Buncărul

Doar șase zile au trecut până am dezgropat eu hâdul adevăr, blestemata cruzime a puterilor care moțăie în beznă, așteptând ca nesăbuința oamenilor să le trezească. Șase. Mult? Puțin? N-aș putea spune, însă aici, în negura din acest buncăr nenorocit, mie mi-au părut veșnicie și clipă totodată. Ha! Bine zis. Cât de bine descrie tot ceea ce s-a întâmplat și se va întâmpla și-n continuare: clipă și veșnicie totodată. Dar să începem cu începutul…

Prima zi

M-am trezit dintr-o dată, orb, surd și fără suflare. Mai întâi am încercat să-mi urlu groaza, dar în gură mi-a intrat țărână udă, rece. Am pufnit și-am simțit aer călduț, cu iz de cordită, năpustindu-se prin nări înspre plămânii țepeni, de-o apăsare grea. Mintea mi-a rătăcit prin cap, a urcat zăpăcită dinspre ceafă spre creștet și-a tras cu spaimă de pleoape, disperată să vadă. Și-a văzut. Mai bine aș fi murit de-atunci!

La început am simțit ușurare. Nu orbisem, doar că un strat subțire de pământ îmi acoperise ochii. Eram îngropat aproape tot, numai cu fața până la nas și palma mâinii drepte afară din mormanul de humă, ca niște vlăstare gata să răsară chiar și-n beznă. Căci întuneric negru era-n jur, răsfirat de-o urmă de lumină venind din spatele meu într-un semicerc vag. Un tunel, mi-am zis. Sau vreo temniță? Mi-am răsucit gâtul cu greutate și-am privit spre dreapta. Un perete din grohotiș, întărit cu scânduri rupte.

Bum. Bum-bum. Totul se cutremura sub izbitura exploziilor, vuiet prelins peste mine către zidul improvizat, care-a mai scăpat degrabă încă o avalanșă neagră. Deci asta s-a întâmplat, m-a îngropat. Dar eu… fiind cine?

Strigăte neclare, împușcături și urlete. M-am răsucit și zvârcolit precum o larvă și am ieșit, încet-încet, din mâzgă. M-am întors pe jumătate și-am încremenit, iar sângele mi-a înghețat în vene. Drept în spatele meu, ghemuită, stătea bestia. Amețit încă de explozie, nu am văzut-o cu adevărat bine, doar destul cât să realizez că nu era nici om, nici câine, deși semăna cu amândoi. Cam cât un bărbat mare, dacă acesta ar fi fost mototolit de diavol înspre înăuntru, cu șira spinării curbată într-o cocoașă țepoasă și cu patru mâini cu gheare, toate sucite pe dos spre burdihanul umflat. Fața-i hâdă, dacă pot să-i zic față ciudatei alcătuiri de arcade uriașe și smocuri de păr curgând de-a dreptul peste botul enorm, împănat cu două rânduri de colți triunghiulari, mă privea pe mine. O limbă lungă și puternică, musculoasă ca a unui taur, s-a întins și mi-a trecut peste obraz. A luat cu ea o linie de noroi și mi-a lăsat în loc o urdoare urât mirositoare. A carne de om, îmi dau acum seama, dar atunci eram prea confuz și terifiat ca să înțeleg altceva decât scârbă și frică. Fiara m-a privit, cred, căci nu i se vedeau ochii, și-a mârâit.

„Până aici mi-a fost!”, mi-am zis, „nici măcar n-apuc să-mi amintesc cine dracu sunt și deja mor”. Poate că ar fi trebuit să mă întreb dacă să cred sau nu. Așa însă, îngropat de viu, amnezic și-asurzit de împușcăturile care parcă nu se mai opreau, nu am avut îndoieli: cu mine-n hrubă era o fiară. Lângă mine, peste mine aproape, pregătită să mă sfâșie și să mă devoreze ca pe un purcel. Și cu-asta basta.

Doar că nu m-a mâncat… altfel nu mai povesteam acum, nu? În deschizătura din spatele meu au apărut câțiva bărbați, urlând, fluturând puști. Chiar înainte ca ei să poată zări bestia, fiara a șuierat, s-a întors fulgerător fluturând o coadă ca de hienă, cu un fel de pămătuf triunghiular în vârf, și-a șters-o în tenebre.

„Damn Krauts, flush them out!” a zbierat primul care-a apărut și toți și-au descărcat armele, asurzitor. Nu le înțeleg limba, dar se pare că sunt dăruit de natură, ori Dumnezeu, cu o memorie strașnică, așa că-mi amintesc bine replicile lor. Cât despre gloanțe, ce să zic, iată c-a existat și-o parte bună a faptului că eram îngropat ca o mumie: au trecut peste mine, vâjâind, și s-au înfipt în pereți. M-am speriat totuși, de ce să nu recunosc, și am țipat ceva. Nu mai țin minte ce; cu siguranță nu în germană, fiindcă nici acel grai nu îl vorbesc.

Soldații m-au auzit și s-au apropiat. Întâi s-au minunat ei între ei de ceva, după care s-au uitat de-a lungul tunelului după inamici și, liniștiți că nu se mai vedea nimic, au lăsat armele jos și m-au dezgropat cu lopețile mici de la brâu. Nu toți, ce-i drept, că doi au rămas în gardă, dar ceilalți trei da. Erau cinci, dacă nu v-am zis deja, cinci englezi.

„He must be French.” a behăit cel mai mare dintre ei, roșcovan și lat în umeri de mă mir că nu-i plesnea vestonul din jurul nasturilor greu încercați. „French” am înțeles și m-am bucurat: ceva îmi aduceam aminte despre mine, da, chiar eram francez! Am dat din cap cu putere și-am încercat să zic „Français, oui!”, dar din gât nu mi-a ieșit decât un hârâit sec și-am început să tușesc, scuipând țărână printre buze. Englezii au izbucnit în râs și eu odată cu ei, hohotind isteric. Tensiunea. A lor după luptă, a mea după groază. Dar cum să le spun ce-am văzut, că nu nemți se ascund în întuneric? Nu am putut, doar le-am arătat spre beznă și ei au dat din cap, mângâindu-și armele. M-au tras din tumulul meu și m-au pus în picioare, minunându-se cât sunt de slab și de culoarea uniformei. Sergentul lor, un tip micuț cu păr gri și ochi la fel de cenușii, reci și tăioși, m-a împuns cu degetul în piept și-a întrebat: „Prisoner?”

Ceva neclar s-a trezit și mi s-a mișcat leneș prin minte. Da, ei… m-au prins și legat. Dar cine? Când? Probabil acei germani care stăpâneau hruba asta, „bunker” îi zic englezii. Am dat din nou din cap, plin de convingere. Prizonier, da, cu siguranță.

„Bastards!” a zis atunci un tip înalt și slab dintre ei, singurul fără pușcă, doar cu pistol, ofițer după petlițe. S-a apropiat de mine cu milă în ochi și m-a mângâiat pe obraz, compătimitor. I-am citit blândețea în privire, dar m-am simțit luat de sus, așa că m-am încruntat la el și i-am aruncat o privire aspră. L-am vazut că tresare și mi-a părut rău. De fapt, și acum mă apasă nițel regretul că mi-a arătat un strop de bunătate și l-am răsplătit cu aroganță; dar nu mai e printre noi ca să i-o spun, și nici nu a trăit destul cât să-mi dau seama dacă era un om bun sau doar atunci s-a lăsat înduioșat de starea nenorocită în care mă aflam. În fine, să nu las asta să-mi amărească povestea, hai să revenim.

De cum m-au pus pe picioare, m-am dat în spatele lor și le-am arătat spre adâncul tunelului, încercând să-i avertizez: „La bête! La bête!” S-au uitat nedumeriți unul la altul și-au ridicat din umeri, încruntați. „La bête d’enfer!” am insistat, deja răcnind. Până la urmă, pierzându-și răbdarea, sergentul m-a înhațat de-un cot și m-a împins afară: „All right, mister Labett Danfer, come with us, it’s not safe here!”

De fapt, să zic afară ar fi o greșeală. Dincolo de intrare era doar un alt tunel, mai mare și iluminat cu felinare atârnate din loc în loc sub bârnele care susțineau tavanul jos. O nuanță apăsătoare de cenușiu domina pereții, culoarea granitului din care erau tăiate plăcile folosite pentru susținere. O idee bună la prima vedere, căci aceste ziduri improvizate nu se năruiseră ca cel din culoarul secundar, deși solul încă ni se zguduia sub picioare și tot adăpostul se zgâlțâia cu noi cu tot, scârțâind și gemând. Afară, în adevăratul afară de deasupra noastră, obuzele continuau să cadă cu nemiluita și să ne izbească buncărul.

De-o parte și de alta se vedeau din loc în loc guri de alte coridoare întunecate, dar și două uși de lemn negeluit, deschise. Pe mijlocul culoarului zăceau cadavre, unii în uniforme verzui ca ale englezilor, alții, mai mulți, în gri. Vreo doi dintre ei au gemut, iar malacul roșcat i-a întors cu burta în sus și i-a spintecat cu baioneta, așa că m-am lămurit că cenușiii erau inamici. Germani. Sergentul a mormăit ceva și pifanii, doi câte doi, au aruncat în fiecare gură de tunel câte-o grenadă, rânjind răutăcioși când bubuiturile au răbufnit răgușite, amestecate cu resturi de lemn și pământ. Nu și cu nemți însă, și nici bucăți de bestie.

Mulțumiți, au pornit spre capătul îndepărtat al pasajului, cu mine mai mult bălăngănindu-mă între ei, încă amețit. Unde a început totul… nu pentru că era ceva acolo, ci pentru că nu mai era. Ieșirea din buncăr, la asta mă refer. Tirul de artilerie lovise intrarea în plin și acolo unde fuseseră înainte câteva trepte și-o rampă de pământ spre tranșee, acum nu mai era nimic. Sau, altfel spus, tocmai că erau îngrămădite câteva sute ori mii de livre de pământ, piatră și frânturi de grinzi, mult mai multe decât ar fi putut mesteca lopățelele micuțe de la centurile lor. Eram de-acum îngropați cu toții aici, englezi vii, nemți morți, o bestie monstruoasă și-un prizonier francez amnezic. Păcătoasă combinație, după cum se va vedea.

A doua zi

Sau noapte, căci cine putea ști? În buncăr era întuneric tot timpul, iar lumină doar în jurul felinarelor, tot mai puține pe măsură ce-și consumau uleiul. Da, ceasul sergentului, Martenson îl chema, apropo, ne zicea de-i zi sau nu, tot astfel cum și calendarul cu sărbătorile lor de anglicani, pe care sublocotenentul îl ținea-n biblia micuță, pretindea că-i 1915, dar așa să fi fost? Oare nu cumva în pământ timpul curge altfel, cu ani mai lungi și minute mai leneșe, ori poate înghesuite mai multe într-o oră decât deasupra, în lumea celor vii?

Mie așa mi s-a părut cât am dormit atunci. În ziua dinainte, după ce s-au convins că nu e cale să-și sape ieșirea la suprafață, englezii s-au hotărât să aștepte sfârșitul asaltului. Când, poate, după încheierea canonadei, ar fi putut fi auziți și salvați. Slabă speranță, și cred că știau și ei. În fine, după ce au ajuns la hotărârea de-a mai rămâne oaspeții buncărului, s-au despărțit: sergentul și sublocotenentul s-au dus să doarmă într-una din încăperile cu uși, iar soldații de rând în cealaltă. Mi-au făcut și unii și alții semne să mă alătur lor, așa că m-am dus, nehotărât, și m-am uitat.

Prima era o infirmerie: câteva paturi, rafturi pe pereți, unele răsturnate acum de zguduituri, și o masă lungă pe mijloc, de operație poate. M-am uitat la cuplul comic, ofițerul lung și slab ca o sfoară și sergentul scund și vânos, fără stare, și-am clătinat din cap: ceva nu mi-a plăcut la încăpere. M-am dus și la soldați, altă priveliște demnă de tot râsul: malacul roșcovan (Mack, așa i-au zis) desculț, cârpindu-și ciorapii cu un rânjet de brută, iar ceilalți doi ghemuiți pe vine, clefăind din cutii de tablă luate din polițele din jurul lor. Un depozit, cu sute de conserve. Nimic respingător la el, dar de-abia aveau loc cei trei pifani, așa că am ridicat din umeri și m-am întors în pasajul căptușit cu plăci de piatră. Avea în pereți, din loc în loc, firide pentru somn, și pentru cât eram eu de slab o nișă părea dormitor regal.

De dormit, acolo am dormit. Cât? Nu știu să zic, nu după vreo măsurare a timpului. Până au apărut nemții, mai exact, dacă asta ar putea fi un fel de „ora șase și jumătate dimineața” sau „cinci treizeci și patru fix”. N-au fost decât trei, dar au țâșnit dintr-un tunel la fel de cenușii la față ca și uniformele murdare de pe ei, urlând din rărunchi de parcă i-ar fi vânat dracul în persoană. Ce să-i fi hăituit din beznă? Mă rog, știu acum, dar atunci doar bănuiam, sau credeam că bănuiesc…  mă pierd în vorbe. Au apărut ei zbierând și fluturându-și pușcoacele, trăgând cu ele în același timp și-n spate, spre ce-i urmărea, și-n față, de unde începuseră să iasă buimaci englezii, trosnind din propriile arme.

Am tresărit și m-am ridicat pe jumătate în șezut, lovindu-mă la cap în spațiul scund. Am dat înapoi și m-am repezit să ies, confuz. Calea-mi era blocată de-un cadavru, țeapăn, încă fără miros. Cap nu avea, dar după uniformă mi-am dat seama că era unul dintre britanicii care muriseră în ziua dinainte. Ce căuta acolo? Nici acum nu știu. M-am gândit atunci, în fracțiunea de secundă prelungită de spaimă cât să-mi învălmășesc un ghem întreg de gânduri, că poate l-am tras ca apărătoare și-am uitat, ori au făcut o glumă proastă camarazii lui. Sau chiar că bestia a venit și mi l-a înghesuit ca să-mi lase un mesaj, de parcă ar fi ceva de înțeles dintr-un mort fără cap. Așa m-a îngrozit atunci gândul că poate fiara mi l-a pus, încât l-am împins cât colo și-am țâșnit afară, înainte să-mi treacă prin cap ce tâmpenie fac.

Și tâmpenie a fost, căci am dat cu el direct peste un neamț, care s-a grăbit să tragă spre mine. Glonțul mi-a vâjâit pe la urechi și s-a înfipt într-o placă de granit, iar aceasta s-a rupt în două și a căzut. În aceeași clipă, am văzut două lucruri: că pe huma din perete rămăseseră-n urma ei câteva litere imprimate, de parcă asta era important atunci; și golul din ochii neamțului. Mi-l amintesc perfect: ras în cap, cu obrajii supți și urechi mari, clăpăuge, iar în privire acel hău al omului atât de speriat că s-a întors la starea în care vrea doar să fugă. Și să ucidă orice i-ar sta în cale.

Un clinchet. Trăgaciul i-a icnit în gol și cocoșul armei a lovit inofensiv. O secundă ne-am uitat unul la altul, amândoi doar spaimă și nici un pic de minte. După aceea a înțeles, și-a coborât pușca descărcată și a pornit spre mine, cu vârful baionetei țintindu-mi vintrele. De undeva, din străfundurile memoriei mele, un antrenament pe care nu mi-l amintesc m-a înhățat și m-a coborât oblic pe vine, iar lama a trecut peste mine și s-a înfipt în perete. Mâinile mi-au coborât la brâul cadavrului și, spre norocul meu, s-au încleștat pe mânerul unei baionete. Am smuls-o și am țâșnit în sus și într-o parte. M-am rotit și din răsucire am trimis toată puterea mișcării de-a lungul lamei strânse cu ambele mâini ca o spadă, iar tăișul ei a surprins germanul chiar în timp ce se întorcea, dintr-o parte. I-am retezat beregata precum un călău; sângele i-a țâșnit șuvoi și mi s-a revărsat pe față. Soldatul s-a prăbușit moale peste mine, horcăind, și m-a prins sub el, iar lichidul roșu mi-a umplut nările și gura, mi-a astupat ochii și mi s-a scurs peste umeri, prin deschizătura cămășii zdrențuite, îmbrățișându-mă într-o mantie lipicioasă. Am văzut negru în fața ochilor și….

…. m-am trezit după un timp cu senzația neplăcută a ceva care-mi trage pielea de pe obraji. Am întredeschis ochii și l-am văzut pe malac rânjindu-mi în timp ce-mi ștergea fața cu o cârpă. Mi-a făcut cu ochiul și le-a arătat fleandura celorlalți doi soldați, care se sprijineau de perete, iar aceștia au izbucnit în râs: era un ciorap murdar. L-am împins cu mâinile în piept și-am sărit în picioare. Roșcovanul m-a prins de umăr cu putere și și-a hlizit dinții: „You’ll have to spit the rest yourself, monsiuer Danfer…”. S-a întors către restul clovnilor și a continuat: „though it seems the French likes to swallow!”

Am mârâit înconjurat de hohotele lor, convins că mi-a adresat vreo măscare, dar lunganul s-a băgat între noi și m-a tras spre el, răstindu-se la Mack: „Did you see how he handled that blade? As if he uses a sword every day! He cut the Kraut right on!” Roșcatul a mormăit ceva și-a dat din cap, ceva mai puțin disprețuitor, iar tovarășii lui și-au întors privirile și-au plecat. Ofițerul m-a tras spre depozit, a intrat grăbit și-a ieșit cu o cutie de tablă. Mi-a întins-o, zâmbind blând și repetând „Pardon, pardon, ami”, așa că m-am mai înmuiat și eu. I-am luat conserva din mână, am ridicat de jos baioneta însângerată și cu vârful ei am tras spre mine un felinar, după care am intrat în cel mai apropiat tunel.

Când m-am îndepărtat destul de ei, m-am așezat în fund și mi-am răzuit fața cu lama baionetei. Nu am reușit să îndepărtez tot sângele închegat, iar gândul că arăt probabil precum un mohican vopsit de război m-a făcut să râd singur, nestăpânit, până când m-am înecat cu-o tuse seacă. Spre deosebire de ziua dinainte, plămânii păreau să-mi sufle mai bine, iar glasul să hârâie mai puțin. Și de văzut vedeam dintr-o dată mai bine, ba parcă și mirosul mi se trezise tot. Mulțumit că-mi revin, am desfăcut cutia și-am mirosit-o. Pfuii, ce mai puțea! Cum or putea oare nemții s-o halească? Și nici pe englezi nu i-am văzut strâmbându-se când le înfulecau! Nu, nu mîncasem nimic de două zile, poate nici înainte, cine știe, dar asta a fost prea mult: am răsturnat-o pe jos, scârbit. Câțiva gândaci au ieșit temători de pe sub scânduri și s-a repezit la pasta maronie, flămânzi. Am întins mâna spre ei… și au fugit. Am tresărit și m-am întors.

Din adâncul tunelului venea fiara, în tăcere, cu pași înceți, de tigru, amușinând cu nările umflate. Am sărit în picioare și am fugit înfricoșat către lumină, iar el, ea, bestia, nu m-a urmărit afară din beznă. Nu încă.

 

A treia zi

În a treia zi, frica a venit și-n inimile englezilor. Odată cu dinții. M-am simțit mai puțin rușinat pentru propria-mi groază, dar nu și mai puțin frustrat, căci eu știam ce ne mănâncă morții, însă nu și cum să le-o spun briților. „Ce” e mult spus, întrucât numele nu i-l cunoșteam pe atunci, nici măcar pe cel al felului de fiară. Dar să revenim, iar mă pierd în șirul vorbelor.

Tot în firidă am dormit și-a doua noapte, chiar dacă tremuram de frică. Cea mai josnică teamă, la care omul civilizat nu se mai așteaptă de mii de ani nici măcar la război: aceea de a nu fi mâncat. Nu am avut cum să le spun ce mă frământă, așa că le-am întors spatele, m-am strecurat în nișa din perete (oare așa se simt mumiile în catacombe? înghesuite?) și am căzut într-un somn greu, lipsit de vise. De data asta nu m-au mai trezit urlete în germană, ci strigăte în graiul Albionului. M-am tras încetișor spre margine și am privit afară. Soldații erau adunați deasupra unui cadavru, sergentul și sublocotenentul altuia. Zbierau ceva unii la alții, cu glasuri tremurătoare.

Erau speriați. M-am apropiat de ei și am îngenuncheat lângă un mort. Avea burta despicată, dar nu de baionetă, căci în mijlocul pieptului i se vedea cauza morții, sub forma unei găuri de glonț. Nu, pântecele-i fusese mestecat. Ceva trăsese cu dinții, colții mai bine-zis, de curea, veston, cămașă, maieu și piele împreună, și le sfâșiase cu ușurință pe toate. Înhățase intestinele și le scosese, nu cu răbdare, ci-n grabă, mânat de foame poate, le mestecase și le înșirase resturile pe marginea pasajului, ca o cărare dezgustătoare, stacojie. M-am uitat spre sergent: și cadavrul de acolo pățise același lucru. Am urmat poteca de măruntaie omenești. Ducea la un al treilea mort, care nu mai avea mațele scoase, ci pulpa devorată, cu pantaloni și moletiere cu tot.

„Ghoul!” a exclamat unul dintre soldații al căror nume nu-l știu nici acum. Nici măcar fața nu i-am reținut-o și e prea mort ca să-l mai întreb ceva, „a damn ghoul!”. Nu știu ce-i ăla un gul, dar trebuie să vă spun că eram al dracului de acord cu tonul folosit. Sublocotenentul și sergentul s-au repezit să-l certe și să-l contrazică, strigând ceva despre câini (da, „dog” știu și eu) și i-am lăsat să se contrazică. Mi-am apropiat nasul de resturile de femur sfărâmate și-am pufnit: izul fiarei, cel de când m-a gustat în prima zi. Îi recunoșteam scuipatul scârbos, căci mirosea diferit de orice altceva. Nu știu să explic în cuvinte, a mucegai, a pastramă uscată și apoi infestată cu insecte… mi-e greu să descriu, dar l-am recunoscut: el era. M-am uitat mai de aproape la ce mai rămăsese din picior: marginea de carne sfâșiată, lipsită de sânge, păstra urme de colți. Triughiulari, mulți dar nu neapărat foarte ascuțiți, nici foarte mari. Colți buni de mestecat oase, ca la hiene, nu pentru ucis. Un necrofag.

Mă rog, mare deducție, doar tocmai mâncase cadavrele. Ce am remarcat însă deosebit, și din păcate nu am avut cum să le-o spun englezilor, era că dacă te uitai cu atenție se observa ceva de negăsit la vreo ființă de pe lumea aceasta. Și anume, că peste tot păruse să muște de câte două ori, la exact aceeași distanță, cu incredibilă precizie. Aceiași colți, în spatele acelorașiNu, astea nu erau două rânduri de mușcături cu un șir de dinți, ci invers: o singură mușcătură, dar de la o fiară cu două rânduri de dinți.

Am pus mâna pe mort și Mack roșcatul s-a grăbit spre mine. M-a plesnit peste palmă, roșu la față de mânie. L-am privit în tăcere, fără să dau înapoi, cum gesticula, răcnind ceva. Am înțeles că trupul acela sfâșiat îi fusese prieten, așa că m-am îndreptat, am ridicat mâinile în sus, cu palmele spre el, și i-am întors spatele. I-am simțit privirea în ceafă, dar m-am prefăcut că nu mă arde ca un fier roșu și m-am îndepărtat încet, calm. Ce credea, dobitocul, că o să încep și eu să mănânc din mort? Că o să-i iau ceasul, de parcă mi-ar fi folosit la ceva sub pământ?

Ca să fie clar că nu îmi mai pasă de mort, m-am prefăcut interesat de plăcile cenușii de granit de pe pereți. Iar asta mi-a adus aminte: ce erau literele imprimate în noroi sub cea sfărâmată de neamț? M-am grăbit spre gaura din zid, lăsând-i în plata Domnului pe englezoi și țipetele lor.

În humă nu se mai vedea nimic; se uscase. Am scos baioneta de la brâu, am strecurat-o sub lespedea vecină și am început să împing. Era grea. Oare de unde-au găsit plăci atât de regulate, dreptunghiulare, în mijlocul unei bătălii? Erau perfecte pentru căptușit pereții unui buncăr zguduit de obuze, dar să le fi adus din Germania? Greu de crezut.

Într-un final, placa s-a desprins și-a alunecat de-a lungul peretelui, lăsând peste celelalte o dâră umedă. Am prins-o cu ambele mâini și-am întors-o, iar răspunsul se afla acolo, gravat cu litere îngrijite, egale: „Louise Saichalle, 1814-1849”. Deci așa, domnilor „Germania e civilizată”, mi-am zis. Lespezile de pe mormintele catolice nu merită respect, nu? Sunt numai bune de făcut fortificații cu ele! Și vă mai mirați că ajungeți hrană pentru creaturi din iad… Din ce țintirim le-or fi furat, m-am întrebat atunci? Acum știu răspunsul, firește, dar atunci nu mi-a trecut prin cap. Nici nu am apucat să gândesc, oricum, căci m-am trezit iar cu malacul peste mine, certându-mă. Nici plăci nu am voie să scot de pe pereți? Dar ce-mi este permis?

Mi-era clar că mai nimic, așa că mi-am strecurat baioneta curată, sclipitoare, înapoi la centură, și m-am îndepărtat din nou de el, urmărit de privirile-i mânioase. Ca să scap, m-am strecurat înapoi în firidă și m-am întors cu fața la perete, ignorându-l. Și străduindu-mă să nu mă întorc la ceea ce tocmai văzusem pe marginea nișei, să nu ies afară ca să mă holbez. Să uit cu totul de forma vag imprimată pe perete.

O urmă de labă ca de câine, mai mare decât a oricărui dulău și cu gheare ca de tigru. Sprijinită pe zid de parcă s-ar fi rezemat tăcut cu ea în timp ce privise înăuntru. La mine.

A patra zi.

Din nou răcnete. Englezii se certau între ei. O bubuitură și-un uruit. Nu de deasupra, unde canonada continua la fel, ci dinăutru, de la noi. Alte răcnete, altă explozie, alt vuiet. Mi-am scos lama, am pus-o de-a lungul piciorului, ascunsă de palmă, și-am lunecat în culoar. Întâi, o uitătură fugară spre perete; urma nu mai era acolo, de parcă nici nu fusese vreodată.

Nu am avut timp să privesc mai atent, căci încă o trosnitură mi-a făcut urechile să țiuie și nările mi-au fremătat asaltate de mirosul de praf de pușcă. Felinarele din culoar s-au zgâlțâit și luminile li s-au prelins peste pereți, mistuite degrabă de bezna din tunelele laterale. Unul s-a spart cu un pocnet sec, firav, iar uleiul a început să-i curgă sfârâind, ars cu o miasmă ce atunci m-a făcut să mă gândesc, Dumnezeu știe de ce, la Iad. De parcă am putea ști cum miroase infernul, de parcă am mai avea simțuri…

Am clipit grăbit, scuturând din ochii uscați stropi de noroi ridicați de explozii. Praful a plutit câteva clipe deasupra scândurilor de pe jos în forme vălurite, fantomatice, apoi s-a așezat încetișor înapoi. M-am grăbit spre locul de unde venea zgomotul. Sublocotenentul, roșcovanul și unul dintre soldați tușeau, acoperiți de pământ din cap până în picioare, în dreptul unui morman de țărână care nu de mult fusese gura unei galerii. Cea de dincolo de ea arăta la fel: năruită, închisă pentru totdeauna. Ștearsă din existență la capătul acesta al lumii ei prelungi și întunecate; dacă și celălalt rămăsese închis sau dimpotrivă, tocmai acum se trezea la viață, nu puteam ști. La dracu, nici acum nu am habar, și doar între timp s-au întâmplat toate cele!

Doar cât de-o răsuflare-două a zăbovit tăcerea între noi. Apoi au început din nou să răcnească, prea iute și cu furie ca să înțeleg și eu vreun cuvânt. Sublocotenentul gesticula rugător, argumentând ceva. Mack cel solid se răstea mânios la toți, acoperindu-i cu mugetul vocii sale groase. Nerăbdător, l-a tras de umăr pe cel de-al treilea, care ținea într-o mână, departe de el de parcă ar fi dat să-l muște, o raniță din care se zăreau cozi de grenade. Deci asta se întâmpla! Închideau gurile de tunel!

Am dat să mă bag între ei înainte ca matahala cu păr roșu să-l plesnească pe lunganul blajin, dar asta nu a făcut decât să-i deturneze înverșunarea. De cum m-a zărit, i s-au bulbucat ochii, s-a repezit la mine și m-a apucat de gât, zbierând și împroșcându-mă cu stropi de salivă: „You damn spy! I know you brought the damned Huns and their fucking mongrels!”

Ofițerul s-a albit la față și s-a strecurat între noi, bălmăjind ceva cu gura prea moale ca să-i iasă vorbele întregi. Am înțeles totuși, și eu și Mack, că lunganul nu era de acord cu acuza și nici cu vreo pedeapsă, așa cum începeam să deslușesc într-un final că se împotrivise și la aruncarea în aer a pasajelor. Roșcovanul s-a mușcat de buză, pufnind pe nas, și m-a ridicat de parcă n-aș fi cântărit mai mult decât un copil. M-a zgâlțâit și m-a izbit de-un perete cu atâta putere încât o lespede s-a desprins și i-a căzut peste picior, sfărâmându-se în două.

Jeanne Chaperon, 1809-1828. O crăpătură șerpuită și zimțată, trecând printre zero și nouă.

Mack a scăpat un icnet și mi-a dat drumul pentru o clipă. A tras aer în piept și și-a înghițit nebunia ucigașă, după care a ridicat din nou mâna. Sublocotenentul i s-a pus în cale și l-a prins de încheietură, iar matahala a clătinat din cap și-a pufnit frustat. A făcut un gest scurt, poruncitor, către soldat și acesta s-a grăbit spre prima dintre cele două deschizături laterale rămase. Bruta a strigat către el: „Not that one yet, I want this skinny fucker to see what his friends did! The other one first!”

Lunganul a dat să se opună din nou, dar roșcovanul i-a aruncat o asemenea uitătură, că ofițerul a tăcut și-a dat înapoi. Mack m-a apucat de ceafă, nemilos, m-a ridicat pe jumătate și m-a târât după el, cu genunchii-mi lăsând o dâră de zdrențe peste scândurile umede. La marginea tunelului, m-a aruncat în față ca pe un gunoi și am căzut rău, izbind pietrișul cu bărbia. Am rămas câteva secunde amețit, pe jumătate afară, în lumina chioară, pe jumătate înăuntru, în întunericul mirosind a umezeală și pământ reavăn. Am stat nițel nemișcat, ascultând picuratul apei de undeva din adâncul pasajului și freamătul vag de prin pereți. După aceea ochii mi s-a obișnuit cu bezna și am văzut.

Ca și mine, sergentul era tot prins între două lumi, cu picioarele pe culoar, la lumină, și trunchiul în tenebrele tunelului. Cu fața în jos, afundată în mâzgă. Dincolo de el, răsturnat pe spate, cel de-al doilea soldat. M-am târât în patru labe spre subofițerul scund, însă când l-am ajuns am încremenit, lovit deodată de-un gând negru. M-am uitat speriat înspre adâncul beznei; dar nu, bestia nu mai era acolo. Am oftat ușurat și l-am întors pe sergent. I-am șters de peste pleoape stratul de noroi și m-am trezit privind drept în ochii cenușii, înghețați în moarte. Nu frică rămăsese prinsă în ea, ci o expresie amestecată de, cum să zic, „Nu cred așa ceva” cu „Ba pe-a mă-tii!”. Dinții-i erau și ei încleștați într-o expresie sfidătoare, iar pe o parte a gâtului avea gulerul sfâșiat, de unghii lungi sau gheare după cum arăta, și o vânătaie lungă și îngustă. M-am aplecat să văd mai bine: era mai groasă decât un bici sau sfoară, dar se încolăcea pe jumătate din beregată. Fusese strangulat, dar cu ce? Un obiect flexibil, după cum îi urmărea curbura de sub bărbie, însă care nu-i sfâșiase pielea, ci doar i-o strânsese cu tărie. Am privit în sus. Nici urmă de vreun ștreang improvizat. M-am uitat de-a lungul trupului: nimic, doar mîinile încleștate de parcă ar fi strâns ceva. M-am târât de-a lungul lui până la bocanci: nu mai era sfâșiat nimic, nicăieri, nici carne, nici uniformă. Nici o mușcătură, nici o tăietură. Doar șlițul îl avea desfăcut și bărbăția îi atârna flască, nevătămată. L-am apucat de-o moletieră și-am tras, iar Mack a răcnit „Oi!” și m-am oprit. Ce căutam văzusem deja: nici o vânătaie. Cu orice s-ar fi luptat sergentul, nu-l atacase de jos în sus, ci de sus în jos.

M-am ridicat și m-am uitat cu mai multă atenție la tavan. În pământul întărit, nimic. În scânduri, câteva găuri. Să fi fost piroane cândva acolo? Parcă erau prea mari orificiile. Să fi fost roase de insecte? Cam prea circulare, dar ce știu eu despre cari, termite ori alte alea? Poate așa rod, mi-am zis atunci. Sau poate nu. Și-atunci sunt gheare. Nelămurit, am îngenuncheat și m-am aplecat și asupra soldatului, iar pentru o clipă m-am dat înapoi instinctiv, surprins și speriat.

Spre deosebire de sergentul cu păr gri și ochi cenușii, pifanul bălai, doar un puștan care părea încă de anii liceului, era hărtănit bine. Îi lipsea un ochi, precum și o bucată de față din jurul orbitei sângerii și pline cu o pastă lipicioasă. Celălalt ochi era larg deschis, căscat de groază. I-am șters cu podul palmei furnicile care-l năpădiseră flămânde și i l-am închis. Mâinile le avea strânse la piept, într-un gest de apărare, care se vede că nu-i folosise la nimic. Deci el nu murise luptând, ci încercând să se ferească. L-am apucat de mâini ca să i le dau la o parte și am renunțat imediat: riscam să rămân cu ele în palme. M-am uitat mai atent: fuseseră întâi sfâșiate de sus în jos, probabil cu niște gheare, ori colți. Nu neapărat ascuțiți, cât puternici. După aceea antebrațele fuseseră devorate cu mâneci cu tot și osul sfârâmat în bucăți de mușcăturile îndârjite. De ce nu urlase de durerea probabil înfiorătoare?

Pentru că era deja mort, mi-am răspuns singur. Mi-am coborât privirile. Pântecele îl avea sfâșiat, cu mațele scoase afară, nu meticulos, ci animalic, în grabă de fiară flămândă. Dar și la asta ar fi urlat, deci nici smulgerea intestinelor nu a fost ceea ce l-a ucis. Mai jos, pantalonii erau coborâți pe vine. M-am întors scurt și am aruncat o privire spre prohabul sergentului. Oare de frică s-au dus împreună să se ușureze, unul pișându-se din picioare, pe jumătate la lumină, și celălalt ascuns în întuneric pentru o nevoie și mai rușinoasă? Sau alta era explicația pentru escapada în beznă a unui bărbat mai în vârstă și-a unui puștan cu păr bălai, de fetișcană? Una mai păcătoasă, care-a ispitit iadul aflat prea aproape aici, sub pământ? Nu știu nici acum, și de fapt nici nu mai contează.

Dar dacă nu sfâșierile îl uciseseră pe soldat, ce-o făcuse? Străfulgerat de-o bănuială, i-am dat și lui gulerul într-o parte. Nu, nici o vânătaie. Pe-o parte însă, patru puncte însângerate, într-un pătrat. M-am grăbit înapoi la sergent și m-am uitat mai cu atenție la vânătaie. Da, sub ea, un alt pătrat. Am întins mâna să le ating, ca să văd cât de adânci sunt…

… și m-am trezit pe spate, răsturnat de suflul exploziei din tunelul vecin. M-am ridicat câinește, clipind, și am simțit pe umăr strânsoarea dureroasă a roșcovanului. Doar pentru o clipă, apoi m-am izbit din nou de scândurile de pe mijlocul pasajului central, trântit cu ură. A urmat un șut sub coaste, care m-a răsturnat pe-o parte, încovoiat. Am ridicat pumnii în dreptul ochilor, pregătit să mă apăr, dar am văzut din malac doar spatele lat; deja se răstea la soldatul timorat, care încerca să-l contrazică. Ofițerul a apărut și el, pledând împreună cu celălalt și gesticulând către tunel. Poate că voia să-i înmormânteze, ori doar vedea nebunia de-a închide și ultima posibilă ieșire din buncăr. Nu mai contează. Și nu a avut vreo importanță nici pentru Mack: era prea grăbit să închidă calea nemților.

Voința lui, revărsată în răcnete, a triumfat. Tunelul a fost aruncat în aer și-am mai rămas doar cu pasajul central și cele două încăperi cu uși. Un soldat mic și-unul mare, cu o speranță plăpândă că bătălia de afară se va opri și apoi vom fi salvați; un sublocotenent lungan și moale și-un prizonier scheletic, amnezic; iar undeva, în pereți ori poate sub țărână, o nemiloasă fiară cu două feluri de colți. Unii ascuțiți pentru mușcat și alții puternici, de mestecat.

La asta s-a redus de-atunci lumea noastră. Iar în ziua următoare, cea dinainte de Sabat, chiar la mai puțin. De care Sabat? Nu, nu din cel evreiesc. Nu am zis deja că sunt catolic? Încep să uit, da, recunosc, mi-e tot mai greu să țin șirul de gânduri drept și cald, așa cum fac oamenii pe vreme de pace. Al meu e deja mai rece, mai uscat… mă rog, am fost. Catolic adică.

A cincea zi

Ieri, mai exact. De ieri am rămas fără două lucruri. Primul, bubuitul constant al barajului de artilerie de afară. De fapt, asta m-a și trezit: zăceam în firida mea, încolăcit într-un somn greu, lipsit de orice vise… de fapt, dacă mă gândesc, nu am avut niciodată vise de când m-am trezit în prima zi. Nici coșmaruri, nici imagini din viața pe care nu mi-o amintesc, nimic. Oare au fost ele atât de străine încât de visat, le-am visat, dar s-au devorat între ele, fără urmă? Sau poate mi-au fost furate de beznă? Mi s-au strecurat tenebrele în cap, prin nări și pe la colțul ochilor, le-au înhățat și le-au târât afară? Ori poate că aici, sub pământ, visele nici nu ajung, ci rămân blocate în craterele de afară și se învârt precum niște fiare încolțite, așteptând ca vreun soldat rătăcit să se arunce-n groapă și să i se repeadă-n suflet. Ori poate că pur și simplu nu mai visez eu. Și asta-i tot. Ar fi urât… vreau să visez, fie și coșmaruri. Nu pot fi mai rele decât ceea ce va urma acum.

Dar să revin. M-am trezit în nișa din perete și-am ascultat, cu inima strânsă. Șuierat, bum, zguduitură. Liniște. Liniște. Șuierat, bum, zguduitură. Obuzele nu mai vuiau într-un potop fără cap și coadă, ci cădeau doar ici-colo, răzlețe. Se încheia bătălia! Am țâșnit afară și m-am repezit către infirmerie, unde se încuiase ofițerul. Mai întâi, am aruncat o privire temătoare spre depozit, deja convins că o să se prăvale asupra mea roșcovanul. Dar nu, nu era nimeni. Mi-am continuat drumul pentru câțiva pași și m-am oprit. Ceva era în neregulă, dincolo de oprirea bombardamentului. Am privit în jur. Nimic. Am închis ochii și-am ascultat. Tot nimic. Atunci am tras aerul pe nas… asta era! Mirosea încă greu, a stătut, a ulei ars și vag a cordită. Se ridica deja și-un iz de putreziciune, dar asta era normal. Altceva se simțea nelalocul lui… firav, sărat, umed. M-am lăsat în patru labe și am văzut-o, de-abia observabilă în noroiul cleios care murdărise scândurile. O picătură de sânge. Am întins vârful arătătorului și-am atins-o. Era doar pe jumătate încleiată. Am dus-o pe limbă: sărat-dulceagă, fără gust de altceva, fără putoarea fiarei. M-am ridicat și m-am grăbit spre ușă, îngrijorat.

Era întredeschisă, doar puțin. Se deschidea spre înăuntru, dar când am împins în ea mi s-a opus: o bloca ceva greu. Am tras aer în piept, adunându-mi curajul; dacă înăuntru era ea, bestia? Am sprijinit umărul pe lemnul umed și mi-am forțat picioarele slăbănoage, până când, încet-încet, s-a deschis. Am pășit temător înăuntru și talpa a călcat pe ceva moale. Cu dinții strânși, m-am uitat întâi în cameră, ca să nu fiu luat prin surprindere de cine știe ce arătare. Încăperea era goală. Apoi mi-am împins voința-n piept și am privit în jos. Gheata-mi apăsa palma lunganului, murdărind-o cu mâzgă. Am ridicat piciorul cu iuțeală și m-am aplecat grăbit, deși deja bănuiam că era mort.

Și da, era. Nu demult: nu înțepenise încă, moartea nu apucase să-i fure moliciunea și să-l transforme într-un obiect. Mai era deocamdată om, fie el și fără viață, și nu o grămadă de carne. Am îngenuncheat și i-am ridicat mâna stângă, după care i-am lăsat-o pe piept. Avea palma pe jumătate strânsă de parcă ar fi încercat să țină ceva alunecos, care însă i-a scăpat. Dacă în ea i-o fi rămas vreo urmă, nu am mai putut vedea: era murdară de noroiul de pe talpa mea. I-am ridicat-o pe cealaltă. Dreapta era încleștată complet, cu degetele albe de puterea strânsorii și unghiile înfipte în piele, cu atâta îndârjire o contractase. I-am deschis-o. Nu avea urme de nimic și era strânsă în jurul unui obiect. L-am apucat și l-am adus la lumină – o cruciuliță de lemn, sfărâmată de apăsare. Neatent, am strecurat-o în buzunar.

Da, uite, e aici încă. Două V-uri inegale, fără nimic sacru până nu le pui împreună.

Nu era mâncat. I-am studiat corpul de sus până jos. Neatins. Am tras încetișor de guler, și iată că erau chiar acolo: vânătaia prelungă, pătratul din patru înțepături roșiatice. Nimic altceva. M-am strecurat pe lângă el și-am cercetat infirmeria. Nimic deosebit, nici pe paturi, nici sub ele. Urme nicăieri: pe pereți nu, pe tavan nici atât, pe jos, peste pământul bătătorit, nimic. Ceea ce se întâmplase avusese clar loc doar în ușă, nu și înăuntru. Pe măsuță, un mic obiect întunecat. Biblia lui de buzunar. Da, e și ea aici, lângă cruce… de ce n-ar fi? Ceea ce bântuie acest buncăr nu se teme de-o strânsură de foi, ori de niște fărâmături de lemn.

M-am întors la ușă și i-am privit balamalele, apoi tocul de lemn cioplit grosolan. Mai mult decât împingerea mea, ușa nu părea să fi fost forțată. Cumva, fiara l-a convins pe lungan să-i deschidă de bunăvoie, mi-am zis atunci. Deci a venit de pe culoar, i-a grăit poate, l-a prins la ușă și l-a ucis. Dar de ce nu l-a mâncat?

Îngândurat, am privit în sus, spre felinarul agățat de-un cârlig înfipt în ramă. Pâlpâia bolnăvicios ca toate din buncăr, arzând tot mai firav în aerul din ce în ce mai greu. Dar, totuși, mai strălucea cât de cât. Mi-am dat seama atunci de ceva: sergentul și sublocotenentul uciși se aflau la lumină; omorâți cu vânătăi pe gât și mușcați doar cu patru dinți. Soldatul și cadavrele fuseseră devorați… și se aflaseră în întuneric. Sau cel puțin penumbră. Deci fiara ucidea c-un rând de dinți, fie beznă au ba, dar pentru hrănit, pentru a-și scoate la iveală celălalt rând de colți, cel pentru sfâșiat și mestecat, avea nevoie de tenebre. Oare era instinct de supraviețuire? Atunci nu putea fi demonică, ci animal viu. Totuși, poate că de fapt nu-și schimba doar dinții, ci cumva se transforma cu totul în forme diferite. Iar pentru metamorfoză se înbuiba cu întuneric. Și-atunci era din iad.

Frustrat, am dat să ies, strecurându-mă prin deschizătura dintre ușă și perete, și m-am oprit. Eu aveam loc să trec doar oblic, deși eram, și sunt, slab ca un țâr. Asta după ce m-am împins eu în poartă. Dar atunci fiara, ființa care l-a ucis pe ofițer și nu era înăuntru… cum naiba a ieșit? El era căzut dincolo de ușă; deci ori mușcătura bestiei e atât de veninoasă că l-a omorât pe loc și s-a prăbușit singur, ori l-a mușcat înăuntru, așa cum și părea mai credibil… și atunci cum s-a strecurat afară?

Da, știu că știm acum. Dar stricăm povestea. Îmi plac poveștile, doar astea ne-au mai rămas, nu?

Oricum, atunci nu am apucat să răspund, întrerupt de strigătele malacului. Am ieșit grăbit și am privit spre depozit. Stătea în ușă, confuz, cu pușca ridicată la brâu și degetul pe trăgaci. Zbiera numele celuilalt soldat, cel speriat. Harry. Da, cel care zace acolo în colț, mă rog, ce-a mai rămas din el. Dar atunci Harry nu zăcea, și nu numai că nu răspundea, dar nici măcar nu se vedea nicăieri. De parcă l-ar fi înghițit pământul… nu, asta nu-i o descriere bună, eram deja cu toții înghițiți de pământ. De parcă s-ar fi evaporat, să zicem. Nu plânge, el e cel norocos, a murit repede, chiar dacă urât. Sau plângi de frică? Da, atunci motivele-s cât se poate de bune.

Deci Harry nu era nicăieri, iar matahala striga după el, înfricoșat. Iar panica și degetul pe trăgaci nu prea-s o combinație bună, așa că m-am grăbit să mă îndrept spre picătura de sânge, cu degetul ațintit spre ea. Mack s-a apropiat, bănuitor. Mi-a pus țeava în piept și-a mormăit ceva. M-am retras cu mâinile sus, și atunci s-a aplecat și-a văzut și el urma. A pornit încetișor de-a lungul culoarului, cu capul plecat, ocolind cu grijă cadavrele care începuseră deja să se umfle, ca niște meseni chercheliți și buhăiți de merinde proaste. „Ah!” a exclamat la un moment dat și s-a lăsat într-un genunchi. S-a ridicat repede și-a continuat, mai grăbit, iar eu m-am repezit să văd ce găsise. O altă picătură de sânge, cu niște fărâme minuscule albicioase. Frânturi de os. Când am ridicat ochii, l-am văzut oprit în dreptul peretelui, respirând greu, cu arma ridicată la umăr. Se uita drept în gura de tunel, deschisă și întunecată precum…

Am înțeles deodată ce-l înspăimântase. Era deschisă. Fusese năruită de explozibilii lor, iar acum era, ei bine, deschisă. Am dat să mă apropii, dar a ațintit pușca spre mine și-a început să urle: „You let them in? Ha?!” L-am privit fără să înțeleg nimic. „Lait de mine?” Ce prostie o mai fi și asta, lapte de mină? Și de unde să i-l scot eu? Am clătinat energic din cap, și hotărârea de pe chipul meu trebuie că l-o fi convins măcar pe jumătate, căci nu a tras. A fluturat totuși arma întâi spre mine, poruncitor, apoi către perete, și am înțeles. Nu avea încredere să mă ia cu el, voia să mă întorc în firidă. Am ridicat din umeri și m-am supus. El a înhățat un felinar și s-a strecurat înăutru.

Am așteptat nițel, după care m-am apropiat de gaura întunecată. Țărâna era revărsată dinspre înăuntru spre afară, deci într-adevăr ceva ieșise de-acolo. Era beznă în văgăună și mirosea urât, așa că nu l-am urmat, ci chiar m-am îndreptat spre nișa mea.

Din ea a lunecat lent afară o labă uriașă, cu gheare enorme de câine. Inima mi-a tresărit în piept și de frică m-am împleticit și m-am lipit de perete, iar pe spate am simțit răceala umedă a lespezilor. Cum face mintea în situații de groază, s-a gândit atunci la ceva ce nu mă ajuta cu nimic. Oare ce scrie pe piatră? Ce mort a dormit sub ea și unde moțăie el acum, rămas fără nume? Oare cei trecuți dincolo își mai amintesc ei cum i-a chemat, sau au nevoie tocmai de placă pentru aducere-aminte? Iar fără ea sunt blestemați la uitare pentru totdeauna, damnați să nu știe niciodată cine-au fost, cine sunt încă?

Fiara a început să iasă din firidă, încetișor, fără vreun zgomot. M-am holbat amuțit la labele monstruoase și ghearele lor puternice; mi-era clar cine săpase cu atâta ușurință vizuina prin care orbecăia acum roșcovanul. Capul bestial a răsărit între umerii musculoși, cu blana plină de noroi, și țepi tari i s-au ridicat la ceafă într-o parodie dezgustătoare a unei coame de leu. Botul i-a rânjit și s-a deschis, lăsând limba vineție să alunece printre cele două rânduri de dinți triunghiulari gălbui. Avea sânge pe ea, și resturi de carne printre dinți, iar pe la colțurile gurii i se scurgeau câte un firicel de salivă negricioasă, amestecată-n stropi cu pete albicioase. Măduvă poate, ori creier.

Nici urmă de patru colți ascuțiți, pentru mușcat, mi-am zis. Să aibă trei rânduri de colți? Dar suntem pe coridor, la lumină… și totuși e-n forma de fiară, mi-am zis. O să mor chiar acum, m-am gândit, și nici măcar n-o să înțeleg nimic din nimic, fiindcă tot ce am presupus s-a dovedit a fi greșit.

Dar am înțeles. Am priceput adevărul fiindcă mi s-a spus. Mi s-a arătat, mai exact.

Iar am luat-o pe arătură. Să revenim.

Bestia s-a apropiat de mine. Era atât de mare că, în patru labe și nu ridicată-n două, umerii ei tot erau mai sus decât ai mei. Ochii-i complet negri, cu iriși galbeni înguști cât un punct, mă priveau de sus în jos. Iar în ei se vedea… tristețe. Pentru ce o să-mi facă? O să-mi sfărâme oasele, o să-mi despice pielea și mațele și-o să-mi tragă carnea-n fâșii… în timp ce varsă lacrimi de crocodil? Am închis ochii. I-am simțit întâi putoarea, după care limba aluncându-mi peste obraz și ceva ascuțit împungându-mă în piept. Vârful unei gheare.

A șasea zi

Sabatul. Sfârșitul începutului și începutul sfârșitului. Dar trișez, Mack, firește. De ce nu aș face-o? Cât de mare ar fi păcatul minciunii față de restul pe care le duc în suflet? Trișez pentru că o să încep cu ce s-a întâmplat în ziua a cincea, ieri, nu azi, fiindcă este despre ce s-a făptuit acum. Ce tocmai am făcut noi doi. Tu plângi; eu nu nici mai am lacrimi. Care-i mai blestemat?

Ieri fiara nu m-a ucis, ci mi-a dat viață. Cu gheara nu pieptu-mi l-a sfâșiat, ci pe al ei. Cu ochii închiși, am simțit cum își retrage laba și-așteaptă. Înfricoșat, m-am chircit și am strâns și mai tare pleoapele… pentru o vreme. Dar știi cum sunt oamenii, Mack, curiozitatea e mai puternică și decât frica de cea mai îngrozitoare moarte. Tu nu ai pornit ieri într-o văgăună necunoscută? Vezi? Deci am deschis până la urmă ochii, iar fiara stătea în șezut și mă privea. Nu feroce, mai degrabă cu răbdare. Ce voia de la mine, m-am întrebat? Am clătinat din cap, neștiutor, și pe cuvântul meu că a oftat. Nu cum pufnește un câine, ci cum oftează cineva exasperat, când se așteaptă de la tine să știi un răspuns elementar, simplu ca bună-ziua, iar tu ești prost și încăpățânat și nu-l știi. Nu, nu vorbesc de tine acum, ci de mine atunci. Și de bestie.

M-a privit, a oftat și-a strâns din cele două rânduri de colți, clănțănind. S-a ridicat și m-a împins cu botul dintr-o parte. Fiecare falcă a sa era cât trunchiul meu și m-ar fi rupt în două doar cu o îmbucătură. A, da, uit că-l vezi chiar acum, acolo în colț, mâncând din Harry. Și, chiar și așa cu susul în jos, poți desluși cât e de mare, nu mai insist. M-a împins și am alunecat un pas. M-a împins din nou și am înțeles că vrea să merg, așa că am mers. Paișpe pași, țin minte exact, până când un mârâit al său m-a făcut să mă opresc.

S-a apropiat de perete și eu m-am ferit de el, tremurând. A întins laba și-a tras de una dintre pietrele funerare înfipte de nemți în perete, iar lespedea a căzut. A întors-o și-a împins-o spre mine. „Louis Laterre” scria pe ea, ”1789-1815. Sergent, Batalionul XXIV.” M-a privit, așteptând ceva. Am clătinat din cap. A oftat din nou și-a întins o gheară, cu care a scrijelit un X peste nume. Și-a dus apoi laba la piept și-a înfipt-o, prin blană și piele, până în carne. A tras oblic o dungă, a scos gheara însângerată – avea sânge roșu, eu mă așteptam la vreo păcură smoloasă – și a sfâșiat din nou invers. Un X. Litera X pe nume, X pe el…

„Louis!” am exclamat, înțelegând. „Louis ești tu!”

Și-a rânjit colții. A arătat după aceea lespedea de lângă golul rămas în perete. Am așteptat o clipă s-o smulgă, dar nu a făcut-o: s-a uitat la mine, plimbând de câteva ori privirea între mâna mea și piatră. M-am supus. Voia s-o trag eu pe aceea, așa că am apucat-o, zdrelindu-mi pielea de pe degete, și-am tras de ea până a căzut.

Am întors-o. „Charles Javoux, 1778-1815. Locotenent, Batalionul XXIV.” Un prieten de-al lui? Aceeași unitate, același an al morții. Au murit împreună pe vremea Împăratului, glorie lui, iar unul dintre ei s-a transformat în… cum ziceau englezii? Ghoul. Dar de ce? Ce blestem s-a aruncat asupră-i, din ce ură? Ce l-a trezit tocmai acum, flămând?

L-am privit întrebător. Și-a lăsat capul în jos și-a rămas așa câteva clipe, tăcut. S-a apropiat de mine fără a mă privi în ochi și și-a trecut laba peste Charles, zgâriind un V. Mi-a prins dintr-o dată antebrațul între colți, cu surprinzătoare blândețe, și l-a ridicat. A tras cu gheara peste pielea mea albicioasă, iar un V cenușiu s-a conturat clar, lăsând să se reverse un șuvoi de sânge de un roșu viu, proaspăt.

„Eu? Vrei să spui că eu sunt…locotenentul Charles?”

Și știi ce a făcut atunci? Mi-a luat mâna și a lipit-o de pieptul lui, iar sângele său întunecat s-a amestecat cu cel stacojiu aprins care curgea din mine. Și-atunci mi-am amintit, Mack, mi-am amintit totul. Mi-am adus aminte cu cât devotament l-am iubit amândoi pe Napoleon și i-am urât dușmanii din ticălosul Albion, cum am luptat împreună prin atâtea nenorocite campanii și câți viteji au murit în jurul nostru, iar noi am scăpat și-am continuat să trăim. Și să luptăm, și să fim totul unul pentru celălalt. Până când am ajuns nu doar prieteni, nu doar camarazi, nu doar ofițer și sergent, ci frați. Frați de sânge.

Mi-am amintit cum ne-ați luat prizonieri, iar pe el l-ați bătut cu bâte și v-ați pus câinii să-l muște, iar apoi, inconștient, l-ați îngropat de viu în curtea bisericii acelea ruinate. Da, clădirea aia urâtă din cărămidă gălbuie, care încă de-atunci, abandonată-n mijlocul micuțului țintirim, părea pe jumătate trecută în altă lume. Cimitirul a crescut mult după bătălie, dar capela s-a dârâmat tot mai tare, până nu a mai rămas nimic din ea. Decât poate fundațiile din piatră de râu, iar acum lupta de deasupra le-a frământat și pe ele-n clisă de s-a dus totul. În afară de pietrele funerare și morții de sub ele… iar lespezile le-au dărâmat nemții, ca să-și facă buncăr.

De unde știu că fundațiile erau din pietre de râu, ai întreba dacă ai mai avea limbă? Știu fiindcă m-ați închis în cripta ei și ați plecat, râzând. Eram tânăr, iubeam o femeie acasă, aveam părinți. Nu voiam să mor. După prima săptămână de foame am desfăcut firidele din pereți și-am scos afară cadavrele preoților. Din unii mai erau doar oase, dar alții mai aveau carne uscată și am făcut ce trebuia să fac. Pentru a rezista până vine salvarea… care nu a mai venit. „La Grande Armee” o sfărâmaseți voi la Waterloo și ei s-au împrăștiat peste câmpiile Belgiei și-au fugit spre Franța. Și după mine n-au mai venit. Tot Belgia îi zice și-acum? Cine știe… pământ rău, însetat de sânge și suferință. Nu se mai satură.

Salvarea nu a venit de la francezi, Mack, iar carnea moartă s-a terminat. Și-atunci am urlat de furie, am strigat că nu vreau să pier, l-am blestemat pe Dumnezeu și-am jurat să accept orice, doar să nu dispar întru uitare. Iar ce sălășluia pe undeva, pe-aproape, m-a auzit. Și noaptea a venit el. Ea? Nu știu. Îmi amintesc gratiile de la ferestruica beciului. De-abia îmi puteam băga antebrațul printre ele, dar creatura a reușit să intre… văd și-acum în fața ochilor încolăcirea ei șerpească, hipnotică, aud și-acum fâșâitul solzilor peste barele ruginite pe când se contorsiona, strecurându-se prin acel spațiu îngust. Aripi? Da. Avea aripi ca de liliac, măcar atât au nimerit legendele. Mari, uite, cât ale mele. Îți plac? Doare când le întind, dar poate că o să treacă. Măcar acum simt din nou, după Sabat, și durere și foame. Poate cu timpul se vor întoarce și visele… sau poate nu. Nu mai urla, nu te aude nimeni aici, sub pământ.

Știi ce putere de nedescris are sângele? Uite, al lui Louis mi-a spus de îndată povestea toată: nu vreun blestem l-a legat de viață, ci dragostea. Iubirea aceea de frați de sânge și datoria sergentului de a nu-și abandona locotenentul nici măcar în moarte. Din devotament a acceptat să fie ceea ce-a ajuns, să îndure tristețea de-a se vedea un monstru hâd, flămând după cadavre. Dar oare monstru-i acest gul, care și-a dăruit și sufletul damnării ca să nu-și încalce simțul datoriei? Și oare monstru-s eu, însetat de sânge și răzbunare? Nu-i dreaptă ea, Mack?

Da, am patru colți ascuțiți, i-ai simțit când ți-am smuls buzele și limba. Durere ai simțit, dar poate fi o senzație dulce, o țin minte de când s-a aplecat asupra mea vampirul, când m-a încolăcit cu trupul de șarpe și m-a acoperit sub aripile negre… clipa în care mi-a dăruit sărutul nemuririi. Monstru n-a fost nici el, poate, cine știe ce orori l-au creat; monștri sunt oamenii de-afară, care se sfârtecă sub săbii și gloanțe și ghiulele. Și nu le mai ajunge.

A, și sângele tău a avut putere, Mack. Îngroșat de ură și-aroganță, a înnegrit țărâna pe care-am trasat pentagrama pentru vrăjitoresc sabat și-a otrăvit-o, dar a funcționat. Picură în continuare din tine, și o s-o mai facă mult timp, căci am nevoie ca legătura să se lungească până mă satur. Da, tu vei muri până la urmă. Va dura și va durea și lacrimile-ți nu ajută la nimic, dar în cârlig voi atârna cu capul în jos vreun alt englez, și altul, și altul, iar poarta va rămâne deschisă. Până când? Nu știu. Mi-e greu să mai gândesc, potopit de pofta asta roșie care-mi încețoșează mintea.

Mai devreme, Louis a săpat ieșirea din buncăr. Cu ghearele alea, nici nu i-a fost greu. Am scos capul afară și știi ce-am văzut în noapte? Nu departe, o tranșee plină cu englezi. În ochii mei de șarpe cu aripi arătau ca un fluviu de sânge, cald, delicios, fremătător, prins într-o matcă de clisă. Crezi că în atâta moarte, când pier și dispar mii de soldați zilnic, se va observa câte unul luat de mine? Sau altul, pentru gul? Sau zece, ori o sută? Nu, eu nu cred. Când se va termina războiul, noi vom dormi. Și-apoi va veni cu siguranță vreun alt război, englezii se vor întoarce, iar eu și Louis ne vom trezi din nou. Fără amintiri, mă tem, dar ne vom regăsi cumva. Camarazi până la moarte… și dincolo de ea.

Nu mai plânge, Mack. Nu ajută la nimic. Uite, am în buzunar o biblie și-o cruce spartă. Le vrei? Cică-s bune pentru oprit monștrii…