Decembrie 1989
Dacă ar fi fost să fotografiez Bucureștiul pentru ilustrate singurul moment care m-ar fi inspirat ar fi fost iarna, imediat după ce a nins, când albul imaculat ar fi dat un aer meditativ și misterios unui oraș altfel cenușiu și depresiv. I-am spus chestia asta lui Vlad și a râs.
— Mai ai până să devii fotograf adevărat. Deocamdată ești încă la categoria amatori. Vezi frumosul doar atunci când ți se oferă pe tavă. Ochiul tău trebuie să descopere comori estetice acolo unde acestea sunt mai ascunse. Așa se face că uneori, pozele sunt mai frumoase decât locul în sine.
— Mie îmi pare asta un fel de înșelătorie, am protestat strâmbând din nas. E ca în zicala aia: nu există mirese urâte, ci doar miri insuficient de beți.
— Asta ca să nu mai spun de fotografi nepricepuți, replică Vlad râzând…
Era un decembrie rece și gri. Zvonuri despre mișcări de protest legate de persecutarea pastorului László Tőkés în Timișoara circulau șoptite la coadă la pâine și ascultate seara, în surdină, la Radio Europa Liberă. Iar eu eram ușor deprimată. Pe Trocan abia dacă îl mai vedeam. Îmi spusese ceva despre un proiect la care lucra și era prins. Dar nu îl crezusem. Aveam senzația că se ascunde de mine și asta mă irita la culme. La muncă și la școală lucrurile mergeau acceptabil, dar eu nu mai reușeam să găsesc nimic interesant de fotografiat. Vlad îmi inventase un proiect: fotografia săptămânii. În fiecare săptămână trebuia să găsesc ceva ce merita fotografiat sau ceva căruia fotografia în sine ar fi putut să îi confere valoare. În ultimele două săptămâni nu reușisem să găsesc nimic care să mă inspire, iar Vlad nu accepta așa ceva. Spunea că devenisem leneșă din punct de vedere estetic.
Îl urmăream reamenajând studioul. Avea un amic scenograf la Teatrul Național și așa aflase că cei de acolo voiau să caseze niște decoruri vechi și degradate. Dăduse o raită și alesese câteva chestii: un scaun vechi tapițat cu catifea roșie, un panou pe care era desenată grădina unei cafenele de pe la 1800, câteva costume vechi. Le restaurase pe banii lui și acum organiza studioul pentru a oferi posibilitatea unor fotografii „de epocă”. În zilele noastre poți face fotografii în costume și decoruri istorice în orice oraș și stațiune turistică, dar pe vremea aceea era o chestie inedită.
— Ajută-mă să ridic panoul și spune-mi de ce ești bosumflată.
În timp ce ne străduiam să fixăm cele patru bucăți care compuneau panoul decorativ la locul lor pe perete, i-am povestit lui Vlad despre absențele misterioase ale iubitului meu. Bărbatul cocoțat pe birou zâmbi îngăduitor.
— Voi, femeile, sunteți ca niște pisici.
— Ce vrei să spui?
— Ai văzut vreodată o mâță care a prins un șoarece? Nu îl omoară pe loc, ci doar îl amețește un pic. Îl lasă să-și revină. Speriat și dezorientat, ăla încearcă să fugă. Pisica îi lasă un mic avans și apoi se repede și îi mai articulează o labă. Și tot așa, până când amărâtul moare.
M-am uitat urât el.
— Clar, azi nu ești în pasa ta creativă, replică Vlad la îmbufnarea mea. Era o metaforă. Ce vreau să spun este că voi femeile sunteți îngrozitor de posesive. În special la prima relație. Lasă omul să respire. Te va aprecia mai mult dacă îi vei respecta nevoia de a fi și fără tine din când în când. Asta ca să nu mai spun că, pe măsură ce va avansa relația, vei descoperi că și tu ai nevoie de timp pentru tine, departe de el.
Așa mi-a trebuit, dacă m-a ros în cur să fac confesiuni unui bărbat. Mustăceam nemulțumită, privindu-l pe Vlad luptându-se cu un cui și un ciocan. Arătau în mâinile lui ca un ceainic în mâna unui extraterestru. Așa ceva nu trebuia ratat. Am luat pe furiș aparatul de fotografiat și blițul, am făcut setările cât mai repede cu putință și am început să îi fac poze.
— Fotografia săptămânii, am zis zâmbind. „Nașterea studioului Vlad Lascăr”.
— Trișezi.
— De ce? N-ai spus niciodată că locul de muncă este exclus din proiect.
— Ok, te-ai distrat suficient? Acum lasă aparatul și urcă-te pe birou. Am nevoie de ajutor. Vreau să susții panoul până când reușesc să îl fixez de perete.
— Ai grijă să nu te lovești cu ciocanul peste degete, am zis în timp ce mă cățăram pe mobilier.
— O să fiu atent. Deși, văd că ai ieșit din pana de inspirație, deci, la o adică, ai putea să îmi ții locul.
O vreme am continuat să așezăm noile decoruri în studio. Încercam să îmi fac curaj să articulez marea rugăminte pe care voiam să o adresez lui Vlad. Nu îmi găseam cuvintele, așa că lustruiam până la strălucire piesele de mobilier proaspăt asamblate.
— Ok, m-ai convins. Ești o gospodină desăvârșită, obsedată de curățenie. Acum zi ce ai pe suflet.
— Ce să mai am pe suflet?
— Hai că te învârți în jurul cozii de ceva vreme. Ce ești așa de jenată? Doar nu vrei să îmi propui să fugim în lume ca doi îndrăgostiți… mustăci el.
— Nu chiar… Vreau să te rog să declarăm Crăciunul zi de lucru obișnuită. Oricum pică luni, deci nu ar fi nimic neobișnuit…
— Cine naiba crezi că o să vină să își facă poze pe 25 decembrie?
— Nu cred că va veni nimeni. Oricum nu se prea înghesuie lumea nici în restul zilelor. Doar că nu prea am chef să stau acasă de sărbători. Sunt primele fără Iulian și va fi ciudat și trist. Promit să fac cinste. Am învățat să fac ciocolată de casă. Te rog…
Vlad a venit și m-a îmbrățișat, m-a sărutat pe frunte, și a răspuns cu voce joasă:
— Știu că nu e răspunsul pe care vrei să îl auzi, copile, dar nu…
— De ce? m-am smiorcăit eu. Ai planuri de Crăciun?
— Nu cine știe ce… răspunde zâmbind trist.
— Atunci? De ce să stai singur?
— Eu nu am, dar tu ai. Ai o familie pentru care acest Crăciun va fi o încercare nedreaptă și oribilă. Iar tu va trebui să fii acolo. Mama și tatăl tău au nevoie de tine. Știu că tu ți-ai dori să fugi la capătul lumii, dar de data asta nu se poate…
— Atunci vino și tu la noi…
— Nu cred că e o idee bună. Ar fi stânjenitor pentru familia ta. Nimeni nu vrea să își manifeste durerea cu un străin de față. Pe de altă parte o durere ca a voastră nu prea poate fi înăbușită. Mai ales de sărbători. În plus probabil că va fi și Trocan cu voi și nu cred că vrea să mă vadă acolo de Crăciun.
— Crezi că va fi cu noi? Nu a mai dat un semn de viață de zile bune. În plus, are și el familie…
— Ana…
Am oftat resemnată.
— Tu ce vei face?
— Am un fost coleg de liceu la Giurgiu. A divorțat la începutul anului și nu vrea să petreacă sărbătorile de unul singur. Ne vom îmbăta și ne vom aminti nebuniile tinereții. Patetic, dar măcar nu vom fi singuri.
N-am mai zis nimic. Am acceptat refuzul lui Vlad fără să mai comentez. Începeam să mă obișnuiesc cu ideea că, în momentele importante, bărbații spun „nu”. Am încheiat ziua de muncă fără tragere de inimă și am plecat acasă. Acolo am avut parte de o surpriză. Eram așteptată de Troci, care se sprijinea de un brad. Era mândru din cale-afară că făcuse rost de el. Pe vremea aia era o performanță să faci rost de brad înainte de Crăciun. În dorința de a omorî orice tradiție legată de religie, autoritățile comuniste aduceau brazi pe piață cu puțin înainte de Anul nou, singura sărbătoare de iarnă oficială. Trocan îi convinsese pe ai mei că fratele meu și-ar fi dorit să petrecem sărbătorile așa cum se cuvine. Începusem să fac alergie la enunțul „Iulian și-ar fi dorit să…”. Mi se părea o cretineală. Iulian nu și-a închipuit niciodată că avea să moară înainte de a împlini 25 de ani așa că nu a formulat nici un fel de dorințe pentru urmașii săi. Dar în cazul acela era foarte probabil ca iubitul meu să fi avut dreptate. Iulian fusese, de mic copil, un mare iubitor de sărbători hibernale. Pe de o parte pentru că adora să împodobească pomul cu tata. Era singurul moment din an când se înțelegeau perfect. Iar pe de altă parte, imediat după Crăciun venea mini vacanța de schi, iar fratele meu era un pasionat al acestui sport.
Am simțit că familia se aștepta să fiu entuziasmată de pregătirile pentru sărbători, așa că am mimat cu succes. Dar adevărul era că toată agitația aceea mi se părea artificială și cumva fără rost. Dincolo de brad, bucate și colinde, realitatea rămânea aceeași: la masa noastră era un loc gol. Un loc ce nu avea să se mai umple niciodată.
Ce nu știam nici eu, nici părinții mei, era că ne străduiam să ne pregătim pentru un Crăciun care nu avea să mai vină. Cel puțin nu așa cum îl știam noi.
Pe la jumătatea lunii decembrie tensiunea devenise aproape palpabilă. Timișoara era pe buzele tuturor. Circulau zvonuri despre arestări în masă operate de Securitate. În capitală, poliția era mai prezentă pe străzi ca niciodată. În Banat lucrurile au degenerat. Autoritățile au intervenit în forță asupra celor care protestau împotriva evacuării pastorului Tőkés. S-a lăsat cu morți și răniți. Situația nu mai putea fi mușamalizată, așa că în seara de 20 decembrie Ceaușescu, întors de urgență din vizita oficială în Iran, a apărut la televizor și a oferit o versiune profund cosmetizată a evenimentelor. Oficial, o mână de anarhiști se opuneau ducerii la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești de evacuare a pastorului, iar armata a intervenit pentru că aceștia au devenit violenți, distrugând bunurile poporului și atacând forțele de ordine. Scena de pe ecranul televizorului era sinistră și ridicolă în același timp. Ceaușescu, nevastă-sa și câțiva membrii ai Comitetului Central stăteau în studio, în picioare, vrând să pară duri și determinați. Dar erau atât de palizi, încât aduceau cu niște strigoi speriați. Din acest moment protestul din Timișoara nu mai era o mișcare izolată despre care se vorbea în șoaptă. Era o realitate palpabilă, oficială. Și era evident că situația era scăpată din mână, de vreme ce mahării comuniști deciseseră să ofere publicului o versiune oficială a evenimentelor. Discursul dictatorului a durat puțin sub 10 minute. Cred că a fost cel mai urmărit discurs televizat al lui Ceaușescu. Îmi amintesc că mă domina un sentiment de panică crescândă. Tata privea atât de țeapăn ecranul televizorului, mama se oprise în cadrul ușii cu mâna la gură. Numai Trocan părea deosebit de surescitat. Ca și cum ar fi așteptat acest moment de mult. Se agita pe canapea. Ar fi intrat în televizor, dacă ar fi putut. La sfârșitul discursului a murmurat:
— A început…
