În ultimii ani, Halloween a devenit parte integrantă din cultura societăţii româneşti. A fost adoptată repede ca sărbătoare importantă, dând în acelaşi timp deoparte o altă sărbătoare cu tradiţie la noi: Noaptea Sfântului Andrei, pe care românii o sărbătoresc între 29 şi 30 noiembrie. Din pricina apropierii sale de Ziua Naţională, această celebrare a momentului când graniţa dintre cele văzute şi cele nevăzute dispare, când lumina se întâlneşte cu întunericul, când entropia dispare şi armonia se reinstalează, a avut mult de suferit. Acestui fapt i s-au alăturat nenumăratele imagini cu nesfârşitele coloane de pelerini la Peştera Sfântului Andrei din Dobrogea, imagini transmite la toate posturile de TV şi publicate în toate ziarele, promovând excesiv latura religioasă a sărbătorii, au făcut din Noaptea Sfântului Andrei o tradiţie exclusiv ecleziastică, motiv pentru care a şi pierdut teren în faţa Halloween-ului mai jucăuş. Mai mult decât atât, tradiţiile asociate acestei sărbătorii tradiţionale sunt considerate ciudate, deşi au şi ele un mare potenţial „jucăuş” şi sunt, totodată, o sursă importantă de inspiraţie pentru ficţiunea speculativă. Spiritele hoinăresc libere, dar eşti apărat de ele dacă pui usturoi la geamuri şi la uşi. Dacă arunci firmituri de pâine în curte, pentru a spiritele să vină să se ospăteze, atunci vei avea recolte bogate şi vitele nu ţi se vor îmbolnăvi. Focuri mari ard până noaptea târziu, pentru a alunga spiritele rele. Fetele pot folosi metode diferite de a-şi afla alesul inimii. Există de asemenea ritualuri care te ajută să prevezi vremea pentru fiecare lună din anul care vine sau ca să ştii cât de bune vor fi recoltele viitoare. Fantomele şi lupii pot vorbi şi se pot plimba printre oameni, deşi cel mai adesea e de rău augur să îi auzi, asta putând duce la moarte; totuşi, în unele cazuri, întâmplarea duce la aflarea numelor hoţilor, criminalilor sau la darea în vileag a locului unde sunt ascunse comori.
Promovarea laturii religioase a Nopţii Sfântului Andrei este însă unicul motiv pentru care Halloween-ul are tendinţa de a o înlocui în România? E chiar aşa uşor să dăm uitării şi să nesocotim ca curse importante de inspiraţie pentru ficţiunea speculativă din România toate aceste tradiţii legate de Noaptea Sfântului lui Andrei? Pentru a aflat câteva răspunsuri ne-am adresat unora dintre cei mai talentaţi şi promiţători scriitori, artişti şi editori români. Invitaţii mei la această discuţie sunt:
Raluca BĂCEANU ● Marian COMAN ● Oliviu CRÂZNIC ● Ştefana Cristina CZELLER ● A.R. DELEANU ● Andrei GACEFF ● Teodora GHEORGHE ● Teodora MATEI ● Cristina NEMEROVSCHI ● Claudia NICULESCU ● Mircea PRICĂJAN ● Radu ROMANIUC ● George SAUCIUC ● Cristina SCHEK ● Narcisa STOICA ● Ioana VIŞAN
*
În ultimii ani, deşi este o sărbătoare importată, Halloween a crescut în popularitate în cadrul societăţii româneşti în detrimentul tradiţionalei Nopţi a Sf. Andrei. De ce credeţi că Halloween-ul a devenit mai popular în România decât Noaptea Sf. Andrei? Aţi prefera ca tradiţia autohtonă să fie sărbătorită şi promovată mai mult?
Raluca Băceanu: Unii ar spune că popularitatea acestui fenomen se leagă de globalizare. Eu prefer să cred că este vorba de o tară a societăţii (post-moderne, poate) în care trăim. Desigur, există binecunoscutele trimiteri în istorie în care Occidentul era mereu de preferat Orientului; moda, obiceiurile, toate acestea în epoca modernă vin din Occident. În prezent identificăm acest Occident în S.U.A., tot ce vine de acolo e mai interesant, mai plăcut, de preferat tradiţionalei şi prăfuitei Nopţi a Sf. Andrei. Se poate dezvolta o discuţie întreagă de aici cu dimensiuni de roman, însă nu are rost. Cert este că tot ce vine din afară este de bon ton. E de ajuns să urmărim puţin istoria să ne dăm seama de ce. Iar prezentul se conturează în jurul fascinaţiei Americii. Paradoxul este că tot noi criticăm acerb societatea americană… De aici şi petrecerile de anti-Halloween şi multe alte teme anti a ceea ce vine de acolo. Curios că deşi anti-Halloween, contrar a ceea ce am crede, petrecerile acestea sunt, de fapt, nişte prelungiri răutăcioase ale aceluiaşi fenomen indicat… Tradiţionala sărbătoare autohtonă rămâne în continuare pe plan secund. Dacă aş prefera să fie sărbătoarea noastră promovată mai mult? Este ea măcar promovată ca să avem pretenţia de a fi promovată mai mult? Eu, una, spun astfel: poate că există petreceri de Halloween, poate că au succes pentru că sunt amuzante (deşi remarc o oarecare lipsă de originalitate în privinţa costumelor, mai toată lumea în loc să aleagă să se costumeze cu adevărat într-un fel, alege să îşi scoată masca de zi cu zi şi să devină, rând pe rând, monştri ce le devorează sufletul: fetele devin vulgare, nu mai faci distincţia între o zână şi o demoniţă, fustele scurte, dantela şi latexul devin laitmotive al sărbătorii, băieţii sunt cel puţin plictisitori, nu prea se costumează, fapt ce sugerează poate şi lipsa lor de fond…) însă la întoarcerea în casă usturoiul este nelipsit de la uşi. Tradiţia nu doarme, doar că e promovată doar la nivel individual, la nivelul casei proprii. Nu e de bon ton spre exemplu să vorbeşti în public de felul cum ţi-ai pus tu usturoi pe la uşi, ridică nişte semne de întrebare, cum să mai faci aşa ceva?… Bunicii, ori cel mult părinţii mai aleg să urmeze calea „usturoiului” şi nu neapărat dintr-o teamă reală, ci din respect pentru o simbolistică românească. Poate dacă tinerii ar cultiva acest respect (şi nu neapărat tradiţia propriu-zisă care chiar crede în strigoi) am avea o şansă. Dar nu o şansă spre popularizare, ci o şansă spre a nu uita cine suntem de fapt, de a nu uita ceea ce ne face unici…
Marian Coman: Paradoxal, pentru toate cele trei întrebări am un răspuns comun care se rezumă la un singur cuvânt: Marketing. O să detaliez un pic.
E vorba de marketing atunci când vorbim despre motivele care stau la baza promovării Halloween-ului în România. Apoi ar fi bine să fim sinceri şi să ne amintim că noaptea Sf. Andrei, noaptea Cap de Iarnă, nu a fost niciodată o mare sărbătoare în România. Nu ştiu dacă sunt 10 ori 15 ani de când am auzit de ea. Nu am amintiri din copilăria mea deşirată în perioada comunistă, în care să fi făcut ceva ori să fi asistat la vreun eveniment prilejuit de noaptea Sf. Andrei. Paradoxal tocmai importul unor sărbători occidentale precum Halloween ori Valentines Day, ne-a făcut să redescoperim propriile noastre tradiţii precum Sf. Andrei ori Dragobetele, ca un act de rezistenţă în faţa globalizării. Nu am preferinţe pentru niciuna în mod special. Apreciez în cazul tuturor sărbătorilor aspectul lor ludic şi le consider pe toate, fie ele pur româneşti sau importate, surse de inspiraţie demne de luat în seamă. Pentru numărul 8 al revistei Harap Alb Continuă, de pildă, am scris scenariul unei benzi desenate intitulată Noaptea Morţilor care are la bază tocmai sărbătoarea de Sf. Andrei.
Oliviu Crâznic: Răspunsul pentru prima întrebare poate fi desprins chiar din cea de a doua: sărbătoarea de Halloween a beneficiat de o promovare puternică, atât directă, cât şi indirectă (prin intermediul filmelor, cărţilor, muzicii, altor manifestări culturale). În plus, Noaptea Sf. Andrei are deopotrivă un iz religios şi un iz popular, ambele descurajând o abordare modernă de tip „entertainment”. În ceea ce mă priveşte, nefiind tradiţionalist şi fiind orăşean de când mă ştiu, fiind totodată mai familiarizat cu arta şi cultura occidentală spre care am aspirat din copilărie decât cu religia ortodoxă sau cu „viaţa satului”, mă tem că privesc Halloween-ul cu simpatie şi Noaptea Sf. Andrei cu absolută indiferenţă (ca şi sărbătoare, mă refer; din punct de vedere al legendelor şi miturilor legate de Noaptea Sf. Andrei, manifest un interes punctual, de la caz la caz).
Ştefana Cristina Czeller: Această popularitate crescândă a Halloween-ului trebuie pusă în contextul mai larg al fracturii produse la revoluţie în societatea românească. A fost mai mult decât o schimbare în plan politic. După decenii de închidere impusă faţă de Apus, o adevărată avalanşă de mărfuri, dar şi de concepte occidentale, preponderent anglo-saxone, s-a prăbuşit peste noi. Probabil, tocmai fiindcă fuseseră fructul oprit atâta vreme, le-am adoptat cu entuziasm. Iar marile companii au profitat din plin, că doar au marfă de vândut! Iar cartea, revista sau filmul tot marfă sunt, să nu ne facem iluzii.
Copiii din 1989 au crescut înconjuraţi tot de acest imaginar de împrumut şi îl perpetuează sau îl vor perpetua prin noua generaţie. Pentru publicul urban mai ales, ce va fi mai spectaculos, mai familiar şi mai atractiv? Ideea de a-ţi afla ursitul cu busuiocul pus sub pernă, despre care ai citit doar într-un manual? Sau vrăjitoarele, fantomele şi alte blestemăţii pe care le-ai întâlnit începând cu desenele animate şi terminând cu petrecerea organizată la barul preferat? Cred că răspunsul se impune de la sine.
A.R. Deleanu: Din acelaşi motiv pentru care românii mănâncă McMici şi se uită la X Factor, sau cum îi spune. E mai uşor – reţete închipuite, pastile de pseudo-cultură. Cred că este important să ştim că avem o tradiţie similară cu a lor şi, scuze dacă greşesc, nu m-ar surprinde să aflu că au rădăcini comune. Da, mi-ar plăcea să descopăr mai multe despre tradiţiile locale şi cred că ar fi interesant să le văd promovate mai mult, dar cu grijă şi măsură – absolutismul local e un real pericol.
Andrei Gaceff: Problema se pune dacă ai chef să stai să te păzeşti o noapte de strigoi, să te aperi de nebunie, sau să serbezi nebunia şi să te alături monştrilor şi vrăjitoarelor. În felul acesta Halloweenul, mai ales Halloweenul modern, câştigă. Sigur, şi la Halloween există componenta spirituală, Soul Cakes – mai mănâncă o prăjiturică, mai eliberează un suflet -, dar primează costumaţia, carnavalul, e momentul când e permis să pretinzi că eşti orice trăsnaie, fără să fii luat pe sus apoi şi închis undeva.
Noaptea Sfântului Andrei presupune multă defensivă şi interpretare a unor semne, aici pierde ca sărbătoare în oraş.
Teodora Gheorghe: Suntem înclinaţi să imităm modele comportamentale şi obiceiuri aparţinând unor oameni sau grupuri de oameni care deţin calităţi pe care ni le dorim şi noi. Din nefericire, mulţi români şi-au format o idee greşită despre ţara lor, ca urmare a nivelului scăzut de trai, a crizelor politice şi a altor probleme. Tradiţiile au fost lăsate deoparte. „Visul american” a devenit sursă de inspiraţie, mai ales în privinţa sărbătorilor. Cu toate acestea, situaţia economică bună din SUA nu este singurul motiv pentru care importăm tradiţii de acolo, visând să le imităm stilul comod de trai. Cred că există şi o legătură cu firea lor flexibilă şi gregară. Americanii sunt mult mai dezinvolţi când vine vorba de sărbătorit. De Halloween, copiii bat la uşa vecinilor pe care îi cunoscut foarte bine şi sunt primiţi cu zâmbete şi bomboane. Fac toţi parte dintr-o comunitate unică. În România, Noaptea Sfântului Andrei este sărbătorită doar în zonele rurale şi asta fără mare tamtam. Cred că am uitat cândva cum să ne simţim bine şi pentru asta împrumutăm metode mai eficiente de creare a unei nopţi speciale.
Da, tradiţiile locale ar trebui promovate mai mult. Mi-ar plăcea să aud vorbindu-se despre ele la ştiri şi să văd postări despre ele pe internet. Dar pentru a se întâmpla asta trebuie să existe un interes real. Majoritatea nu este interesată de ele, întrucât tradiţiile străine au fost deja asimilate.
Teodora Matei: Tradiţiile din bătrâni sunt ţinute cu siguranţă în comunităţi restrânse, acolo unde oamenii în vârstă le menţin în viaţă. Ei nu ştiu multe despre Halloween, dar cred cu tărie în creaturile mitologice vechi sau în sfinţi. Frica îi animează în continuare şi aplică mai departe unele practici pentru aducerea binelui, sănătăţii sau prosperităţii.
Generaţi Facebook şi Twitter crede că întoarcerea cu faţa spre propriul trecut nu este trendy. Mitologia românească i-ar plictisi, dacă ea ar fi promovată. Le plac însă evenimentele pline de culoare, măştile înfricoşătoare şi bostanii portocalii. Sărbătoresc Ziua Sfântului Valentin şi cumpără inimi roşii, pufoase, ignorând povestea tristă a Sfântului Valentin şi scrisoare pe care acesta a compus-o în închisoare.
Întrebările sunt: „De ce nu promovăm tradiţiile naţionale?”, „De ce ne dorim cu toţii să fim occidentali, chiar dacă rădăcinile noastre rămân româneşti?” Răspunsurile ar putea fi că suntem mari consumatori de tot ce e promovat cu clopoţei. Cineva se alege cu mulţi bani ca urmare a tuturor acestor campanii şi noi ne alegem doar cu produse nefolositoare, nu însă şi cu amintiri. Nu vom fi niciodată occidentali, întrucât asta e ceva cu care te naşti, nu înveţi să fii.
E trist că doar unii oameni cunosc adevărata legendă a Halloween-ului, sărbătoarea originală, însemnătatea măştilor înfricoşătoare şi a bostanilor ciopliţi.
Ar trebui să le citim copiilor noştri vechile basme româneşti, pentru ca ei să poată învăţa despre strămoşii lor. Ar trebui să le vorbim despre Sfântul Andrei şi despre însemnătatea lui în istoria ţării noastre. Ar trebui să îi învăţăm vechile colinde româneşti, care se încheie cu propria-ne variantă de „ne daţi ori nu ne daţi”.
Promovarea tradiţiilor româneşti poate că nu ar fi la fel de profitabilă la început, dar în felul acesta oamenii ar învăţa despre trecutul lor. Aş vrea să văd campanii despre vechea practică a sădirii grâului în apă în noaptea de Sfântul Andrei şi despre cum usturoiul agăţat la ferestre îi apără pe oameni de cumplitele creaturi din folclor.
Cristina Nemerovschi: Eu n-am fost niciodată genul de persoană care să respingă din start tot ce este de import – nu mă zbârlesc (aşa cum am văzut că fac mulţi) nici când aud de Valentine’s Day, nici când aud de Halloween. Dat fiind însă că există şi la noi, de multă vreme, „sinonimele” lor autohtone, mai puţin cunoscute şi totuşi cu tradiţie, cred că ideal ar fi ca aceste sărbători să meargă în paralel – să celebrăm şi Halloween-ul, şi Noaptea Sfântului Andrei. Nu cred că ele se exclud. Mie simbolistica acestor două, Halloween şi Noaptea Sf. Andrei, îmi place foarte mult, pentru că are de-a face cu spaimele noastre, cu fricile, cu imaginarul întunecat care există în fiecare din noi. Nu sunt lucruri şi sentimente chiar la îndemână, cu care să avem de-a face zi de zi, şi mă bucură că avem aceste sărbători care ne îndeamnă să reflectăm puţin la ele.
Cred că Halloween-ul a devenit mai popular în ultima vreme deoarece a fost foarte mult exploatat în cultura pop americană – e o sărbătoare la care se face în exces referire în filme (de orice gen, nu doar horror-uri), în seriale mainstream, în cărţi, în piese pop sau rock, există costumaţia specifică, care atrage tinerii, atmosfera de party care o însoţeşte, dovlecii ăia care au devenit cam la fel de celebri pe cât e bradul de Crăciun… Există până şi magazine din care îţi poţi închiria costumul de Halloween. Chestiile astea prind enorm la adolescenţi, dar şi la cei care profită de orice prilej pentru o mică petrecere. Cred că ar trebui să urmăm exemplul Halloween-ului şi să promovăm mai mult sărbătorile noastre autohtone. Să identificăm exact ce au ele special (iar material avem din plin!), ce nu găsim în alte părţi, şi să le facem cumva mai atractive. Desigur, m-aş bucura să se întâmple aşa.
Claudia Niculescu: Cred că e o chestiune de integritate. Privind înapoi în istorie e uşor să observăm că România a încercat mereu să fie în pas cu vremurile. Halloween nu a prins doar în România, ci a fost adoptat în toată Europa. Nu pot spune că sunt fan Halloween. Este o tradiţie admirabilă, dar eu nu o sărbătoresc pentru că nu mă pot identifica cu ea şi deseori am sentimentul că e ceva depăşit, un motiv bun de a ţi se scoate uşor banii din buzunar. Cred că tradiţiile reprezintă mentalul unei anumite regiuni. Fiecare regiune are un mintal diferit şi, astfel, o credinţă diferită. Rostul tradiţiilor este de a da formă şi a ancora aceste credinţe. Nu pot fi pur şi simplu adoptate, decât poate dintr-un interes social sau comercial. Aşa că, da, aş vrea să văd tradiţiile locale promovate, deşi probabil că vor părea „demodate” (în definitiv, la asta se reduc tradiţiile, funcţia lor este de conservare, nu de adaptare), în schimbul unor obiceiuri aleatorii, la modă, în care nu credem şi pe care nu le înţelegem pe deplin. Asta ar fi, fără-ndoială, mai sănătos pentru spirit.
Mircea Pricăjan: Sigur că aş vrea, da. Acum, că am răspuns direct la asta, mai vreau să spun doar că nu cred că asta se va întâmpla în viitorul apropiat. Trăim într-o societate profund laică şi, chiar dacă Halloween are un fundament religios, acesta este suficient de îndepărtat pentru ca ea să fie percepută în principal ca tradiţie seculară. Pe de altă parte, Noaptea Sfântului Andrei, precum majoritatea sărbătorilor româneşti, este fundamental religioasă. Încă nu i-am dat acea dimensiune laică, uşor de priceput, comercială. Până nu vom face asta, este sorită să rămână exclusiv o expresie a zonelor rurale, profund religioase, ale ţării.
Radu Romanciuc: Probabil că sunt multe motive pentru care Halloween este popular aici. Pentru copii este, evident, mai distractiv, graţie costumelor şi dulciurilor. Iar la noi latura religioasă îi lipseşte complet, ceea ce o face cu atât mai atractivă pentru copii. De asemenea, este mai viabilă din punct de vedere economic – mulţi oameni pot trăi de pe urma ei, aşa încât este promovată prin toate canalele comerciale ale mass-media.
Nu, nu cred că tradiţiile locale trebuie promovate mai mult. Au avut la dispoziţie sute de ani să se promoveze singure şi dacă localnicii nu le mai găsesc folositoare, atunci stă în legea firii ca tradiţiile în cauză să piară. Cred că toate tradiţiile care se menţin profund religioase se vor stinge încet şi le vor supravieţui doar acelea centrate pe umanitate şi viaţa omului – sărbători personale cum ar fi naşterea, căsnicia, moartea, sau sărbători comunitare, precum Ajunul Anului Nou. Nu văd necesitatea resuscitării unor ceremonii religioase la care nişte moşnegi bărboşi cântă nazal despre alţi moşnegi bărboşi, cu toate că port barbă şi eu.
George Sauciuc: Halloween-ul, din punctul meu de vedere nu este o sărbătoare. Sau nu mai este o sărbătoare, decât dacă forţăm şi-i spunem sărbătoare laică. Era un banc ce l-am auzit de la un pastor american ce spunea că religia s-a dezvoltat în Ierusalim ca predică, a migrat spre Eliada (Grecia) unde a căpătat forma unei filosofii ce a ajuns în Roma, unde s-a transformat în religie. Când a ajuns în SUA a devenit afacere. Cam aşa este şi cu Halloween-ul. Este o manifestare de consum, dezvoltată în America datorită imigranţilor veniţi din toată lumea, fiecare cu obiceiuri şi credinţe purtate spre noua lume. Cred că Halloween-ul a fost sărbătoarea care a unit credinţele dispersate.
Acum, cu toţi cunoaştem dorinţa canonică contemporană de apropiere de vest. Pentru majoritatea vestul, lumea occidentală o reprezintă SUA. În ultimii ani am preluat, ca societate, cam totul, pe nemâncate ce a venit din occident. Este normal ca să preluăm şi Halloween-ul pe lângă cele pe care le-am preluat, şi popularitatea sărbătorii se datorează în primul rând promovării făcute, prin cinematografie, sit-com-uri, cărţi. Plus că este promovată atât în grădiniţe, şcoli şi, cea mai mare surpriză pentru mine a fost organizarea Halloween-ului pentru tineri de către Comunitatea Tătară, care-s musulmani. Şi da, peste câţiva ani, Halloween-ul va fi sărbătorit tradiţional, prin metabolism social. Nici o sărbătoare nu a apărut odată cu o comunitate. Nu ştiu cine-şi mai aminteşte acum că Halloween este sărbătoarea celtică Samuin. Să răspund la a doua parte a întrebării, nu văd ca o scădere a popularităţii a tradiţionalei Nopţi a Sf. Andrei. Să nu scăpăm din vedere, că, totuşi, Sf. Andrei este o sărbătoare religioasă, şi tradiţiile sunt legate de măritiş şi protecţia împotriva duhurilor rele (în general) cu mici diferenţe etno-folclorice regionale. Consider că merită promovate părţile profane ale sărbătorii, au farmecul lor, dar cu riscul de a fii catalogat bigot, nu se poate vorbi de tradiţii de Sf. Andrei fără dimensiunea religioasă.
Cristina Schek: Se poate să se fi întâmplat din cauza filmelor, efectul Halloween-ului de Hollywood. Puterea Hollywood-ului este neegalată tocmai pentru că mintea omului e stimulată de imagini. Eu, una, cunosc foarte puţine despre Noaptea Sfântului Andrei, dar mi-aş dori să aflu mai multe – atâta timp cât Noaptea aceasta nu va fi înghiţită de biserica ortodoxă. Hollywood-ul e de preferat superstiţiilor.
Narcisa Stoica: Întâi de toate, nu am simţit niciodată că Noaptea Sfântului Andrei ar fi o tradiţie populară. Asta, cred, fiindcă m-am născut şi am crescut într-un oraş de lângă Bucureşti (în timpul regimului comunist) unde toată lumea trata ziua de 30 noiembrie doar ca pe onomastica celor numiţi Andrei, Andreea etc. şi nimeni nu se gândea la Sfântul Andrei şi la rolul lui de propovăduitor al creştinismului în spaţiul nostru geografic.
Din cauza aceasta nu simt că Halloween a câştigat popularitate în România în detrimentul sărbătorii locale a Sfântului Andrei.
Cât despre motivul pentru care Halloween e aşa popular în România, cred că are legătură cu atenţia şi promovarea masivă de care beneficiază în media, în industria divertismentului şi-n politica multinaţionalelor prezente aici.
Unii ar putea spune că popularitatea Halloween-ului (o tradiţie străină) are legătură cu apetitul românilor pentru „forma fără fond”, cum a numit Titu Maiorescu, în urmă cu peste 145 de ani, „obiceiul” românilor de a îmbrăţişa structuri culturale străine şi, prin extensie, tradiţii străine…
Dar sunt încredinţată că indiferent de ce tradiţii adoptă, românii vor reuşi mereu să le infuzeze cu arome locale. De pildă, pentru noi Black Friday durează şapte zile şi începe cu o săptămână mai devreme decât în restul lumii.
Pe de altă parte, mi-ar plăcea foarte mult ca tradiţiile locale, care sunt frumoase şi fascinante şi se adresează direct inimii şi minţii noastre, să fie respectate şi promovate mai mult. Tocmai de aceea, în ultima vreme, scriu povestiri în care se găsesc aluzii la mitologia, folclorul şi tradiţiile românilor.
Ioana Vişan: Sunt prea multe de spus aici. Întâi, spre sfârşitul perioadei comuniste, tradiţiile noastre erau deja pe moarte, întrucât fuseseră limitate la zonele rurale. Apoi, după ce trăiserăm izolaţi zeci de ani, având puţin acces la ceea ce se întâmpla în afara graniţelor, am fost înfometaţi nu doar după informaţii, ci şi să prindem restul lumii din urmă. Am fost teren fertil pentru comercianţii care s-au grăbit să ne vândă toate lucrurile care merseseră bine în alte locuri şi care aduceau bani. Aşa este cu Halloween, Ziua Sfântului Valentin şi multe alte tradiţii, idei etc. de import.
Ar fi plăcut să ne întoarcem la tradiţiile noastre şi să le ţinem în viaţă, dar cred că e puţin cam târziu pentru asta. Generaţia tânără abia a auzit de ele şi nu le-a văzut niciodată în practică. E greu să îţi pese de ceva ce rezistă doar ca idee. Trebuie să poţi empatiza. Şi asta e o altă problemă. Pentru majoritatea românilor, Halloween reprezintă un nume şi un motiv de petrecere. Cum nu este al nostru, nu trebuie să săpăm adânc şi să înţelegem ce înseamnă. Putem decupa doar partea amuzantă şi să nesocotim restul. Când vine vorba despre Noaptea Sfântului Andrei, însă, nu găsim prea multă distracţie. Nu am avut timp să o comercializăm şi să o transformăm într-un brand atractiv pentru oameni. Dacă citeşti despre Noaptea Sfântului Andrei, îţi dai seama că e ceva înfricoşător şi te străbate chiar un fior rece pe şira spinării. Nu mulţi apreciază sentimentul acesta.
Cu o puternică şi bogată istorie a tradiţiilor, legendelor, mitologiei ş folclorului paradoxal fantasticul şi horror-ul manifestă doar o mică prezenţă pe scena cultural românească. Ca şi în cazul Halloween-ului credeţi că suntem mult mai atraşi de literatura, cinematografia şi arta fantastică şi horror ce sunt importate? Ne este teamă să explorăm tradiţiile şi poveştile noastre fantastice şi horror şi acesta este unul dintre motivele din spatele lipsei lor de popularitate?
Raluca Băceanu: Suntem atraşi de ce este atras restul lumii. Şi cultivăm acest sentiment tocmai pentru a nu rămâne în urmă! Aceasta este mentalitatea. Credem că dacă urmăm tendinţele avem şansa de a fi remarcaţi de lumea întreagă, cea de peste hotare. Ideea aceasta e atât de înrădăcinată în mintea noastră încât uităm de originile noastre, uităm să le acordăm lor atenţie. Există un grup restrâns care încearcă opusul, dar care sunt şansele lor? Ridiculizaţi, de cele mai multe ori, fiindcă nu văd că, de fapt, salvarea e în preamărirea ideilor din cinematografie, care până la urmă are destinat un public care nu este interesat atât de mult de cărţi… Faptul că pe piaţă se manifestă o nebunie cu vampirii, vârcolacii, ei bine aceasta se datorează filmelor. Scriitorii care au ales această cale vor înainte de toate, visează cu ardoare, ecranizarea romanelor lor, ceea ce înseamnă o teribilă lovitură. Faimă, bani, restul ştiţi şi voi. Nu mai există scriitori de valoare, care scriu din respect pentru această ocupaţie, scriitori care scriu pentru că altfel nu simt că trăiesc, acum există scriitori în ghilimele. Prea puţini fac un scop din scris doar pentru că aşa visează, prea puţini au o revelaţie că scrisul le este menirea. O fac pentru că este interesant titlul de scriitor într-o lume atât de puţin preocupată de aşa ceva. Pentru că este boem. Pentru că vor admiraţie din partea unui public oricum prea puţin interesat de adâncurile sufletului, de adevărata însemnătate a literaturii horror sau fantastice. Şi de aceea nu au un public pe măsură, ci doar câţiva, asemenea lor, care vor să pară interesanţi de activităţile cu care se îndeletnicesc ei: „uite, citesc horror”, aşteptând fascinaţie din partea interlocutorilor, sau, cine ştie, chiar teamă. Poate credeţi că e o judecată bazată pe nimic, că sunt păreri puerile, însă m-am lovit de prea multe persoane care nu au nicio tangenţă autentică cu scrisul sau cu cititul, ci doar cu tendinţele. Scriitori care scriu despre morală dar nu au făcut cunoştinţă cu ea încă, apărători de idei în scris, dar pe care le calcă în picioare în mod normal… Să judecăm opera, nu numai autorul? Poate că înainte îşi avea o aplicabilitate acest principiu, acum nu. Nu ne este teamă să abordăm teme din mitologia românească, ne este lene. Nu ni se pare că merită atenţie. Nu ni se pare comercial. Ni se pare copilăresc să scriem despre zâne şi pitici. Poate dacă am aborda şi alte motive ale mitologiei precum blajinii, ielele, ar fi ceva. Dar nimeni nu se oboseşte să caute măcar altceva fantastic. Vampirii şi vârcolacii sunt cu mult mai înfricoşători şi mai de impact. Nu avem nicio şansă în acest plan fiindcă nu vrem şi fiindcă luăm totul de-a gata de la Vestul care oricum trage de două-trei mari concepte şi fac din ele subiectul a mii poate sute de mii de volume care urmează aceeaşi linie. Un fel de basm mai complex, un fel de basm vulgar (fiindcă are succes tot ce e degradant!), un fel de basm pe dos.
Marian Coman: E vorba în primul rând de marketing atunci când vedem că importurile, şi în spaţiul cultural, au mai mare căutare decât producţiile autohtone. Şi mă întorc la revista Harap Alb Continuă care a demonstrat că, printr-un marketing reuşit, cu talent, cu profesionalism, cu bani investiţi în promovare şi cu multă muncă poate impune o poveste cu supereroi care-şi au originea în spaţiul românesc. Eroii din povestea lui Harap Alb nu sunt cu nimic mai prejos decât cei din X-man, spre exemplu. Iar publicul a reacţionat rapid şi a îmbrăţişat cu mare drag universul şi personajele din Harap Alb Continuă. Aproape 100.000 de fani pe Facebook şi un tiraj de nevisat până acum în România sunt câteva elemente care ne arată că un marketing bun poate impune o poveste strălucită chiar dacă ea este produsă aici, în România. Şi nu, nu ne este teamă să ne explorăm propriile mituri şi tradiţii, propriul spaţiu. Cel puţin mie nu-mi este teamă să o fac. Toate povestirile mele, toate textele mele îşi extrag seva din fricile, dorinţele, tradiţiile, oamenii şi istoria acestui loc. Ceea ce ne lipseşte, nu am nicio urmă de îndoială, sunt mai mulţi editori capabili să dezvolte un marketing performant pentru producţiile autohtone.
Oliviu Crâznic: Pe de o parte, fantasticul de toate felurile a fost descurajat în România comunistă (aceasta după ce i se acordase, anterior, un respect deosebit, dacă este să amintim numai interesul lui Caragiale şi al lui Eminescu pentru opera lui Poe), şi, dacă timp de zeci de ani i s-a repetat unui popor că imaginaţia este apanajul copilăriei, este dificil să reînvăţăm valoarea imaginarului, aşa încât va dura câtva timp până ce vom reintra, din acest punct de vedere, în rândul lumii.
Pe de altă parte, în mod cert operele străine de gen (şi nu numai de gen) sunt superioare celor româneşti, atât calitativ, cât şi cantitativ. De la partea calitativă există, desigur, excepţii, însă nu foarte numeroase. Explicabil, având în vedere atât descurajarea continuă a literaturii de acest tip, cât şi faptul că există mult mai puţini scriitori români decât scriitori occidentali, dacă e să ne gândim şi numai la uriaşa disproporţie de populaţie România – Lumea Occidentală… Mai mult decât atât, mass-media şi sistemul de învăţământ au împins în faţă cu preponderenţă opere „slabe”, astfel încât neîncrederea cititorului faţă de scriitorul român este absolut justificată. Ceea ce face cu atât mai dificilă menirea acelor creatori care reuşesc să se ridice la nivel internaţional, pentru că trebuie să lupte cu cel mai greu de înfruntat „duşman” şi, la sfârşitul luptei, trebuie să îl transforme în prieten: cititorul. Şi dacă tot am fost radical în cele de mai sus, pentru a nu dăuna în mod nedrept literaturii române care şi aşa trece prin vremuri grele, voi da şi câteva exemple de scriitori români de talie internaţională, care dovedesc astfel că putem şi noi ieşi la liman, cu mult efort şi cu puţin noroc: Liviu Radu cu serii precum Taravik, Costi Gurgu cu întunecatul Reţetarium, Ciprian Mitoceanu cu al său Colţii, Mihai Andrei Aldea cu Drumul spre Vozia (şi iată aici un fantasy de nivel internaţional inspirat din cultura dacă şi imaginarul românesc!) sunt doar câteva incontestabile exemple de natură să ne lumineze perspectiva. Dacă vrem să vedem această lumină, desigur, şi dacă renunţăm să ne mai ascundem în spatele unei literaturi dedicate cotidianului, pe care încercăm să o dăm drept artă, când nu este de fapt decât superficialitate. Şi mai adaug că, în ciuda rezervei mele faţă de resursele tipic româneşti pentru poveşti de gen (mai potrivite pentru basm cult, prin caracteristicile lor, consider eu, decât pentru speciile literare menţionate), am utilizat şi eu, atunci când am simţit potrivit, tezaurul ancestral românesc (de pildă, ielele din Însângerată, luna, sau zburătorul din ultima parte a romanului …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul).
Ştefana Cristina Czeller: Nu e vorba despre teamă, vorbind aici din perspectiva autorului, dar şi a cititorului. Mai degrabă, despre faptul că viaţa noastră s-a modificat atât de radical, pe atât de multe planuri, încât acele motive folclorice pur şi simplu nu sunt actuale. Nu doar pentru românul care trăieşte într-un bloc şi merge la serviciu cu troleul, ci şi pentru ţăranul care-şi petrece serile bucurându-se de performanţele antenei parabolice prezente la aproape orice bordei. Ne sperie mai mult fantoma, vampirul sau asasinul în serie decât Muma Pădurii ori balaurul. Poate strigoii să aibă o şansă…
Sigur, asta nu înseamnă că motive şi personaje potrivite atâtea secole pentru poveştile de la gura sobei nu pot primi o nouă viaţă. Să nu uităm că mulţi dintre autorii de succes din Vest înglobează fantasticul şi horror-ul tradiţional anglo-saxon în realitatea momentului, exemplul cel mai grăitor fiind Stephen King. Însă, pentru un autor român, parcă e mai complicat să-l imagineze pe Zmeul zmeilor şofer de taxi sau moroii, angajaţi la Administraţia cimitirelor.
A.R. Deleanu: Foarte bună întrebare. Din păcate, nu am un răspuns. Chiar nu am. Pot doar să-mi privesc propriul mod de lucru şi să recunosc faptul că nu îmi aleg subiectele şi stilul – ele doar îmi vin. Presupun doar că macabrul nu le-a venit multor altor scriitori români. Simplu. Dar cineva trebuie să o facă. Şi nu e deloc uşor când îţi lipseşte p tradiţie literară pe care să clădeşti şi pe care să o deconstruieşti pentru a crea ceva proaspăt şi original. Privim spre alte culturi şi le manipulăm în căutare de material nou, dar e ca şi cum ai ridica un eşafodaj pe un teren necunoscut, drept care rezultă adesea scrieri de proastă calitate. Cred cu tărie că trebuie să ne ţesem poveştile într-un context cultural românesc, dar nu sunt un mare fan al folosirii folclorului – pentru mine, macabrul trebuie să fie despre locul şi timpul prezent (vă rog să observaţi că nu folosesc termenul „horror”; nu aş vrea să fiu cunoscut strict ca scriitor de horror, întrucât nu asta sunt). Dacă nu avem o piaţă pentru aşa ceva, sunt dispus să contribui la formarea ei, dar pentru asta am nevoie de ajutorul cititorilor, al criticilor, revistelor şi editorilor.
Andrei Gaceff: M-aş fi referit, mai general, la farmecul animalelor exotice. Cred că este ceva asemănător întrecerii dintre lup şi tigru, dezechilibrul de popularitate a creaturilor. Vizitatorii de pretutindeni se vor înghesui la cuşca tigrului, trecând repejor pe lângă cea cu lupi. Cred că tigrul este mai popular şi în grădinile zoologice din ţările unde el trăieşte şi în libertate. Totuşi, are şi lupul farmecul său, o anume purtare foarte interesantă, şi nu de puţine ori cineva işi aminteşte de el şi vrea să îl revadă.
Teodora Gheorghe: În mintea noastră dăinuie o teamă subtilă care are legătură cu folclorul şi mitologia noastră. Şi teama aceasta nu se referă la fantome sau la zâne rele. Există o falie mare între mentalitatea omului de la oraş şi a celuit de la sat. În vreme ce locuitorii marilor oraşe duc o viaţă dependentă de internet şi sunt mai racordaţi la progresul tehnologic, ştiinţific etc., ţăranii preferă un stil de viaţă simplu şi păstrează tradiţiile cu stricteţe. Comunicarea e întreruptă, cele două „tabere” aparţin unor lumi diferite. Întrucât populaţia orăşenească o depăşeşte pe cea din zonele rurale, o majoritatea a românilor au adoptat tradiţiile, literatura şi filmele străinătăţii. Un alt motiv este popularitatea filmelor horror americane. Alfred Hitchcock este considerat un pionier al industriei de film horror. El a inspirat mulţi scriitori şi regizori care au atins notorietate internaţională, asta şi datorită unei bune promovări, lucru care lipseşte în cazul României. Un film celebru este întotdeauna preferat unui film regizat de un necunoscut.
Teodora Matei: Atracţia se datorează stilului de promovare. Literatura de import are coperte colorate şi recenzii superlative. Există o armată de specialişti în vânzări şi marketing în spatele fiecărei cărţi. Copertele lucioase şi cuvintele bombastice ne pot păcăli. Putem fi dezamăgiţi după ce citim acest gen de cărţi sau vedem acest gen de filme; aveam aşteptări mai mari. În acelaşi timp, am descoperit un scriitor român de gotic doar dintr-o întâmplare: un prieten mi-a spus de el şi mi-a descris subiectul cărţii lui. Am citit-o şi nu am fost dezamăgită.
Am văzut un film horror român acum câteva săptămâni. Mi-a plăcut să urmăresc o poveste pe care o cunoşteam, să aud actorii vorbind în română, am trăit sentimentul că iau parte la poveste. Recomand experienţa.
Scriitorii români scriu de fapt despre tradiţii şi legende locale. Le găsim poveştile în revistele online sau pe blogurile lor. Putem frunzări câteva cărţi alese de edituri. Editorul este şi vânzător. El pune întotdeauna profitul pe primul plan. Iar profitul se face cu subiecte la modă, nu cu poveşti despre sfinţi vetuşti. Se face în urma contractelor cu oameni foarte talentaţi.
Unii scriitori aleg să publice ebook-uri, care sunt mai ieftine decât varianta imprimată. Mulţi cititori nu sunt familiarizaţi cu acest gen de literatură; ei preferă cărţile tradiţionale, tipărite, mirosul cernelii pe hârtie şi atingerea copertelor lucioase.
Alţi scriitori au ales auto-publicarea şi auto-promovarea. Restul continuă să scrie online pentru prieteni şi familie. Acesta poate fi un gen incipient de promovare.
Nu cred că ne temem; simţim doar influenţa poveştilor de succes venite din exterior.
Cristina Nemerovschi: Cred că principala problemă a literaturii cu specific fantasy şi horror din România nu este că ea n-ar exista sau n-ar fi suficient de originală, ci că nu este promovată aşa cum trebuie şi atât cât trebuie. Se scrie în prezent şi la noi literatură foarte bună de acest gen, dar publicul nu prea are acces la ea. Mulţi ar citi literatură horror autohtonă, dacă ar afla de ea. Dar între publicul larg şi literatura cu specific dark din România s-a ridicat o barieră formată din prejudecăţi, care susţin sus şi tare că această literatură este una de nişă. Nu este deloc aşa – dimpotrivă, adesea scrierile horror abordează teme universale, teme în care orice cititor ar putea să se regăsească. Arta autentică trebuie să-l facă pe cel ce o receptează să-şi pună întrebări şi să-i transmită emoţii, iar literatura horror are un potenţial enorm în acest sens.
Fireşte, din moment ce despre acest gen de literatură se vorbeşte foarte puţin, o consecinţă este faptul că tânărul scriitor român ar putea avea tendinţa de-a ocoli această abordare şi de a-şi încerca condeiul cu o literatură ceva mai „acceptată”, mai încurajată de critica oficială. E suficient să ne uităm la premiile literare din ultimii ani – literatura fantasy sau horror nu prea are loc acolo. Cei care jurizează nu ştiu nimic despre ea, le este complet străină. Aşadar, dacă această literatură ar fi încurajată, cu siguranţă numărul scrierilor de acest tip ar creşte considerabil. Odată cu cantitatea, desigur, ar creşte şi calitatea – am avea de unde alege, piaţa autohtonă de literatură horror şi fantasy ar deveni cu adevărat competitivă şi din ea cu siguranţă s-ar ridica măcar câteva bestseller-uri.
Cred că România are un cadru cât se poate de prielnic pentru a se scrie aici literatură dark – mă refer atât la tradiţii, la folclor, la imaginarul rural (avem o grămadă de personaje din basme, de pildă, care ar putea fi exploatate de nesfârşit într-o literatură horror de calitate), cât şi la o particularitate a noastră, a românilor, de a povesti despre tristeţe, moarte, boală, despărţire, ură, crime, sinucidere, care ar putea fi excelent canalizată într-o literatură actuală şi atractivă. Convingerea mea este că am putea concura oricând cu ceea ce se scrie afară. Dar trebuie să găsim o modalitate de a dărâma bariera aceasta dintre aşa-zisa literatură de nişă şi cea mainstream, pentru a ajunge la public.
Literatura horror străină are avantajul de-a fi depăşit, acolo de unde vine, aceste prejudecăţi. Nu vei auzi un american sau un italian spunând că Vampire Diaries, de pildă, e o carte proastă fiindcă e cu vampiri. Asta e doar o prejudecată românească. În alte părţi, literatura se împarte, aşa cum e şi firesc, în cea bine scrisă versus cea mediocră, care nu transmite nimic, care plictiseşte. Prin urmare, literatura fantasy străină este asimilată firesc şi promovată ca atare. Iar publicul din România este cumva mai receptiv la ceea ce vine din afară deja decorat cu eticheta de bestseller.
Claudia Niculescu: Din nou, e o chestiune de trent, integritate şi publicitate puternică. Cred că astăzi oamenii citesc/urmăresc produsul artistic având cele mai zgomotoase campanii de promovare şi transmiţând cele mai clare clişee deoarece majoritatea dintre noi manifestăm o atitudine delăsătoare faţă de această chestiune şi ne încredem orbeşte în părerea maselor, fără a mişca un deget pentru a afla ce anume ne place nouă, personal. Acceptăm prea uşor ceea ce ni se dă. Cred că există, totodată, o problemă cu rutina noastră spirituală. Ne mulţumesc obiceiurile şi cunoştinţele noastre şi refuzăm să acumulăm informaţii noi. Aşa încât cred că discutăm aici doar despre accesibilitate.
Mircea Pricăjan: Este un timp pentru orice. La fel cum este o persoană care să dea cel mai bine glas sentimentelor tuturor. Poate încă mai aşteptăm acel timp şi acea personală. Ori poate doar acel timp. Pentru că eu, unul, cunosc câţiva scriitori români tineri care au oferit deja povestiri impresionate pornind de la tradiţiile şi legendele noastre. Poate dacă scrierile lor ar avea parte de o mai amplă acoperire media (fie că vorbim despre reclame la TV şi radio, fie despre prezenţa autorilor la talk-showuri şi, de ce nu, despre eventuale ecranizări), sau dacă dragii noştri concetăţeni ar fi mai aplecaţi spre literatură, în general, lucrurile ar sta cu adevărat altfel. Literatura de gen depinde foarte mult de fenomenul media, de cultura de stradă a prezentului, deşi ea, literatura, poate şi trebuie să se inspire din lucruri aparţinând trecutului, lucruri care dau greutate şi semnificaţie oricărei intrigi. Prin urmare, văd o schimbare producându-se doar atunci când cultura media (non-literară prin natura sa, dar cu apetenţă pentru cele mai ciudate poveşti) va integra ficţiunea de gen.
Radu Romaniuc: Folclorul şi mitologia noastră sunt bogate, dar nicidecum originale, şi ceea ce găsim acum în operele traduse nu este o mitologie de import, în cele mai multe cazuri, ci mitologie recurentă. Cel puţin, asta cred eu. Nu am lecturi ample în domeniu, dar din ceea ce am citit pe subiectul mitologiei româneşti am descoperit că vorbim despre un amestec de poveşti mai vechi şi eroi aparţinând unor popoare mai vechi. Adică, Hercule s-a retras literalmente la pensie aici, chit că noi îl numim Novac sau Iorgovan (cred că s-a cazat sub nume fals), iar Ahile a deţinut o insulă în largul coastei noastre. Aşa că, de fapt, miturile şi creaturile despre care citim în poveştile fantasy şi horror venite din occident prin traducere au aceleaşi rădăcini cu basmele noastre. Putem empatiza cu Uriaşii lor pentru că în poveştile noastre apar uriaşii Jidovi, putem înţelege vrăjitorii călărind dragoni datorită faptului că Solomonarii noştri făceau la fel, vârcolacii sunt aceiaşi oameni-lup care grecii antici credeau că bântuie prin pădurile din Hieron Stoma, o parte din Delta Dunării, vampirii sunt creaturile însetate de sânge aduse în folclorul nostru de secui. Şi aşa mai departe.
Cred că trăim acum într-o societate religioasă şi că asta influenţează modul în care oamenii acceptă aceste credinţe vechi ca parte din identitatea şi cultura noastră. Dar asta prilejuieşte o deschidere către şi mai multe istorii fantasy şi horror cu teme creştine, şi observ că o mână de scriitori tineri au succes în acest gen, precum Oliviu Crâznic, Liviu Surugiu sau Şerban Andrei Mazilu.
George Sauciuc: Consider că cea mai mare vină a faptului că nu ne folosim de filonul fantastic autohton o are şcoala. Şcoala românească care impune o bibliografie cel puţin ciudată, prin devalorizarea literaturii. În momentul în care elevul este tentat să găsească comentarii şi alte bazaconii care să placă profesorului, eventual cu citate din critici celebrii, în loc să găsească individual frumuseţea ideilor şi plăcerea lecturii de unul singur, să descopere opera autorilor, chiar necunoscuţi… Dacă ai fost tocat cu cretinisme critice despre opera lui Vasile Alecsandri, clar că mai greu vei putea găsi interesantă sau să-ţi placă Noaptea Sfântului Andrei.
Adevărul că jocurile electronice, filmele horror sunt gustate şi apreciate de majoritatea dintre noi, indiferent de construcţia intelectuală, chiar dacă asta nu presupune obligatoriu şi consumul de literatură pe aceiaşi temă. Din păcate, în România nu se pot turna filme în stilul celor hollywoodiene, dar se scrie din fericire. Sunt autori tineri ce reuşesc să scrie, inspirându-se şi din poveştile noastre fantastice. Acest lucru e îmbucurător pentru că indirect, popularizează, în stilul efectului de domino genul, prin prietenii autorilor, spre cercul de prieteni extins şamd. Un catalizator al fenomenului, cred eu, au fost şi revistele electronice Revista de Suspans, Gazeta SF şi, câteodată, Nautilus. Aşteptări am şi de la noua revistă, Ficţiuni.
Cristina Schek: Nu cred că aceasta s-a întâmplat pentru că ne temem sau suntem mai atraşi de literatura străină. Cred că explicaţia e aceeaşi: tradiţiile, legendele şi folclorul nostru se împletesc puternic cu tradiţiile şi superstiţiile bisericii. În loc să citim o poveste horror bună sau să urmărim un film de Halloween, ajungem invariabil să ne rugăm la un personaj fictiv.
Narcisa Stoica: Nu cred că are vreo legătură cu teama, ci mai degrabă cu lipsa de interes şi exerciţiu. Şi, din nou, cu lipsa de promovare.
Ioana Vişan: Nu ştiu dacă e urmare a atracţiei către ceva sau mai degrabă rezultatul unei oferte abundente. Din nou, acestea sunt două motive posibile. Pe de o parte, publicul e mai interesat de lucrurile noi şi necunoscute care, evident, vin mai uşor din afară. Pe de altă parte, piaţa e inundată cu traduceri şi filme străine pentru că, dacă cineva le-a lansat deja, trebuie să fie măcar parţial bune, aşa că de ce să rişti cu cineva sau ceva de-al locului? Şi nu doar promotorii gândesc aşa, ci şi publicul.
Referindu-mă strict la cărţi, pornind de la unele consideraţii enunţate înainte, majoritatea oamenilor se apropie de cel mai recent bestseller marketat ca atare. Cel mai adesea, şansele sunt ca autorul în cauză să nu fie român. Iar dacă ei nu sunt publicaţi, scriitori nu au ocazia să crească şi mulţi, dacă nu găsesc o piaţă pentru produsul lor, abandonează scrisul în acele genuri. Sigur, suntem într-un moment în timp când situaţia începe să se schimbe, dar schimbarea se produce foarte încet. La ce să te aştepţi într-o ţară unde Uniunea Scriitorilor trece literatura science fiction şi fantasy la categoria literaturii pentru copii şi tineret?
Credeţi că horror-ul şi fantasticul au un viitor pe scena cultural românească?
Raluca Băceanu: Au un viitor. Însă nu ştiu cât de luminos sau de sumbru. Dacă vom continua cu aceiaşi paşi pe care îi facem acum, mă gândesc că poate-poate vom epuiza ceea ce deja se epuizează în afară. La un moment dat se va produce un declic şi ne vom întoarce la subiecte mai puţin abordate, sper. Visez la un moment în care se va produce mai întâi un declic în conştiinţa scriitorului, să creadă în opera lui mai mult decât în rezultatul material al acesteia care nu aduce decât puţin cinste pe moment… Visez la momentul când cititorul va reuşi să facă distincţia între ceea ce este de valoare şi ceea ce este de valoare doar pentru că aşa impun tendinţele, sau pentru că aşa impun nişte critici mânaţi mai mult sau mai puţin de motive politice, ori de antipatii, care nu au ce căuta în literatură… Fantasticul şi horror-ul au un viitor chiar şi fără să se producă lucrurile enumerate mai sus. Însă ar fi bine să se întâmple ceva, altfel o literatura de acest gen va rămâne doar pentru estetica ei, şi nu pentru conţinutul profund filosofic care era odinioară scos la înaintare.
Marian Coman: Nu am nicio îndoială. Eu cred că literatura de calitate, indiferent de gen, are un viitor pe scena culturală românească. Dar, cum spuneam, e vorba în primul rând de marketing. E vorba de piaţă. E vorba de industria literară care, deocamdată, la noi nu prea funcţionează. Sunt însă optimist.
Oliviu Crâznic: Doar dacă le vom impune – cu ajutorul scriitorilor talentaţi (trecuţi şi republicaţi, prezenţi şi evidenţiaţi, viitori şi încurajaţi) şi al promotorilor dedicaţi. Trebuie să ne asumăm fantasticul înainte de a-l pretinde. Un trecut am avut, ştim asta cu certitudine (Vasile Voiculescu, de pildă, ca să dau primul mare nume din trecut care îmi vine în minte, poate oricând să stea pe raft alături de H.P. Lovecraft, în orice mare bibliotecă a lumii). Viitorul nu se va crea de la sine.
Ştefana Cristina Czeller: În primul rând, ar trebui să definim scena culturală românească. Din păcate, dacă vorbim despre Uniunea scriitorilor şi mulţi dintre criticii momentului, literatura horror, fantasy şi cea science fiction sunt genuri minore, literatură pentru copii. Aşa că, în privinţa acelor cercuri, sunt sceptică. Dacă însă ne referim la publicul cititor, cred că avem destui pasionaţi ai genului ca să fim siguri că astfel de cărţi se vor căuta mereu. Îşi doresc însă ei întoarcerea la tradiţie? Depinde şi de ce le vom oferi noi, autorii. Mingea e în curtea noastră.
A.R. Deleanu: Da. Îmi pun speranţele într-o mână de oameni (nu le voi da numele, se ştiu ei) care investesc mult timp şi energie în clădirea unui spaţiu cultural pentru ficţiunea specualtivă şi, în special, pentru literatura macabră. Le port un mare respect. Dar unele lucruri trebuie să se schimbe. Cerberii din teren trebuie să fie deschişi la noii autori care nu aparţin domeniului lor şi criticii trebuie să înceapă să scrie despre ficţiunea speculativă în termenii mai serioşi (foarte adesea, cerberii şi criticii sunt aceiaşi oameni şi tăcerea lor faţă de unele titluri, inclusiv ultima mea carte, seamănă cu o omerta ineptă). Dar sunt încrezător că cititorii vor despărţi în cele din urmă scrierile bune de cele rele, precum uleiul se desparte singur de apă. Am încredere în cititori.
Andrei Gaceff: Ar face bine să aibă. Am să devin mai ludic un moment şi am să spun că vreau ca horror-ul şi fantasticul românesc să urce pe ecranele de cinema. Fiecare regizor român şi, în sens mai larg, autor român ar face bine să ia de mână cel puţin câte un monstru local (chiar dacă iniţial un monstru de hârtie) şi să îl introducă în cinematograf.
Teodora Gheorghe: Cred că orice e posibil dacă îţi pui cu adevărat mintea la contribuţie. Problema e că românii sunt în general reticenţi la promovarea evenimentelor culturale. Lucrurile ar trebui să se schimbe prima dată la acest nivel. Dacă ar fi mai mulţi oameni interesaţi de promovarea scriitorilor români de fantasy/horror, mult mai mulţi ar afla de ei şi poate ar avea altă impresia despre valorile noastre culturale.
Teodora Matei: Viitorul depinde de câte de deschişi putem fi în faţa un poveşti „fără nume”, de câtă răbdare avem să le citim şi să le înţelegem. Depinde în acelaşi timp de câtă încredere vor arăta editorii manuscriselor pe care le primesc.
Cititorii vor fi întotdeauna fascinaţi de horror şi fantasy. Publicului îi place mult să fie speriat. Vechile legende româneşti poate nu sunt la fel cu cele de import. Cineva trebuie să găsească vorbele potrivite. Şi cineva trebuie să recomande acele vorbe şi să le pună între coperte lucioase.
Cristina Nemerovschi: Eu cred că da, atâta timp cât există scriitori tineri care se îndreaptă spre acest gen de literatură, regizori care îşi doresc să delecteze publicul şi cu filme horror, sau cu tentă fantasy, în locul celor deja atât de epuizate, cu scene din viaţa de pe timpul comunismului. Artistul român are o mulţime de surse din care se poate inspira, are, după părerea mea, şi o structură aparte care îl împinge spre teme dark, tot ce îi lipseşte ar fi motivaţia, încurajarea. Eu sper să se mai schimbe mentalitatea, iar horror-ul să nu mai fie privit ca o Cenuşăreasă. Să i se dea ceea ce i se cuvine de drept – şansa de-a ajunge la sufletul publicului şi de a-l cuceri.
Cred că publicul ar aprecia sincer horror-ul şi fantasticul autohton, ar fi o gură de aer proaspăt după toate cărţile şi filmele aduse de afară şi înghiţite din inerţie, care de multe ori nu excelează la capitolul originalitate. În plus, eu am fost dintotdeauna convinsă că, în literatură cel puţin, cititorul va rezona cel mai bine cu spaţiul şi timpul său, cu locurile care îi sunt familiare, cu imaginarul alături de care s-a format. Cu puţin noroc şi foarte multă muncă, literatura horror românească ar putea deveni mai iubită decât cea străină, aici, pe meleagurile Babei Cloanţa, Mumei Pădurii, strigoilor şi zmeilor.
Claudia Niculescu: Trebuie să aibă. Cred că aceasta este partea care lipseşte din toată scena. Nu m-am gândit cu aplecare la o strategie de promovare sau prezentare a genului şi nici dacă va fi acceptat sau nu de public, dar un lucru este sigur: Frumuseţe fără grotesc nu există, la fel nici bucurie fără groază sau alinare fără durere. Negând sau nesocotind părţile care nu-ţi sunt pe placul sufletului nu faci decât să te adânceşti într-o iluzie de termeni vagi.
Mircea Pricăjan: Categoric! Musai! În orice parte din lume, ficţiunea de gen conduce la capitolul popularitate în domeniul cultural. În România va fi la fel; trebuie doar să mai avem câţiva ani de normalitate politică şi socială ca să ne aşezăm şi să ne centrăm vieţile în jurul lucrurilor care ne oferă răgaz de la agitaţia cotidiană. Literatura horror este o supapă perfectă pentru emoţiile pe care societatea ne impune să ni le reprimăm – trebuie doar să recunoaştem asta. Văd un moment când scriitorii români de literatură a suspansului şi supranaturalului vor fi la fel de cunoscuţi, şi poate chiar mai mult, ca aşa-zisele dive TV de azi.
Radu Romaniuc: Probabil că orice fel de artă bună are un viitor, ba chiar şi un prezent, pe scena culturală din România. În ciuda corupţiei inerente, a scandalurilor şi-a te miri ce altceva, scena noastră culturală este deschisă şi vie, şi trăieşti o plăcere enormă să faci parte din ea, sau măcar să-i dai târcoale, în aceste timpuri.
Ca genuri, fantasy-ul şi horror-ul trebuie să depăşească handicapul importurilor despre care am discutat înainte. Aceste importuri sunt un handicap pentru că, în ciuda faptului că sunt amuzante şi te bine-dispun, majoritatea sunt un balast cultural, lipsindu-le provocarea. Nu descrii sâni, arme, nave mari, dragoni uriaşi şi te aştepţi să ai o greutatea culturală. Aşa că trebuie să creştem şi să ne ducem fanteziile la un alt nivel pentru a avea un viitor ca parte din cultura înaltă, altminteri vom rămâne pe veci prizonierii unei faze acneic-adolescentine.
Lăsând cultura înaltă deoparte, cred cu adevărat că există un viitor pentru literatura comercială în România. Tinerii care abia acum descoperă cărţile fac parte dintr-o generaţie pe care nu o mai obsedează Occidentul. Fiica mea, care are 11 ani, e mai interesată de povestirile lui Liviu Radu decât de ale lui Ted Chiang sau Stephen King, şi asta doar fiindcă aceste sunt poveşti despre lumea ei, despre identitatea acestui loc din jurul ei pe care tocmai îl descoperă şi explorează.
George Sauciuc: Bineînţeles. Horror-ul păşeşte în marş forţat, se descoperă, prinde contur. Fantasticul, pe de altă parte, este înrădăcinat în arealul geografic al României. Pot să spun, (citându-l pe Vlad Sibechi, cu o idee lansată la una din întâlnirile CIL din Suceava), că fantasticul cult î România, a avut caracter de avant la lettre, cu exemplificarea pe Povestea p.. Poveştilor de Ion Creangă, în care personajul principal, ţăranul, este blagoslovit de către Dumnezeu cu un rod de ştiţi voi. Partea frapantă a fost scena din piaţă când, încercând să vândă recolta, clientul nu este surprins de marfă, i se pare chiar normal, ci de preţul acestea.
Cristina Schek: Aşa sper, vreau să cred.
Narcisa Stoica: Da, cred. Şi nu doar pentru că sunt o fire optimistă, ci pentru că sunt încredinţată că foarte curând, de nu s-a întâmplat deja, unii dintre românii implicaţi în crearea de conţinut cultural vor înţelege că horror-ul şi fantasy-ul cu ingrediente româneşti sunt buni de export foarte valoroase şi le vor trata ca atare.
Ioana Vişan: Cred cu tărie că da. Nu sunt un mare fan al horror-ului, aşa că nu cunosc tot ce s-a scris în acest gen, dar ştiu că avem cel puţin câţiva scriitori buni. Cât despre fantasy, avem mai mulţi scriitori puternici care ar face o impresie bună afară, dacă ar fi traduşi vreodată.
