Zgomotul de fier răgușit al ascensorului mâncat de rugină răsună cu ecou dedesubt, în grotele și tunelurile întunecoase ale minei. Opt bărbați îmbrăcați în salopete brune, groase și murdare, fiecare cu câte un târnăcop, o saltea rulată și un teanc de saci în spate, coborau cu chipurile schimonosite și luminate de un mănunchi de raze calde, ultimele pe care unii aveau să le vadă în următoarele șapte zile și alții până la sfârșitul vieții. Ce-i împingea de la spate? Sărăcia, desigur, instinctul de supraviețuire, desigur. Era un joc de totul sau nimic. Își riscau viața pentru a avea o șansă de a trăi. Mina, la fel ca alte câteva sute înaintea ei, fusese închisă cu un an în urmă, după ce mai multe galerii se prăbușiseră și atunci rămăseseră cu toții fără loc de muncă. Altul nu-și găsiseră. Riscul era că în orice clipă întreaga structură subterană s-ar fi putut nărui, însă afară, neavând pământuri pe care să le cultive, era riscul și mai mare să moară de foame, așa cum se făcuse odinioară. Cum locuiau prea departe pentru a parcurge zi de zi drumul până la mină și cum n-ar fi putut să-și așeze tabăra la suprafață, de teamă să nu fie văzuți, cei opt, oameni muncitori și de încredere, hotărâseră să rămână în caverne câte o săptămână, destul cât să umple câțiva saci cu cărbune pe care să-l vândă pentru a-și cumpăra pâine, cartofi, țigări și rachiu. Mai umblase printre ei zvonul că un miner pe care niciunul nu-l cunoștea găsise cândva aur sau o vână de nestemate, însă nimeni nu mai credea că avea să dea vreodată norocul peste el.
La sfârșitul primei zile, vlăguiți de piatra tare în care se ascundeau boțurile de cărbune ca niște vietăți sperioase, cu brațele și spinările înțepenite, minerii se adunară în încăperea pe care o aleseseră ca dormitor pentru că era cea mai călduroasă, întrucât pe sub podea își vărsa apa un izvor termal. Nimeni nu ar fi băgat mâna în foc că era noapte. Niciunul nu deținea măcar un ceas. Își ascultau însă trupul și știau că după șase culcări și șase treziri, trebuiau să plece acasă. Nu-și pierduseră încă speranța, deși, după atâtea ore de trudă, niciunul nu umpluse măcar un sac.
Gherasim, un mocan de vreo patruzeci de ani, stătea pe salteaua sa roasă de molii, ținând între degete o fotografie alb-negru cu soția și cei doi fii pe care se căznise să-i țină în școală, deși tare bine i-ar fi prins încă două perechi de mâini. De ce o făcea? Din teama ca ei să nu-i împărtășească soarta, desigur. Știa că orașul era la vreo șaizeci de kilometri de satul lor. Știa pentru că bătuse de câteva ori drumul pe jos și mai știa că acolo viața era mai bună, că oamenii purtau cămăși albe și aveau palmele curate. Soața, încă tânără, se străduia să zâmbească nu doar pentru fotograf, ci măcar o dată pe zi, deși sufletu-i era înecat de amărăciune. Gherasim își simți ochii umezindu-i-se și-și trecu peste ei mâna murdară, crăpată și bășicată, lăsându-și o dâră neagră pe obraz. Își trase peste el o pătură prăfuită și încercă să adoarmă. Peste ceva timp, auzind un ţiuit îndepărtat, se ridică în coate. I se păru că aerul din jurul său se mişca, de parcă trecea peste el un val nevăzut, fără a-i clinti însă nici măcar o şuviţă de păr. Se trânti înapoi pe piatra tare. Toată viaţa trăise în caverne şi tuneluri, auzise despre bocănitoarele care prevesteau răul şi ştia prea bine ce îi puteau face adâncurile pământului unui om care se lăsa pradă temerilor. Prin sat mai umblaseră de-a lungul vremii nebuni care fuseseră întregi la minte cât stătuseră la soare și care o luaseră razna când pogorâseră acolo unde, spuneau unii, omul n-ar fi trebuit să se ducă.
În a doua noapte, acelaşi zgomot îl trezi. Se ridică, se uită la ceilalți cum dormeau. Oare chiar nimeni nu auzea în afară de el? Îşi puse pe cap casca de miner, cu lanternă şi ieși din încăpere, luându-se după zgomot. Nu venea din galeriile unde săpau ei, ci dinspre capătul celălalt al tunelului principal. Îl străbătu până la sfârșit, apoi pătrunse într-o grotă cu tavan înalt, păşind cu grijă printre stalagmitele ca nişte oase de balaur, spoite în galben, brun și alb, imun la frumusețea care izbucnea din beznă așa cum erau toți oamenii trecuți prin multe. Paşii i se auzeau cu ecou şi, din când în când, Gherasim se oprea să verifice dacă nu cumva mai era cineva în urma lui. Ajunse la un perete, merse de-a lungul său şi văzu un tunel îngust și scund, în care abia dacă ar fi încăput dacă ar fi mers pe burtă. Se aplecă să se uite înăuntru şi i se păru că vede o lumină slabă pâlpâind nu mai departe de treizeci de pași de el. Își lipi burta mai mult goală de piatra rece, se târî, zgâriindu-se în pietrele ascuţite, la intrare măruntee ca nişte mărăcini, mai pe la jumătatea tunelului lungi ca nişte pumnale şi ajunse astfel, icnind de durere și cu hainele rupte, în capătul celălalt.
O sală imensă se deschidea în faţa sa. Undeva, în întuneric, ceva pâlpâia, ca o respiraţie luminoasă. Se apropie şi văzu o piatră cam de mărimea unei pâini rotunde, ale cărei culori se amestecau în valuri, într-o neîncetată și hipnotizantă schimbare. Se aşeză în genunchi lângă aceasta. Întinse mâna temător. După ce o atinse, sări în spate ca electrocutat. Respiră uşor pentru a se linişti, îşi puse mănuşile pe care le ţinea atârnate de chimir şi ridică piatra. Un zâmbet straniu i se întipări pe chip. Se târî înapoi până în încăperea de dormit, ascunse piatra într-o desagă, printre lucrurile sale mototolite şi adormi.
În a treia zi, mocanul se trezi istovit și se ridică greoi abia când îi auzi pe ceilalți vorbind în timp ce mâncau caș învechit, coajă de pâine neagră și ceapă.
— Mi-e dor de soare, se tângui Dorel, un flăcău firav, încă neobişnuit cu viaţa de miner. În pământ e mereu noapte.
— Poţi să o priveşti ca pe o pregătire pentru noaptea cea veşnică pe care o vom petrece în pământ cand soarele vieţii va apune, îi răspunse emfatic, ridicând un deget, Bartolomeu, cel mai vârstnic dintre ei.
Bartolomeu fusese cândva preot într-un sat lovit de năpaste și, înainte să renunțe la sutană, căutase ani de-a rândul să le bage mințile în cap enoriașilor, deși era convins că nu reușea să schimbe nimic. Omul se închina, pupa crucea și apoi își vedea de viața lui, se îmbăta la cârciumă, bea pe datorie, își bătea nevasta și apoi ridica toporul, amintindu-și că avea o ranchiună veche cu vecinul de peste drum. Bartolomeu trăise o viață pioasă, mai degrabă monahală decât preoțească, nu fusese lacom de înavuțire, ținuse posturile și, în timpul cuvântărilor sale duminicale, îi sfătuise pe toți să facă nu doar ce le zicea, ci și ceea ce el însuși făcea. „Ce să mai, se trezea el spunând adeseori, era un sat de necredincioși. Bine că am plecat de acolo, căci în loc să ajungă ei ca mine, aș fi ajuns eu ca ei.”
— Mie îmi place aici, răspunse într-un târziu Brăduţ, un vlăjgan de vreo doi metri, ceva mai slab de minte, însă puternic ca un taur. Ia, uite, simt respiraţia pământului, mă simt mai aproape de locul de unde venim toţi.
Bartolomeu îl aprobă, însă ceilalți izbucniră într-un râs zgomotos, iar Onofrei, un bărbat rumen și sașiu, care ținuse ani buni cârciuma din sat până o închisese pentru că nimeni nu mai plătea și caietele de datornici se adunau în teancuri, îi dădu o palmă peste ceafă.
— Mai aproape de locul de unde venim şi mai aproape de locul unde ne ducem, întări Bartolomeu, mângâind vlăjganul pe creștet.
Gherasim mormăi, îşi luă târnăcopul şi sacul şi plecă de unul singur.
Munci în silă câteva ceasuri, abia ridicând târnăcopul. Se gândea doar la piatra pe care o ascunsese în desagă. Să fi fost oare o nestemată nemaivăzută, care l-ar fi scăpat de griji pentru tot restul vieții? Teama ca nu cumva ceilalţi să o găsească îi încolți în minte. „E a mea, își spuse, doar a mea.” Fugi înapoi în camera de dormit şi căută speriat printre lucruri. Se linişti când văzu strălucirea ei ştearsă. Brăduț, întorcându-se pentru a lua plosca de apă pe care o uitase, îl văzu și, în nevinovăția sa, povesti mai apoi celorlalți că Gherasim ascundea ceva în desagă.
Aur, se gândiră toți. „Netrebnicul a găsit aur”, își spuse Onofrei.
Noaptea, Gherasim luă piatra, ieși din încăpere, trecu iar prin tunelul îngust pentru a fi sigur că nu îl găsea nimeni şi că putea fi singur cu ea. În întuneric, piatra pâlpâia încetișor, de parcă respira. Îşi dădu mănuşile jos şi o mângâie. Strânse din dinţi şi gemu, încercând să reziste cât mai mult şocului. Imagini nedesluşite i se amestecară prin faţa ochilor, umbre şi zgomote. Îşi desprinse mâna tremurând, cu spume la gură şi se trânti pe spate gâfâind.
Auzi un zgomot, ca şi cum ceva s-ar fi lovit de perete şi sări în picioare, luă piatra şi o ascunse în spatele unei draperii de calcar. Se gândi că pe tavanul întunecat pe care fasciculul lanternei nu-l putea lumina, s-ar fi găsit o colonie de lilieci. Zgomotul se mai auzi o dată, mai puternic, spărgându-se în imensitatea cavernei, încât Gherasim nu-şi putu da seama de unde venea. I se făcu frică și regretă că nu-și luase cu el târnăcopul. Deși părul i se zburlise pe mâini și pe ceafă, se simțea cumva atras spre capătul sălii. Merse o vreme până auzi un sunet cunoscut. O licărire îl făcu să tresară, însă își dădu seama că era doar lumina lanternei răsfrântă în apa unui pârâu care șerpuia printre pietre.
Se aplecă, luă apă rece în căușul palmelor şi și-o dădu peste faţă. Când îşi luă mâinile de la ochi, văzu un chip ca de prunc, privindu-l din apă. Tresări, gândindu-se la fătul pe care nevastă-sa îl lepădase cu o toamnă în urmă de teama că n-ar mai fi avut cu ce să-l hrănească. Se închină și trase aer în piept. Se liniști. Era doar un proteu. Mic, rozaliu, aproape nemuritor, aproape uman, holbându-se la el cu ochi mici, negri și orbi, umflându-și gulerul roșiatic. Cu siguranță, vietatea îi simțea prezența, însă nu se arăta speriată. Gherasim întinse mâna, însă, când atinse oglinda apei, auzi din nou zgomotul. Proteul se sperie şi înotă spre ungherele întunecate ale lumii de dedesubt.
Minerul o luă în direcţia de unde i se păruse că venea zgomotul şi ajunse pe marginea unei uriașe gropi circulare. Se apleacă pentru a privi înăuntru. Lumina lanternei se pierdu în beznă. Gherasim aruncă o piatră şi ascultă, dar nu auzi nimic preț de câteva clipe, de parcă piatra nu ar fi găsit fundului gropii. Ameți. Își trecu mâna murdară peste frunte, ștergându-și broboanele de sudoare rece. Porni înapoi spre camera de dormit.
Se asigură că toți dormeau și se aşeză pe saltea. Își aminti de trăsnăile pe care le văzuse la singurul televizor din sat, cel din cârciuma lui Onofrei, pe vremea când aceasta era încă deschisă, și se gândi că piatra lui ar fi putut proveni dintr-o altă lume, poate de pe o altă planetă. Auzise de planete, deși n-ar fi știut prea bine ce era cu ele. Mai auzise de pietre căzute din cer și că dacii, strămoșii săi, și-ar fi făurit arme din fierul găsit într-însele. Gherasim se întrebă dacă uriașa groapă peste care dăduse ar fi fost făcută de un astfel de bolovan prăbușit din tării, aruncat de Dumnezeu sau de alți dumnezei dinainte de El.
În a patra zi, după ce toată noaptea îl chinuiseră vise nedesluşite, se trezi acoperit de ciuperci mărunte și verzi. Speriat, fugi până la pârâu să se spele. Curățit, se așeză în șezut și se gândi că ciupercile s-or fi lipit de el în noaptea care trecuse, pe când se târa prin tuneluri și că, în întuneric, nici nu observase. Cum stătea astfel, încurajându-se să înceapă munca, auzi din nou zgomotul. I se păru că venea dinspre groapă.
Se apropie și, pe marginea ei, văzu multe pene albe, mari cât cele de curcan, murdărite de sânge. Speriat, fugi cât de repede îl purtară picioarele înapoi spre dormitor, unde îl trezi pe Brăduţ.
— Vino repede și ia-ți târnăcopul cu tine!
Vlăjganul sări speriat, scoase un țipăt scurt, apoi sări în picioare, își ridică târnăcopul și-l urmă cu gura căscată pe Gherasim. Înjurând înfundat, reuși cu greu să-și strecoare trupul mătăhălos prin tunelul strâmt. Ajunși pe marginea gropii, nu văzură nimic.
— Nu pricep, se văicări Gherasim punându-și mâinile în cap. Jur că mai devreme era sânge aici. Și fulgi.
Vlăjganul îi aruncă o privire furioasă și plecă bombănind.
Ajuns la rândul său înapoi în dormitor, Gherasim băgă de seamă că toți se uitau urât la el. Nu le spuse nimic. Îi așteptă să plece, apoi își căută piatra. Îi era dor de ea. Se gândi să nu se mai ducă în galerie, de parcă nici n-ar mai fi avut vreo însemnătate scopul cu care coborâse în mină. Nu se mai gândise de două zile nici la soață, nici la copii. Își mângâie piatra. Se făcuse parcă albăstrie, cu scăpărări de peruzea. Îl duru mai puțin ca înainte, iar imaginile îi apărură mai limpezi. Văzu oameni în genunchi, rugându-se în fața unei icoane cu lacrimi de sânge pe obraji, mai văzu două armate dezlănțuite, zdrobindu-se una de alta într-un masacru de nedescris și mai văzu oameni îngenuncheați în fața unui rege burtos, așezat pe un tron, cu capul mic împovărat de o coroană de aur. I se păru că mai vede o groapă neagră, apoi imaginile se încețoșară și ochii începură să-l doară. Tâmplele îi erau încinse, iar venele i se umflaseră cu sânge clocotitor. Nu înțelesese nimic. „Orice ar fi, răspunsul trebuie să fie în acea groapă”, își spuse.
Își vărsă desaga și-și adună colțarii și pioleții, luă o frânghie și porni spre tunel. Legă un capăt al funiei de o stalagmită, se înfășură în jurul mijlocului și-și prinse celălalt capăt de chimir, apoi se lăsă în genune. Pogorî tot mai mult, până simți că se sufocă. Un puternic miros de sulf îi umflă nările. Se întrebă dacă nu cumva groapa nu era nimic altceva decât intrarea în iad. Se înmuie și, temându-se să nu leșine, se ridică înapoi, împingându-se cu picioarele în peretele lunecos.
Speriat, îl căută pe Bartolomeu, care trudea în galerie. Îi luă târnăcopul din mână și-l trase deoparte.
— Părinte, mi-e frică, se tângui Gherasim.
— N-ai de ce să-mi spui așa, am renunțat de prea mulți ani la haina neagră. Tuturor ne este frică, fie că ne dăm seama, fie că nu. Spune-mi, însă, ce te frământă.
Gherasim îi povesti totul, despre zgomote, despre vise, despre groapă și despre penele însângerate, însă nu și despre piatră. Cel ce fusese cândva preot îl ascută în tăcere.
— Mă tem că mă pedepseşte Dumnezeu. Nu m-am mai uitat de mult spre cer, părinte.
— Sunt oameni acolo sus, afară, care nu se uită spre cer, tu măcar ai o justificațiune. Eşti miner.
Gherasim rămase mâhnit. Lucrurile i se păreau nelalocul lor. Îi încolți gândul că până și preotul ar fi urmărit să-i ia comoara.
Noaptea, trezit de vise zbuciumate, puse mâna pe piatră. Văzu un cutremur, văzu cum tavanul se prăbuşea, îi văzu pe toţi murind zdrobiţi. Se ridică deodată și zbieră cât îl ținură plămânii că un cutremur cumplit avea să se pornească și că toți aveau să moară acolo. Câțiva dintre ei îi strigară să tacă din gură, alții îl înjurară, trăgându-și pătura peste cap. Cuprins de disperare, ridică piatra deasupra capului și răcni:
— Ea mi-a arătat tot! O să murim aici dacă nu ieșim!
— O piatră ți-a arătat asta? mârâi Onofrei.
— Da, vorbește cu mine și…
— Ești nebun, se zborși cârciumarul. Ești ca ăla, cum îi zicea, ăla de mergea vara prin sat în toiul arșiței în cojoc de lână și se plângea de frig. Ai stat prea mult în întuneric. Aia-i doar o piatră!
— Şi tu eşti doar ţărână! strigă cu glas jalnic Bartolomeu.
— Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, sări Gherasim. O să vă arăt, uite, puneți mâna pe ea.
Vreo doi se ridicară, atinseră piatra și, nesimțind nimic, scuturară din cap și se întoarseră în așternuturi.
— Ai luat-o razna. Poate c-ar trebuie să te gândești să-ți câștigi pâinea din altceva, aruncă Onofrei. Mineritul nu mai e de tine. Sau poate că piatra aia a ta ți-o aduce vreun ban, deși mie-mi pare că-i doar un bolovan oarecare.
Gherasim se culcă mâhnit și încovoiat, mângâind piatra strânsă lângă burtă.
În a cincea zi, Bartolomeu îl chemă deoparte.
— Lumea în care trăim este în schimbare, îi zise cu glas grav. Trăim vremuri târzii, omenirea e obosită, nu mai crede. Cerul îşi pierde puterea. Am citit într-o carte veche, scrisă de Ambrozie cel Șchiop…
— De cine?
— Nu-l știi tu, e-un călugăr smintit. În fine, cică atunci când oamenii îşi pierd credinţa şi nădejdea, pe îngeri îi doare, o durere mare, ca de înjunghiere, aripile li se rup și le cad şi trupul le moare, însă spiritul lor rămâne uneori într-un trunchi de copac sau într-un izvor sau într-o piatră, chiar de multe ori o piatră oarecare, până când lumea va fi din nou demnă de ei. Dacă în ceruri mai este nevoie de un înger, atunci piatra sau copacul sau izvorul îşi alege un om, de multe ori un om oarecare, şi îngerul renaşte prin el.
— Dar pentru ce ar mai fi nevoie de încă un înger în ceruri? ridică din umeri Gherasim.
— Asta n-avem de unde ști, arătă cu degetul spre tavan Bartolomeu.
Năucit și cu măruntaiele strânse, Gherasim se uită la tavanul negru, întrebându-se care era rostul la toate câte se întâmplau într-o viață de om și, peste toate, la câte trebuie că se întâmplau în ceruri pe când el cioplea cu târnăcopul în piatră seacă.
Spre sfârşitul nopţii, avu un vis în care îngeri în straie albe cădeau sub loviturile de sabie ale unor ostași în platoșe. Se trezi cu o durere în piept şi puse mâna pe piatră. Văzu o siluetă înaripată înălțându-se dintr-o groapă, înconjurată de lumină. Atingerea pietrei nu-i mai pricinuia deja nicio durere.
Pământul începu să se zgâlțâie și bucăţi de stâncă se desprinseră din tavan. În zdruncinăturile tot mai puternice, minerii se treziră speriaţi şi fugiră înnebuniți spre ascensor. Gherasim luă piatra şi, fără să știe de ce, o luă la goană în direcţia opusă. Uitându-se în urmă, văzu tavanul prăbuşindu-se și-și văzu camarazii străpunși de stalactite și zdrobiți de pietre. Se strecură prin tunel fără să mai simtă pietrele ascuțite înfigându-i-se-n burtă, fugi cu pași mari spre capătul sălii şi se aruncă în groapă, cu piatra strânsă la piept, cu doar puțin înainte ca pereţii minei să se prăbuşească.
Întunericul îi păru nesfârşit, stânci cădeau pe lângă el, aerul era tot mai greu. Leşină. Piatra din brațele sale se crăpă deodată și o lumină puternică îl învălui, împrăștiind bezna. Un fulger își întinse ramurile peste el, pătrunzându-i prin gură și prin nări. Din spate îi izbucniră aripi mari, albe, murdărite de propriul sânge. Gherasim își deschise noii ochi, de culoarea pietrei şi începu să zburătăcească. Cutremurul făcuse o deschizătură în tavan, afară se luminase. Primele raze de soare.
În a şasea zi, se înălţă la cer, murdar de praf şi de tăciune, un înger născut din pântecul pământului.
martie 2008; revăzută și adăugită, aprilie 2017, Bucureşti
