Reviste electronice

În urmă cu nişte ani ţineam în revista Familia o rubrică intitulată E-zine unde urmăream şi comentam apariţiile revistelor electronice româneşti de cultură. Pe-atunci erau doar câteva astfel de publicaţii. Pionierii. Respiro, Norii, Agora ON Line, Asymetria, Tiuk!… Majoritatea dintre acestea încă există pe internet, dar ediţii noi n-au mai scos de multişor. Cred că singura excepţie este Tiuk!

În aceeaşi perioadă scoteam şi eu o revistă electronică, Imagikon. Înfiinţată de Ovidiu Bufnilă, apărea în limba engleză şi pornea dinspre literatura SF. Ajungea însă în arii diverse. A pierit din păcate, din motive tehnice, mult prea curând.

Între timp însă fenomenul s-a extins şi cred că în scurt timp balanţa reviste tipărite vs. reviste electronice va atinge echilibrul, urmând previzibila înclinare spre talerul din urmă.

Ce ne puteţi împărtăşi din experienţa dv. ca „făcători” de reviste electronice? Cum aţi început? De ce? Care e miza? Este ea diferită de aceea a publicaţiilor tradiţionale? Ce vă face să continuaţi? Cum v-aţi construit publicul? Cum îl ţineţi aproape? Care a fost/ este Marea Provocare?

Ce sfaturi puteţi oferi Revistei de suspans, acum, la lansarea primului său număr?

M.P.

 *

PARTICIPĂ:

Virginia COSTESCHIMihail VAKULOVSKI● Michael HAULICĂ ● Ştefan BOLEACornel Mihai UNGUREANU ●  George SAUCIUC

*

 

Virginia COSTESCHI @ BookMag

Am făcut vreo 15 ani reviste pe hârtie, aşa că am fost curioasă în privința mediului electronic. Şi am început BookMag, cu speranța şi marea dorință de a-l transforma în varianta electronică a prea-devreme-plecatului-din-România The New York Times Book Review. Ştiu că e o țintă ambițioasă, dar acolo mi-aş dori să ajung: oamenii să îşi aleagă lecturile în funcție de recomandările din BookMag.

Diferențele față de publicațiile tradiționale nu sunt foarte mari, mai degrabă țin de dozaj şi calibrare. Oamenii nu au timp şi cred că nici răbdare să citească online materiale la fel de lungi ca în print. În online, concurezi cu multe alte titluri de ştiri, cu reclame, advertoriale, concursuri, jocuri…. trebuie să ai cuvinte-cheie interesante, atractive pentru publicul tău țintă. Şi online-ul e mult mai puțin scorțos decât printul. Scoatem din discuție aşa-zisele bloguri literare pline de agramatisme şi vulgarități, dar tonul unui material publicat online trebuie să fie prietenos, nepretențios, nu trebuie să desființezi nimic de dragul desființării, trebuie să ai argumente…

BookMag are deja un public al lui şi a capitalizat frumos şi la capitolul încredere şi colaborare cu editurile. Îmi place să cred că e un loc diferit, un blog cultural altfel decât majoritatea publicațiilor online şi că în timp va ajunge acolo unde îmi doresc. Publicul BookMag a venit la început din clientela elefant.ro, apoi din vorbă-n vorbă – oamenii l-au recomandat, aşa că am putut aduna şi pe Facebook nişte prieteni. M-a ajutat mult faptul că încă de la început m-am dus către un public interesat de carte şi lectură.

Îmi țin aproape cititorii cu noutăți, interviuri, recenzii bine scrise. Am mai încercat diverse alte formule, dar aceasta e singura viabilă. Numărul cititorilor nu creşte amețitor, dar am un public stabil şi credincios, care creşte încet, dar prietenii câştigați rămân cu noi. Marea provocare este creşterea şi obținerea unei independențe de proiectul principal, pentru ca Bookmag să aibă identitate proprie şi să poată dezvolta şi proiecte mai ample, precum campania națională de încurajare a lecturii Lectura e cool(tură)! pe care am inițiat-o anul trecut şi pe care o voi continua din această toamnă.

Revistei de suspans îi doresc viață lungă, cititori fideli şi mi-ar plăcea să devină o alternativă serioasă la publicațiile literare tipărite, pentru care încă mai mor copaci nevinovați. Mi-ar plăcea să îşi ducă interesele mai departe de suspans, la un moment dat.

*

Mihail VAKULOVSKI @ Tiuk!

Revista TIUK! apare de mai mult de 10 ani fără întrerupere, din iarna lui 2001. Fiind foarte activ şi publicînd în multe reviste culturale, aveam mulţi prieteni scriitori, care îmi povesteau diverse întîmplări neplăcute, legate de cenzură sau de refuzuri grosolane, aşa că m-am gîndit să fac o revistă mai avangardistă, în jurul căreia să adun un grup puternic şi energic. Însă aşa s-au aranjat stelele ca după susţinerea tezei de doctorat să mă mut din Bucureşti la Braşov, unde l-am întîlnit pe Viorel Ciama, doctor în computere, cu care mă împrietenisem şi mai ieşeam după muncă la o bere, iar în weekenduri urcam pe munţi şi tot discutam. Chiar începusem să scriem împreună un ciclu poetico-matematic (ar trebui să-l caut, că era tare haios). Aşa am ajuns să gîndim o revistă web, nici nu ştiam dacă e posibil aşa ceva, nu aveam nici eu, nici el internet acasă în 2000, cînd am conceput revista. Viorel m-a convins că se poate, aşa că am adunat echipa, am gîndit rubricile, am invitat autorii în care am şi acum încredere (unii mai au aceeaşi rubrică din numărul 1!) şi am făcut revista Tiuk!, cu subtitlul „k-avem kef”. Denumirea vine de la o proză foarte scurtă a lui Daniil Harms, care-mi plăcea foarte mult în acea perioadă, proză pe care-o puteţi citi la Tiuk!, fiind motoul revistei (Tiuk e sunetul din timpul lovirii, acţiunii, de aceea e cu semnul exclamării la sfîrşit!). Iar subtitlul vine tot dintr-o nelămurire de-a lui Viorel. „Bine, bine – ne-a zis el după ce am ales numele revistei – dar cum să se subîntituleze revista? Trebuie să aibă un subtitlu”. I-am spus că la Tiuk! nu trebuie nimic, că o facem că avem chef şi cum avem chef. „Păi cum România Literară are subtitlul „revistă de cultură”, aşa trebuie să aibă şi Tiuk! revistă de literatură, de exemplu”, a insistat Viorel. Atunci l-am întrebat de ce facem noi revista asta şi el mi-a pasat întrebarea. Pentru că avem chef o facem – i-am răspuns. Deci: Tiuk! (k-avem kef). Am adunat redacţia, colaboratorii, apoi adunam numărul, îi făceam corectura şi-i trimiteam toate aceste texte lui Viorel, care se ducea la un internet cafe şi-l lansa, asta pînă ne-am pus net acasă – n-am să uit niciodată sunetul ăla horror telefonic care acompania conectarea la internet… O dată am fost la mai multe internet cafe-uri din oraş, că n-aveau forţă să-l încarce. La un moment dat Viorel n-a mai rezistat şi a cedat şi de atunci practic fac singur revista Tiuk! Grafica îi aparţine – din primul nr. – lui Dan Perjovschi, iar www.reea.net ne găzduiesc. Aveţi pe net toată arhiva revistei, la adresa http://www.tiuk.reea.net. Da, facem revista de plăcere, fără salarii, fără onorarii, apărem o dată pe anotimp, cu numere foarte mari şi, fireşte, foarte interesante, cu nume mai vechi şi mai noi, cu texte îndrăzneţe şi frumoase. Ne interesează doar calitatea!

TIUK! salută apariţia Revistei de suspans şi-i doreşte autori faini şi cititori interesaţi şi inteligenţi sau, cum zicea bunicu, „nu proşti”, iar echipei – putere şi energie şi să facă Revista de suspans cu plăcere, ca pe-un hobby, nu de nevoie, ca la serviciu. Distracţie faină şi mulţi ani!

*

Michael HAULICĂ @ Galileo Online

Am făcut prima revistă electronică după ce, la Iaşi, am fost unul dintre cei trei realizatori ai suplimentului Supernova (ziarul Evenimentul, 1993-1994), apoi unic redactor al suplimentului Alternativ SF (ziarul 24:ore, 1995-1997). Pînă la prima revistă electronică mai contabilizez experienţa de 4 ani ca SGR la revista Universităţii din Braşov. Cred că experienţa de pînă atunci m-a făcut să consider că voi fi în stare să fac o revistă online. Şi am făcut-o. S-a numit Lumi Virtuale, a apărut timp de 4 ani, din februarie 2000 pînă în martie 2004, în total 50 de numere. Cred că e prima revistă online, cu apariţie regulată (lunară) de SF de la noi. Ştiu că la puţină vreme după apariţia Lumilor a apărut Pro-Scris, revistă de critică SF, trimestrială.

Am făcut Lumi Virtuale pentru că, la vremea aceea, nu exista nici o revistă de SF la noi. Nu mai ştiu dacă mai apărea Supernova, dar suplimentele de la Iaşi n-au prea reuşit să fie reviste naţionale, chiar dacă în ele publicau scriitori din toată ţara. Şi asta pentru că difuzarea lor era locală, cel mult regională (în cazul Supernovei). Cred că Lumi Virtuale a ţinut steagul sus o vreme, exact cît să umple golul. Să nu uit că prin perioada aceea (2001-2007?) mai apărea, la Brăila/Galaţi, suplimentul Literatura şi Artele Imaginarului, scos de Marian Coman. Poate ar fi bine să se scrie undeva şi istoria acelor suplimente şi reviste care au apărut după dispariţia Jurnalului SF. Poate că rolul lor a fost mult mai important decît (vrem să) credem.

Dar Lumi Virtuale n-a fost sigura publicaţie electronică pe care am făcut-o. În perioada octombrie 2007-februarie 2008 am făcut Zepelinul cuantic (prima în format de blog), din februarie 2008 pînă în iunie 2010 am făcut Nautilus, iar în perioada februarie-aprilie 2009 am scos Mictotexte, o încercare interesantă, poate unicat, dar pentru care n-am avut suflu s-o duc mai mult.

Din punct de vedere al realizatorului nu mi se pare că revistele online au altă miză decît cele care apar pe hîrtie. Evident, e mai cool să publici online, e mai rebel, e mai în timp cu vremea etc. etc. Am făcut o anchetă pentru Lumi Virtuale (îmi pare rău că site-ul a fost distrus şi tot ce am făcut în acei patru ani s-a dus pe apa sîmbetei – uite un pericol care le pîndeşte numai pe revistele online) în care toţi cei care au răspuns erau tare mîndri de faptul că-şi publică operele online, dar toţi, absolut toţi, ar fi preferat să publice pe hîrtie. Pentru că – acuma zic eu, e părerea mea – nu e totul ca textul tău să ajungă la 100 sau la 1000 de oameni. Important e şi statutul tău de scriitor. Or, satisfacţia pe care o am cînd mă uit la raftul cu cărţile mele, cu antologiile pe care le-am făcut, cu antologiile în care am fost publicat… nu e comparabilă cu nimic. Dacă aş fi fost mai ordonat aş fi avut şi nişte dulapuri cu toate revistele în care am publicat povestiri şi articole. Asta, cred eu, nu-ţi poate oferi publicarea online. Chiar dacă, poate, îţi aduce cititori mai mulţi. Revenind la revistele online… Lucrul la o revistă în format electronic, digital etc. este fix acelaşi pînă la momentul în care textele sînt gata de publicare. Aceeaşi goană după texte, aceeaşi luptă cu „concurenţa“ pentru favorurile scriitorilor, aceeaşi goană pentru cîştigarea încrederii debutanţilor. Sau poate că debutanţii nu se ademenesc, ei se cîştigă. Poate în numărul debuturilor ar trebui cîntărită importanţa unei reviste. Bine, acuma nici să nu confundăm lucrurile. Dacă pe un site apar în neştire lucrări de debut, dar pe care nu le selectează nimeni, pe are nu le redactează nimeni… asta nu înseamnă că avem de-a face cu o publicaţie cu greutate, cu prestigiu, ci doar cu una facilă. Ca să nu spun mincinoasă. Pentru că, se pare, nu debutul este totul, ci ceea ce se întîmplă cu un tînăr scriitor după debut. Îl mai caută cineva dup-aia? Mai apare şi în alte reviste? Este solicitat  pentru antologii? Dacă da, e OK, debutul a avut o însemnătate. Dacă nu… atunci ar trebui ca autorul respectiv să-şi pună oarece întrebări, să mai încerce să publice şi în altă parte, ca să-şi afle valoarea reală.

Îmi place să fac reviste, îmi place să descopăr autori, îmi place să lucrez cu ei şi mai departe, în revistele şi antologiile mele sau să-i recomand pentru antologiile şi revistele altora… E o muncă obositoare şi plină de satisfacţii. Sau nu. Că nu e totul numai lapte şi miere în lumea asta. Mai ales atunci cînd scriitorul din tine începe să fie gelos pe timpul pe care-l acorzi scrierilor altora.

De mers mai departe oricum voi merge. Iată, la ora la are scriu sînt încă redactor-şef al revistei/site-ului Galileo Online, care e ceva mai mult decît site-ul revistei Galileo, îmi place să cred că este el însuşi o revistă în care fanii SF găsesc recenzii şi ştiri din domeniu. Cineva îmi spunea cîndva că îşi începe ziua cu Galileo Online, să vadă ce s-a mai întîmplat în SF… Uite, asta e o motivaţie care poate fi suficientă pentru a merge mai departe. Şi, evident, mergem mai departe. Lucrez la două proiecte noi pentru toamna asta, iar unul dintre ele este o revistă F&SF. Cum, ce, cînd… vorbim la timpul potrivit.

Marea Provocare, cum îi spui tu – fără să ştiu dacă te referi la ceva anume, şi poate chiar asta e frumuseţea formulei, că fiecare are o Mare Provocare a lui – a fost, pentru mine, tocmai să fiu redactor din 1993 pînă, iată, în 2012, adică cea de-a 30-a aniversare mă va prinde tot redactînd textele autorilor români, lucru care m-a făcut întotdeauna să mă simt cumva responsabil pentru soarta sefeului românesc. Sau invers, responsabilitatea asta m-a făcut să fiu şi redactor. Acuma, nu mă întreba de ce am simţit eu responsabilitatea asta, că nu ştiu ce să-ţi spun. Probabil am crezut că pot să fac mai mult decît să scriu.

Întotdeauna cineva trebuie să facă şi treaba aia care urmează după ce scriitorul scrie, în josul paginii, magicul SFÎRŞIT.

*

Ştefan BOLEA @ EgoPHobia

Când, împreună cu Sorin-Mihai Grad, am creat EgoPHobia, acum 8 ani, voiam să scot o revistă mai bună ca Respiro. Pe atunci, Respiro avea un standard greu de egalat şi pentru o revistă de tipar. Între timp, această revistă a dispărut. Acum, singura revistă online care poate face concurenţă EgoPHobiei este Tiuk! – o revistă pe care o citesc cu plăcere şi în care am publicat poeme de mai multe ori. Multe alte reviste electronice au murit înainte de a fiinţa, înainte de a confirma. De ce? Pentru că acesta e stilul românesc. Să nu ai continuitate. Să începi haotic şi să te îneci de 1000 de ori la mal. Nu e numai atât. În general, în mediul online, este extrem de dificil să-ţi motivezi colaboratori, pentru că, de cele mai multe ori, nu ai nici un profit din publicarea revistei. De aceea, sfatul meu pentru viitoarea Revistă de suspans (unica descendentă a superbei reviste Suspans, creată în colaborare cu Nemira, din păcate distrusă cu iresponsabilitate din motive care îmi scapă) este să nu se bazeze pe acelaşi grup de redactori şi colaboratori, cu care, inevitabil, va începe. De când am pornit EgoPHobia, doar trei oameni au rămas din nucleul iniţial: eu, Sorin şi Petrişor Militaru. În cei 8 ani de existenţă, revista a avut 4-5 faze şi acum ne pregătim de una noua. Noi am pornit pe un stil insurecţional, care s-a spiritualizat cu timpul. Cred că acesta este secretul: să te reinventezi. Şi mai presus de orice, să ai continuitate: să lupţi cu supraeul împotriva subconştientului, dacă trebuie, dar să scrii articolul acela, să faci rost de proza de care ai nevoie să scoţi un număr bun! Odată ce ai epuizat domeniul alegerii, trebuie să te orientezi spre sfera deciziei. Probabil că în 20 de ani, revistele de tipar vor dispărea sau vor cădea în desuetudine. De pildă, EgoPHobia are în jur de 4000 de vizitatori unici pe lună – nu ştiu câte reviste de tipar au peste 4000 de abonaţi în România. Nu multe, aş spune. În plus, în mediul electronic poţi atrage vizitatori internaţionali: avem, uneori, şi 1000 de cititori din America pe lună. Secţiunile de Steampunk şi Short Story, editate de Larry Ioniţă, ne-au adus publicul de peste ocean, ceea ce îi doresc şi viitoarei reviste. Este nevoie de o Revistă de suspans, care să aibă profesionalismul vechii reviste patronate de Nemira, cu un grup de colaboratori constanţi şi cu supervizarea unei persoane abile şi talentate ca Mircea Pricăjan. Ce mi-aş dori de la noua revistă? Două lucruri: În primul rând, să încurajeze un grup de autori de fantasy şi horror, care, probabil, în 10-15 ani, vor reprezenta elita prozei de suspans româneşti. În al doilea, să păstreze orientarea spre studii mediatice, spre filosofia filmului şi a culturii pop, pentru că acesta este talentul (post-post-) modernismului: să combine înaltul cu josul, tarele cu slabul, pentru a fi mai mult decât suntem, noi înşine + contrariul nostru, multipli şi complecşi.

*

Cornel Mihai UNGUREANU @ Prăvălia culturală

Am deschis Prăvălia culturală în 2006.

A fost o curiozitate – am vrut să văd cum e să faci o revistă, ce presiuni sau compromisuri apar, în ce măsură scriitorii sunt deschişi să colaboreze şi cât de receptiv va fi publicul, dar, mai ales, a fost o provocare: să ne dumirim, cei din redacţie, dacă putem oferi altceva decât tradiţionalele publicaţii pe hârtie.

Am ales singur denumirea revistei şi pe cele ale rubricilor, Corina Bărbuică a conceput grafica, iar discuţiile de pornire şi cele ulterioare cu Xenia Karo şi Picu Ocoleanu au cântărit în aşezarea ei pe un făgaş al conţinutului de care nu ne este nici acum ruşine.

Ni s-au alăturat Veronica D Niculescu, ulterior Mihaela Butnaru, Luigi Copia a legat, pe dedesubt, firele site-ului, iar lucrurile au curs firesc şi bine: timp de 20 de numere revista a apărut în fiecare lună, pe 8, am primit un feedback constant şi pozitiv, am fost nominalizaţi la Premiile Radio România Cultural, au venit „la tejghea” sau ne-au trimis texte autori importanţi, fără ca vreunul dintre ei sau dintre redactori să fie vreodată recompensat material. Entuziasmul ne-a purtat înainte, dar am tras obloanele când am devenit un jurnalist ocupat. Am redeschis în acest an, în aprilie, cu schimbări în echipă, a venit şi Mircea Gheorghe, şi cu speranţa că vom regândi şi reaşeza proiectul. Încă lucrăm la asta, sunt multe de pus la cale şi de făcut, publicul este mult mai conectat la mediul on-line decât în primăvara lui 2006, când youtube-ul, facebook-ul sau alte reţele de socializare abia se inventau sau începeau să se propage, există acum posibilităţi mai mari de promovare în mediul virtual şi ele vor creşte. De altfel, vedem cu toţii ce se întâmplă cu tirajele ziarelor, iar domnii din redacţiile revistelor culturale care râdeau de noi, acum câţiva ani, că publicăm pe internet s-au prins şi ei încotro merg lucrurile şi au acceptat să-şi mute publicaţiile şi acolo.

E greu de găsit însă motivaţia care ne face să continuăm, cel puţin mie, personal, îmi e greu şi asta e cu atât mai rău cu cât eu s-ar cuveni să îmi conving coechipierii, să catalizez, să stimulez. Pe de o parte, ştiu că fiecare redactor şi colaborator are profesia, priorităţile, proiectele şi problemele lui, şi aş vrea să le ofer ce dau destule reviste, din bani publici, pentru un efort mai mic: un salariu, o colaborare plătită. Pe de alta, simt că, în ce mă priveşte, timpul rămas la dispoziţie se împuţinează şi nu îmi mai permit pierderi conexe, chiar dacă nu sunt irosiri, ar trebui să scriu în fiecare zi, ore în şir, ca să mai am şansa să las în urmă ceva din ce am sperat, la un moment dat. Dar dacă deschid arhiva revistei şi răsfoiesc numerele vechi sau mai recente, găsesc acolo confirmarea că e nevoie de această Prăvălie, că are locul ei şi că depinde doar de noi să găsim o cale ca ea să îşi aştepte întotdeauna muşteriii cu uşile deschise şi marfă proaspătă pe rafturi. Aşa cum sunt convins că este nevoie de Revista de suspans şi că ea îşi va găsi repede publicul. Vă doresc succes şi neapărat perseverenţă, căci e o probă de anduranţă.

*

George SAUCIUC @ GazetaSF

Gazeta SF. Consider, personal vorbind, una dintre cele mai bune experienţe editoriale on-line. Nu mă refer la cifre, statistici, feed-back, ci la filosofia din spatele revistei.

Am considerat că, orice revistă, indiferent cine o editează, sub ce formă apare, cine scrie în ea, aparţine cititorilor. Pentru mine aceasta este linia directoare care a ghidat în permanenţă evoluţia revistei. Ca idee, m-am adresat cititorilor pentru un redactor-şef când am crezut că voi abandona proiectul. Al doilea punct în filosofia de început a fost dorinţa de a încuraja, prin abordare prietenoasă, eventualele tinere talente, şi ridicarea încrederii lor în ei înşişi. Presupun că mergem pe calea cea bună.

Am pus în Gazetă experienţele testate şi dobândite anterior în alte două publicaţii (Mixul de Cultură şi Suceava Pe Net).

Categoric, pentru un produs bun, echipa din spatele ei (văzuţi şi nevăzuţi) contează enorm (Mircea Nanu-Muntean, Simona Şerbănescu, Oliviu Crâznic, Marcel Gherman, Al. Ioan Despina, Florin Pîtea, Florentin Haidamac – şi toţi cei care au publicat). Mă bucur de aportul lor şi le mulţumesc.

Acuma, trecând punctual la întrebările tale…

Am început în biroul unui prieten (Bogdan S. Popescu – redactor la o publicaţie electronică de ştiri pe atunci) şi am folosit Gazeta ca terapie, eu fiind într-o depresie multiplă ( J ). Doream practic să realizez un vis, doream ceva neconvenţional şi doream să câştig Eurocon-ul pentru revistă (ultimul puct e pamflet).

Am câştigat cititori şi colaboratori prin modul în care am abordat proiectul Gazeta SF: cu entuziasm şi inconştienţă. Mai mult, am evitat categoric afilierea la găştile existente şi am lucrat fără a promite cuiva ceva (unii dintre noi, personal, poate, dar nu ca brand). Bineînţeles, diseminarea făcută de Mike Haulică, SRSFF, Mircea Coman etc. a contat enorm.

Unul dintre regretele mele e că nu sunt în măsură să recompensez material autorii şi colaboratorii revistei. Ceea ce facem noi s-ar numi voluntariat la negru. Din păcate, actul cultural nu are o căutare mare la nivel politic sau antreprenorial, astfel încât să aducă sponsorizări… Aş numi acest fapt Marea Provocare. Încă visez momentul în care creaţia culturală să fie recompensată.

Am spus într-un interviu acordat Simonei Şerbănescu: Am creat Gazeta SF, dar asta nu înseamnă că îmi aparţine. Ea aparţine cititorilor, colaboratorilor şi celora cărora le place ficţiunea speculativă.  Cred acest lucru şi aş recomanda tuturor creatorilor de reviste, ziare etc. să-şi privească rezultatul din această perspectivă.

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

5 Comments

  1. Par să existe două feluri de reviste: cele „de autor,” și altele care rămân în picioare și după scimbarea echipei redacționale. Cred că ambele categorii sunt la fel de importante cultural, dar numai a doua categorie poate produce un brand cultural. Observ că șefii de la Egophobia și Gazeta SF merg în direcția asta, ceea ce mi se pare interesant. Păcat că nu a participat și redactorul de la Nautilus, o revistă care a trecut prin schimbarea redacției, parcă.

    • Acceptând convenţia, eu cred că nu există decât reviste „de autor”. Cele din a doua categorie amintită de tine rămân în picioare doar în măsura în care îşi găsesc un nou „autor”. Aşa se face că istoria revistelor noastre cu tradiţie se poate împărţi în etape sau serii. Ofer ca exemplu cazul pe care îl cunosc mai bine, al revistei Familia. Aici avem etapa Iosif Vulcan (1865-1906), apoi M.G.Samarineanu (1929-1944, cu întreruperi), apoi Alexandru Andriţoiu (1965-1989), iar în prezent etapa/seria Ioan Moldovan. La fel stau lucrurile şi cu România literară, şi cu Contemporanul, şi cu Dacia literară (care, apropo, încă mai apare!), şi cu Viaţa Românească etc.

  2. Există și în literatura speculativă românească asemenea reviste, publicații, care să suptaviețuiască și să evolueze sub mai multe echipe editoriale?

  3. A mers Supernova (supliment săptămînal al cotidianului Evenimentul din Iași), în anii 90. 57 de numere cu o echipă și peste 250 cu alta.
    CPSF Anticipația a mers o vreme cu MDP, apoi cu Adrian Bănuță, apoi cu Aurel Cărășel.
    Probema e că acea continuitate a fost menținută de partea administrativă. Pentru că cele două, trei serii de apariții s-au diferențiat între ele. Iar diferența au făcut-o exact peronalitățile celor care au condus acele reviste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *