Mă recunosc înfrânt. În lupta cu timpul, eu pierd lună de lună. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, majoritatea cărți bune, despre care ar merita să scriu, și totuși teancul de pe masă crește întruna, numerele din revistă se succed fără milă și părerile mele despre acele cărți rămân neexprimate. Nu că aș considera indispensabile părerile astea, dar cred că orice lectură merită să lase o urmă scrisă. Drept care am hotărât să simplific lucrurile: în locul unor recenzii adevărate, care iau și ele timp, am să ofer, într-o rubrică separată, doar concluziile fiecărei lecturi. Pe scurt, din câteva cuvinte, concentrat. Pastile. Câteva scântei. Doar atât cât să vă aprindă interesul. Kindle.
*
Brian Keene, The Cage, Deadite Press, 2012, 112 pagini
O altă nuvelă cu impact direct din partea lui Brian Keene. După ştiinţa mea, în prezent este în curs de ecranizare. E genul de povestire la graniţa dintre splatterpunk şi un silent horror aflat la pragul de sus. Câţiva angajaţi şi clienţi ai unui magazin sunt reţinuţi peste noapte de un jefuitor, care îi închide într-o cuşcă de marfă în magazia unităţii şi, la intervale regulate, vine să aleagă câte unul pentru a-l duce în altă parte a clădirii, unde doar ne imaginăm ce i se poate întâmpla. Intriga se ţese pe marginea discuţiilor dintre cei rămaşi în cuşcă, discuţii despre ce li se întâmplă, cine e jefuitorul/răpitorul, ce păţesc odată duşi din magazie, cum ar putea evada. Ameninţarea a aproape palpabilă şi tensiunea creşte pe măsură ce ipoteza cea mai înfiorătoare este confirmată de noi şi noi sunete şi indicii venite de dincolo de uşa magaziei. Studiul de personaj este, din nou, punctul forte al lui Keene, în maniera sa atât de izbutită: prin dialog şi gestică, iar nu prin descriere. Ediţia de la Deadite Press mai cuprinde trei povestiri: Marriage Causes Cancer in Rats, Least Ye Become şi Waiting for Darkness. O spun din nou, cu Keene mergeţi aproape întotdeauna la sigur.
*
Tom Piccirilli, The Walls of the Castle, Dark Regions Press, 2013, 92 pagini
Proza cu accente horror a lui Piccirilli (căci autorul scrie în acelaşi timp thrillere de succes) se remarcă prin caracterul ei poetic, alegoric, aproape diafan. Asta nu ştirbeşte însă cu nimic din efectul necesar genului, ba dimpotrivă, aş spune. Iar cele patru premii Bram Stoker (inclusiv pentru un volum de poezie!) sunt mărturia acestui lucru. De sub pana lui am citit până la această nuvelă apreciatul roman A Choir of Ill Children, o mostră excelentă de southern gothic. The Walls of the Castle se distanţează puţin de stilul şi subiectul de acolo. Aici avem o meditaţie asupra vieţii şi morţii din perspectiva unui părinte (Kasteel) damnat să hoinărească pe coridoarele unui spital în aşteptarea însănătoşirii copilului său. Până spre sfârşit nu ne dăm seama dacă întâmplările prin care trece sunt simple închipuiri sau încercări la care este supus pentru a atinge la dorita împăcare cu viaţa. Nuvela aminteşte pe alocuri, în ton şi voce narativă, cu Îmblânzitorul apelor lui A.R. Deleanu.
*
Jeff Strand, The Sinister Mr. Corpse
În zona horror-ului, toată lumea îl ştie pe Jeff Strand ca pe un cal breaz. Oriunde s-ar aflat, autorul face spectacol. Umorul său mucalit, aşadar, nu se putea să nu se reflecte şi în cărţile pe care le scrie. Iar Jeff Strand scrie, nu glumă! Probabil nu există motiv şi temă specific horror-ului pe care el să nu o fi abordat în specifica lui cheie amuzantă. În The Sinister Mr. Corps ia la băşcălie poveştile cu zombi. Protagonistul nostru moare într-un accident pe autostradă: se îneacă la propriu cu laptele din cisterna cu care intră în coliziune. Şi, minunăţie!, se trezeşte peste un timp pe o masă de laborator, iar revenirea lui la viaţă este filmată şi transmisă în direct în toată lumea. Un cinic din fire, acesta se vede apoi adulat de milioane de oameni, asaltat de cele mai ciudate cereri. Are parte de celebritatea mult visată în tipul vieţii. Devine un soi de super-erou. Şi-n tot acest timp marea lui mâhnire este că nu poate gusta cum trebuie din dulceaţa faimei: mădularul i-a putrezit binişor şi lipsa circulaţiei sangvine îl împiedică să aibă erecţie. Mortul-viu dă dovadă de-un umor nebun tocmai atunci când se autoanalizează, evident: „But that’s what I am. A dead guy who makes lot of smart-ass comments”, spune el. „All of us celebrities suck.” Remarcaţi latura moralizatoare şi critica la adresa cultului celebrităţii. De altfel, romanul se şi încheie cu un discurs dojenitor din partea mortului nostru viu, concluzionând: „I encourage all of you to be religious, but don’t be a whack-job about it. Don’t worship defective glass or stains on building, don’t say dumb shit about God creating hurricanes towipe aut homosexuals, and don’t worship zombies.” Dacă v-aţi sărutat de horror-ul cu morgă (!), luaţi-l pe Jeff Strand şi priviţi puţin în oglinda relativizantă pe care el o ridică în faţa acestui gen. E-un exerciţiu necear.
*
Laird Barron, The Beautiful Thing That Awaits Us All, Night Shade Books, 2013, 280 pagini
Niciun cititor de macabru nu are voie să nu-l fi citit pe Laird Barron. În clipa de faţă, Barron este printre cei mai buni reprezentanţi ai literaturii horror serioase. Prin „serioasă” înţeleg amestecul de calitate a scriiturii, originalitate şi putere de expresie. Dacă nu ar fi marketat ca autor de horror (de inspiraţie lovecraftiană, pe deasupra), niciun cititor n-ar spune că are în mâini altceva decât literatură adevărată. Acesta este al treilea volum de nuvele al lui Barron şi reuneşte texte publicate anterior în diverse antologii tematice (Haunted Legends, The Book of Cthulhu II, Supernatural Noir etc.). Pe deasupra, beneficiază de o prefaţă semnată de Norman Partridge, care începe aşa: „If you’ve an imaginative turn of mind, the name itself conjures images.” Se referă, desigur, la Laird Barron, un nume care, într-adevăr, are sonoritatea unui Byron, de pildă. Avem aici nuvele de întinderi diferite, cu subiecte dintre cele mai diferite (de la poveşti cu vrăjitoare, la crime noir, la satiră literară şi, desigur, la groaza cu accente cosmice), peste toate plutind însă apăsarea şi dezolarea întinderilor îngheţate: influenţa anilor petrecuţi de autor în Alaska. Nu pot alege un text preferat. Toate merită citite şi recitite cu atenţie. Şi încă ceva: în curând, autorul va fi invitatul Revistei de suspans!
*
Gary McMahon, Little Dead Things, Angry Robot, 2010, 416 pagini
Primul volum din seria Thomas Usher, cel care vede fantomele şi îşi foloseşte darul (sau blestemul, desigur) pentru a ajuta Poliţia la diverse cazuri. Naraţiune la persoana I singular şi un protagonist credibil. Chinuit de amintiri şi remuşcări: soţia şi fiica lui au pierit într-un accident de maşină, el fiind unicul supravieţuitor. De atunci au trecut însă peste zece ani. Degeaba. Thomas Usher încă are reţineri în faţa unei relaţii cu mai vechea lui prietenă cu care înainte, pe când încă era căsătorit, nu îl reţinuse nimic, totuşi, să păcătuiască. În cartea de faţă, cazul la care este chemat să participe are ramificaţii nu doar în lumea ocultului, cum era de aşteptat, ci şi în aceea a criminalităţii locale, ceea ce poate fi chiar mai periculos. Am remarcat la autor lejeritatea şi naturaleţea cu care pune în gura protagonistului consideraţii şi meditaţii despre natura fantomelor („A lot of ghosts are like that – they sniff aut your soft, vulnerable parts and close in on them, prodding and poking until something breaks and they can reach deep inside…”), reuşind în acelaşi timp să ţeasă o proză cu multe podoabe stilistice. Acestea două reuşesc să transforme în bine un subiect oarecum banalizat în ultima vreme (mai ales de când cu seriale precum Ghost Whisperer şi Medium) şi, ca urmare, să trezească interesul pentru episoadele următoare. Gary McMahon împrumută din sine lui Thomas Usher destul cât să facă din acesta un personaj demn de urmărit.
*
Dublu tăiş, nr. 4/ septembrie 2014
Cele două texte din acest număr stau sub genericul Tenebre şi stafii. Aşa cum ne-am obişnuit, la noua ediţie a acestei publicaţii interesante contribuie, cu proză, Oliviu Crâznic şi Ciprian Mitoceanu, iar cu partea ilustrativă (care lasă şi acum de dorit, din păcate) Cătălina Fometici. Cititorii familiarizaţi cu activitatea celor doi autori vor fi puţin dezamăgiţi. Nici Pivniţele Palatului Charron de Oliviu Crâznic şi nici În pădure de Ciprian Mitoceanu nu sunt texte originale. Deşi nu se menţionează nicăieri acest fapt, pe primul l-am citit deja în antologia Dincolo de noapte, editată de Crâznic în 2011 pentru Millennium Books, iar pe a doua am inclus-o chiar eu, în două părţi, în Suspans.ro nr. 6 şi 7/2010. Dar, cum spuneam, acesta e un neajuns doar pentru cei care îi urmăresc pe autori îndeaproape. Pentru ceilalţi, lectura va fi cu siguranţă pe măsura aşteptărilor. Oliviu Crâznic nu se dezminte şi oferă un spin-off la romanul care l-a făcut celebru, revenind la unele personaje şi la atmosfera medievală de acolo, iar Ciprian Mitoceanu ţese o poveste în jurul unei familii de bogătaşi ruşi, plecaţi pentru tradiţionala lor săptămână de relaxare la cabana din pădure; sigur că, fiind vorba de Mitoceanu, firescul celor descrise ajunge într-un final să fie dat peste cap de dezvăluiri şocante. Mi-a plăcut nuvela lui atunci, în 2010, şi mi-a plăcut şi mai mult acum, în 2013, la relectură. Oricum, pe Ciprian îl socotesc de câţiva ani buni printre autorii români preferaţi. Nu neapărat de gen. Acesta e doar un bonus.
