită! O fetiţă! Ce frumoasă e! Mai că-ţi vine s-o mănânci!
Exclamaţia aparţinea unei doamne între două vârste, elegantă şi plăcută la înfăţişare.
― Mda… asta e problema mea, mormăi fetiţa. Totul se rezumă la „mai că-ţi vine”…
Doamna o privi cu atenţie. Şi cu un pic de lăcomie.
― S-ar putea să-ţi rezolvăm problema, draga mea, zise ea, lingându-se pe buze.
http://raluca-baceanu.blogspot.ro/2012/10/revista-de-suspans-nr1-inceputul.html
O poveste curajoasa cu un final neasteptat, abordand un subiect caruia putini scriitori au curajul sa ii faca loc in paginile lor. Felicitari!