Un peu, beaucoup, à la folie…

Fred Vargas, Dans les bois éternels, J’ai lu, Paris, 2009

Fred Vargas, Un lieu incertain, J’ai lu, Paris, 2010

Fred Vargas, L’Armée furieuse, J’ai lu, Paris, 2013

Fred Vargas e pentru mine cea mai importantă scriitoare de suspans din spaţiul francofon actual. Inventatoare a unui nou stil de a scrie suspans – rompol-ul, un roman poetic în care povestea poliţistă trece adesea pe planul al doilea – Fred Vargas a câştigat cam tot ce se putea câştiga în Franţa în materie de suspans, a primit două premii Dagger şi şi-a vândut cărţile în milioane de exemplare. În română i-au apărut Omul cu cercurile albastre (Trei, 2011) şi Tridentul lui Neptun (Trei, 2011), ambele în traducerea excelentă a Ilenei Cantuniari. Presupun că nu s-au vândut prea bine, pentru că după acest elan iniţial nu le-au mai urmat altele.

Toate cărţile poliţiste ale lui Fred Vargas, treisprezece până acum, fac parte din seria comisarului Adamsberg. Cea mai recentă,  L’Armée furieuse, a apărut iniţial în 2011; probabil că anul viitor va apărea cea de-a paisprezecea carte din serie, autoarea petrecând în general doi sau trei ani pentru a finisa fiecare roman nou. Nimic din abundenţa de romane şi de idei ale lui Simenon, deci – doar câte un roman perfect o dată la câţiva ani.

Am citit de curând cele mai recente trei cărţi din serie, deci mă voi referi în cele ce urmează mai ales la ele pentru a încerca să explic entuziasmul meu pentru această autoare aproape necunoscută la noi. Ca în multe alte serii poliţiste, şi aceasta are în centru o echipă semi-stabilă de detectivi criminalişti condusă de un comisar să-i spunem memorabil. Adamsberg are origini munteneşti de care nu ţine să se îndepărteze prea mult, e jerpelit, uituc şi posesor al unei minţi complet nepotrivite meseriei pe care şi-a ales-o: trăieşte într-o ceaţă mentală perpetuă, în care se amestecă metafore ciudate, informaţii şi trăiri dezarticulate din care, cu regularitate, izbuteşte să tragă concluzii neaşteptate, revoltătoare şi adevărate. Stilul lui de a afla criminalul are darul de a-i aduce la lacrimi pe colaboratorii din alte echipe: Adamsberg se plimbă, se uită la mierle, se pierde prin păduri sau pe ogoare, cere deshumări pe care nimeni nu le-ar aproba pentru nici un alt poliţist, adună pietricele şi crenguţe şi cumva, din toate acestea, ajunge la concluzii juste. Criminalii, puşi în faţa unui asemenea individ haotic, rămân în general complet interzişi atunci când sunt săltaţi şi mai ales atunci când constată că din trei surcele Adamsberg a creat un dosar de acuzare impecabil şi mai ales imposibil de demontat.

Cazurile sunt mereu bizare – superstiţii vechi se amestecă cu omoruri sângeroase şi adesea multiple, iar colaborarea martorilor e problematică datorită încărcăturii emoţionale şi a simbolismului a crimelor. Poate fi vorba de o bătrână care ucide virgine şi mutilează cerbi pentru a crea un elixir al vieţii veşnice, de o armată de morţi-vii care defilează de mii de ani prin pădure şi ucide criminali nepedepsiţi sau de o familie specializată în uciderea vampirilor care reuşeşte să îşi ducă la bun sfârşit, după sute de ani, misiunea, sau de alte şi alte cazuri în care folclorul şi superstiţiile câte unui sat sau cartier motivează criminalii sau condamnă victimele.

Mai sunt şi cazuri mai simple – al bătrânului care, sătul să nu aibă voie să facă nimic, îşi sufocă nevasta cu miez de pâine şi apoi îşi hrăneşte fericit prietenii rozători cu arma crimei, sau al copilului de bani gata care leagă cu sfoară picioarele unui porumbel. În multe dintre aceste poveşti secundare unii dintre actori sunt animale mai mici sau mai mari, iar compasiunea şi respectul lui Adamsberg pentru ele îl fac, pentru mine, unul dintre cei mai umani detectivi despre care am citit vreodată. Şoricei care sunt singurii prieteni ai unui bătrân chinuit şi care vor fi hrăniţi şi iubiţi după ce prietenul lor va fi arestat, o pisică inutilă care doarme pe imprimantă şi se aşteaptă ca fiecare detectiv din Brigadă să îi spună unde merge şi când se va întoarce şi care pleacă în căutarea lor atunci când dau de necaz, câini flocoşi şi plini de bălegar adoptaţi de poliţişti până când adună dovezi pentru a le elibera stăpânii (bălegarul figurând în capul listei), porumbei ţinuţi în pantofi până când reînvaţă să zboare, cerbi care au dat de necaz şi o sumă de alte făpturi cu blană sau cu pene populează cărţile lui Fred Vargas şi le dau un aer absolut insolit în peisajul literaturii actuale de suspans.

Se pot spune multe şi despre relaţiile dintre membrii echipei lui Adamsberg, despre tandreţe, grijă, nervi, invidii şi împăcări; fiecare personaj al lui Fred Vargas are o viaţă a lui, care de la un roman la altul se schimbă în bine sau în rău, se combină cu a celorlalţi, integrează experienţele noi la care autorul îşi supune eroii. Mi-e limpede că pentru autoare fiecare dintre aceste personaje e o persoană dragă, iar autoarea are talentul de a le da viaţă şi a le introduce în cea a cititorilor săi. După câteva romane, Adamsberg, Danglard, Retancourt sau Froissy nu mai sunt personaje care ajută un autor să mă amuze – sunt persoane pe care le cunosc în amănunt şi de care îmi pasă.

Nu pot decât să vă recomand această serie; are de toate – suspans, crime indescifrabile şi, mai ales, o celebrare continuă a vieţii în toate formele sale.

Despre Adina BARVINSCHI

Adina BARVINSCHI a scris 22 articole în Revista de suspans.

• Vezi toate articolele scrise de Adina BARVINSCHI →
• Site personal