Lumea se împotmolise într-o toamnă fără sfârșit. Oamenii dormeau din ce în ce mai mult, de parcă un somn de moarte cuprinsese întreg Pământul, iar soarele se mijea mic pe cer, dincolo de nori funerari care nu plecau cât era ziua de lungă. La sobele caselor, bătrânii șopteau nume demult uitate , pomeneau de lucruri îngropate în pământ înainte de Potop sau căzute din cer când lumea era tânără. Noaptea venea devreme și oamenii trăgeau îngrijorați zăbrelele peste ferestrele luminoase, împrăștiate prin orașul negru precum stelele în cosmos. Luna plină se încăpățâna să mai apună sau să își reia lunația firească, albă ca și cum murise și ea. Sfârșitul lumii parcă venise fără ca nimeni să își dea seama, oprise timpul în loc, ținându-i pe toți prizonieri, să vadă spectacolul final în toată grozăvia lui.
În asemenea vremuri, vistiernicul Aristotel Caragea păstra tabieturile unui om educat și o poftă pentru visare, într-o lume care își pierduse minunile. În fiecare dimineață rece, imediat după ce se trezea, obișnuia să își pregătească prima narghilea – un amestec ușor de melase aromate, tutun și nelipsitul opiu. Să îmblânzească ziua, nu altceva. Până la amiază se ocupa de îndatoririle lui de dregător, treburi de multe ori plictisitoare și fără capăt care îl cufundau în munți de hârtii sau îl surghiuneau la tot felul de întrevederi cu oameni neplăcuți. Toate aceste nu făceau decât să îl întărâte și mai mult. Astfel, întotdeauna aștepta cu nerăbdare a doua jumătate a zilei.
La amiază, de obicei, lua prânzul în sufrageria casei sale din ulița Ișlicarilor, la masa de lemn greu, frumos lucrat, cu scaune înalte, căptușite. Apoi, sătul și cu afacerile zilei încheiate, punea sluga să tragă draperiile de catifea groasă peste ferestre, după care se afuma a doua oară, de data asta dintr-o lulea umplută-vârf cu afion chior, rășinos și înmiresmat, menit să alunge neliniștile adunate până atunci. Socotea că merita această mângâiere după corvezile vistierniciei.
După amiezile și le petrecea în diferite stări de somn și euforie, pierdut printre minunate închipuiri, în contemplarea unei opere de artă sau alteia, sau în lecturi adânci ale feluritelor volume ce îi umpleau biblioteca. Aristotel insista să fie în continuare un om cu gust pentru lucrurile mai rafinate ale vieții, care îi păreau că se împuținează pe zi ce trece în lume.
Serile, la împlinirea întunericului, îl lăsau să-și dea frâu liber fanteziilor lăuntrice, sub vălul de noapte care se abătea peste București, în care se găsea loc pentru toate tainele. Și astfel fuma cu pasiune, lulea după lulea. Mare era pofta lui Aristotel pentru visare, mai ales noaptea. De multe ori adormea cu pipa uitată în poală, în divanul său cel mai iubit, dacă nu cumva aducea instrumentul de fumat după sine chiar în patul cu baldachin pe care uneori îl împărțea cu câte o femeie sau alta, în funcție de naz.
Dar, după o vreme de plăcere și minune dumnezeiască în amurgul lumii despoleite, veni clipa când afionul începu să nu-și mai îndeplinească vraja. Fie calitatea îi slăbise pe seama vremii neprietenoase plantei, fie chiar Aristotel se obișnuise într-atâta cu visarea pe care i-o insufla încât nu-i mai era înălțătoare ca odinioară. Boierul se trezi de la o zi la alta nevoit să își mărească porția de teriac din ce în ce, până când plămânii nu-l mai țineau să-i îndoape de atâta otravă, dar carnea tot îl durea de foame . Căpătă o tuse șuierătoare, iar tăria trupească îi șubrezise ca de la o boală. De multe ori, după nopți nedormite de-a rândul, Aristotel era chiar alb ca varul, îi era rău și nu putea mânca nimic ziua întreagă. Disperarea își înfipse ghearele în inima lui, își făcuse cuib, înnegrindu-i zile și răpindu-i nopți, lipsindu-l de somn și zădărnicindu-i orice poftă, fie ea cât de măruntă.
Norocul făcu, nu altceva, că în oraș se auzeau anume zvonuri despre ceea ce pentru Aristotel putea constitui leacul acestei stări care îl chinuia. Asta, dacă ar fi să dea crezare spuselor târgului, ceea ce un vistiernic cu capul pe umeri cum era Aristotel arareori făcea. În schimb, de data asta, el plecase urechea, măcar să audă dacă nu să asculte. În acele momente boierul nu căuta decât scăparea, care pare-se venise taman la timp pentru a-i alina suferința. Ajunsese până în punctul în care se înfrâna de unul singur de la afumări, doar, doar, s-ar vindeca de nepăsarea pe care o dobândise la subtilele mreje ale opiului.
Astfel, făcu în așa fel încât acela cu leacul să-i fie adus în față. Potera ascultă și, în puțină vreme, îi aduse în casă un negustor tare ciudat de pe ulițele înguste și întunecoase ale vechiului oraș, un om micuț și cocârjat pe care nu l-ar fi deosebit imediat de un cerșetor sau de un umblă-lume fără rost. Cu toate astea, negustorul cu pricina era lăudat de toți pentru rășinile și melasele sale, aduse, chipurile, din locuri îndepărtate și nemaiauzite. Și, culmea, insul nu se împotrivise în niciun fel poterei, nici măcar când i se aduse la cunoștință că fusese arestat și că urma să fie dus înaintea vistiernicului. Despre acesta i se spusese că îl înșelase prin negustorie necinstită, că nu-și plătise dările la vreme, și că acum trebuia să-i dea socoteală.
Vistiernicul găsise două foloase în această metodă fățărită de a-l aduce pe om. Anume primul, că putea ascunde întrevederea cu negustorul de ochii bârfitorilor, mascând-o printr-un arest, iar al doilea că astfel îl putea înfricoșa puțin și pe străin, doar cât să și-l îndatoreze de la bun început. Își spusese că întotdeauna era înțelept a proceda astfel cu asemenea oameni.
Dar încă de când îl primise în casa lui, Aristotel avu sentimente amestecate în ceea ce-l privea. Sigur nu era boierul în apele lui, pentru că îl duse în salonul casei boierești și îl așeză pe străinul ciudat de partea cealaltă a mesei joase și scump lucrate, în divanul unde vistiernicul își punea de obicei musafirii de seamă, printre care acesta nu s-ar fi potrivit în niciun chip. Negustorul, însă, nu părea nici măcar ușor măgulit de o asemenea onoare, cum nu se cade vreodată pentru unul ca el. Aștepta, îl privea pe boier cu ochi goi și tăcuți, ascunși între pliurile vălului întunecat care îi acoperea chipul și trupul.
Tot ce știa Aristotel despre străinul cu opiul său nemaipomenit era că fusese văzut pentru prima oară în București în acea toamnă fără de sfârșit, făcând negoț negru pe ulițele mai lăturalnice ale orașului vechi, pline de vânzători îndoioși de tot felul, veniți de te miri unde. Dar despre acesta în chestiune, toată tagma narcofililor vorbea cu o stimă rareori cuvenită unei asemenea îndeletniciri și, de altfel, de neînchipuit – mai cu seamă, se făcuse mare tam-tam de tincturile și rășinile negustorului de obârșie neștiută. Zvonuri ajunseseră până și la urechile boierimii, care nu ducea lipsă de împătimiți ai unor asemenea plăceri, cu toate că nimeni nu fusese în stare măcar să dea cu presupusul de unde venea omul. Însă, pentru Aristotel, importanța acestui detaliu căzu printre lucruri prea mărunte pentru interes. El socoti că dacă proprietățile teriacului acestui om erau pe măsura laudelor, fie el de unde-o veni, era de neconceput ca tocmai plămânii lui boierești să nu se adape de ai săi aburi. Prea puțin conta proveniența, pusă în balanță cu tăria.
Orișicum, în ciuda renumelui, ceva era tare ciudat în legătură cu insul. Poate era proporția membrelor, care nu prea se potrivea niciunei seminții cunoscute de boier, sau poate era accentul neobișnuit, care făcea îndoielnică orice încercare de plasare etnografică în lumea cunoscută. Până și arnăuții parcă abia așteptaseră să se descotorosească de el când i-l aduseseră, dar pricina exactă nu era ușor de deslușit. Fața, la fel ca trupul cocârjat al străinului, era acoperită de un văl cenușiu de țesătură fină în tipare necunoscute, prin care transpărea conturul bărbiei teșite și al unei guși proeminente, ca de broască. Arnăuții avuseră mila să nu i-l înlăture, înțelegând, poate, că omul era slut și își ascundea urâțenia de lume. Gâtul neobișnuit de scurt și gros îi făcea capul să pară contopit cu umerii lăsați și cu spatele cocoșat, și doar ochii i se vedeau limpede, negri ca tăciunele, somnoroși, bulbucați ca ai unei broaște, sclipind cu extaz tăcut în lumina singurei candele din încăpere. Aristotel își dădu seama repede că ipochimenul era sub mreje. Dar cum să se cadă altfel, oare, ca tocmai un asemenea de preot călător al lui Morfeu să nu ia parte la cuminecătură?
– De melasa din Tochar și al său balsam s-au auzit multe printre cunoscători, e adevărat… gâlgâi negustorul într-un târziu, cu o voce de broscoi adormit.
– Cum ar fi? Ce să se audă? răspunse vistiernicul.
Ochii străinului priveau în gol, iar lumina obosită a singurei candele din încăpere îi făcea să lucească precum mici tăuri de uitare, i se părea lui Aristotel. Asta îi stârnea pofida, pentru că el simțea flagelul sevrajului din plin. Nu se mai dedase opiului de la prânz, întreprindere oricum fără succes, iar odată cu lăsarea serii tot corpul îl mânca și îl înțepa cu sălbăticie. Mintea îi zbuciuma cu o mie de gânduri negre și tot cosmosul apăsa asupra ființei lui însetate. Iar luna ca un gheb se holba de pe un cer de obsidian și opale și îl făcea flămând de fantezie, pogorându-și razele palide pe fereastra în ogivă a salonului. Dar boierul se struni să nu își arate tânjirile interioare în fața negustorului de opiu.
– Este un afion cum nu ați mai gustat, mărite boier! orăcăi negustorul în continuare și ochii parcă îi zâmbiră în locul gurii ascunse. Papaverul din care s-a prelins acest lapte crește într-o oază tainică în deșerturi îndepărtate, dincolo de răsăritul soarelui, și poartă cu sine dorul acelor locuri. Acest afion, mărite, este cules cu lame de aur atlant, de pe bulbi zdraveni și sătui. Iar asta, întotdeauna în noapte, la lună plină de vară, în timp ce coruri de copii orbi cântă elegii și jalete despre somn, despre moarte și cosmosul interior. Melasa din Tochar, mărite – un moft al zeilor, un dar al lui Tza‘dugh-lya!
Ultimul cuvânt pe care îl rosti ieși ca o lătrătură sugrumată, în cine știe ce grai păsăresc al negustorilor de vise, își imagină Aristotel. Negustorul mai era și poet, pe deasupra, cugetă vistiernicul enervat. Și păgân, foarte probabil, după invocările îndoielnice făcute. Nu auzise niciodată de asemenea lucruri, deși era un om învățat, școlit la Istanbul și Viena.
– Și tu de unde știi toate acestea? Cine este acest Ța-nu-știu-cum de care vorbești? se iuți vistiernicul, foindu-se de la furnicăturile pielii.
Negustorul începu să râdă, ridicându-și capul și prin asta, revărsându-și puțin gușa pe sub văl într-un mod care îi provocă boierului un fior de silă.
– Tza‘dugh-lya cel somnoros, mărite! Domnul nostru cel adormit, care a călătorit cale lungă prin cer și a coborât din stelele nopții, pe un râu de petale de mac, tocmai în grădinile noastre, în Tochar!
Aristotel simțea că mai avea puțin și îi lua foc pielea de mâncărime.
– Ce tot vorbești, străine? Nu am mai auzit de asemenea năstrușnicii! Ia zi-mi acuma, unde în lume s-ar găsi aceste locuri de care grăiești? interogă vistiernicul cu scepticism, scărpinându-se pe ascuns, pe sub ișlic.
– La o cotitură puțin cunoscută a Drumului Mătăsii, mărite, dincolo de Sciția Mare! răspunse îndată negustorul. De la acele fântâni îndepărtate ale uitării mă trag, de sub lună! Iar pământul meu este pământul macului – Krokran, care se învecinează cu Tochar la sud! Este un loc neobișnuit în această lume, este locul unde Tza‘dugh-lya s-a pogorât din ceruri mai ‘nainte de vremea oamenilor. Tza‘dugh-lya cel sătul, Tza‘dugh-lya cel îngăduitor… Dacă tot întrebați… În pildele poporului vostru, mărite, cel somnolent poartă un nume ușor diferit, de Țatoglea, dacă nu mă înșală amintirile… Fusese duhul somnului și al macului, mărite, lăudat de toți, păstrătorul multor taine din vechime, dar venirea Sfântului Andrei pe aste meleaguri l-a scos din credințele oamenilor și l-a proclețit…
Aristotel tresări când auzi de uitatul Țatoglea, un strigoi din basmele trecutului. Mai avea puțin și parcă își amintea ceva, vreo poveste uitată de adormit copii din bunici și străbunici, spusă în timp ce li se dădea să bea ceai de măcuț când n-aveau stare. Dar apoi cugetă mai bine. Desigur, gândi el, orice țigan de pe ulițele Bucureștilor ar putea pretinde că parvine din cine știe ce coclau îndepărtat al pământului, mai ales când încearcă să tragă pe sfoară vreun neștiutor. Aristotel nu era nici pe departe un neștiutor. Totuși, negustorul nu afișa nimic din firea unui țigan, sau măcar a unui turc, și cu atât mai puțin a unui samsar obișnuit. Dintre mușterii lui, unul nu se găsise să-i deplângă vreodată serviciile. Laudele fuseseră singurele vorbe în ceea ce-l privea.
– Și ce cauți tu tocmai prin colțul ăsta de lume, așa departe de casa dumitale, de sub lună? mai zise Aristotel, luându-l puțin în derâdere.
– Mărite boier, eu aduc darul lui Țatoglea – melasa din Tochar! Asta mi-este menirea dată de cel somnolent, să amintesc lumii de numele lui mare, dar uitat!
Putea prea bine fi din orice neam al Asiei, gândi vistiernicul; dar, cumva, parcă nu se potrivea niciunuia. Poate că străinul venea, într-adevăr, din meleaguri nebănuite de cartografii vlahi sau europeni sau chiar otomani. Ce-o fi căutând tocmai în București cu al lui Țatoglea după el, numai străinul o ști. Dar deja nu mai conta, dracii erau flămânzi și cereau a fi potoliți.
– Bine, atunci. Așa fie. O fi ceva de Țatoglea ăsta al tău, cum zici tu. Acum, arătă-mi afionul, negustore! porunci Aristotel nerăbdător.
Negustorul scoase o desagă pe care o avea ascunsă bine printre pliurile vălului în care era înfășurat, pe care potera nu o descoperise. Căută în ea după un vas de argintărie coclită, gravat cu simboluri și slove nefamiliare lui Aristotel, și îl puse apoi pe masă. În mod deosebit îi sărea în ochi boierului un contur ceva mai mare gravat pe recipient, încadrat de ideogramele necunoscute – o trasare pe departe omenească, care împrumuta chip de broască și liliac, cu ochii închiși într-un somn ocult, atemporal. Stilul îi reamintea lui Aristotel de anumite hieroglife pe care le văzuse cândva, șterse și mâncate de vreme, pe cine știe ce antichități fără origine ale Asiei abisale, în palatele Sultanului sau prin vreun muzeu al Occidentului luminos.
Negustorul deschise capacul vasului și scoase o gâlmă neagră și rășinoasă dintre mai multe asemănătoare, apoi o puse pe masă între el și Aristotel, în lumina mocnită a candelei. Boierul luă bila de melasă și o pipăi deosebit de atent cu degetele. Îi simți atingerea prea lipicioasă și aspră, o duse la nări fără să schițeze nimic și simți un miros care îl făcu să izbucnească în cele din urmă.
– Mi-aduci mie ciumăfaie din asta, mă! se răsti Aristotel, aruncă boțul pe jos și se ridică din divan. Lipscanii duhnesc a hașișuri de turcaleți, și tu catadicsești că mă păcălești pe mine, mă?! Pftiu!
Și scuipă pe podea în direcția străinului, cu tâmplele bubuindu-i.
– Măăă…rite boier, nu aduc nicio jignire, zise negustorul cu o voce mică și supusă, aproape ocăind de-adevăratelea. Dar stăruiesc, puneți puțin în narghilea sau în lulea, cum place la domnia voastră, și gustați. Și o să vedeți că gura mea grăiește adevăr! O dată ce ați băut din fumul melasei de Tochar, nu o să mai suferiți vreodată un altul să vă ungă plămânii! Țatoglea nu minte, mărite!
Aristotel pufni și se așeză la loc, privindu-l încruntat pe negustor. Acesta dădea încet din cap, invitându-l prin gesturi pe boier să guste din melasă. Până la urmă, Aristotel încuviință, păstrând afișarea neîncrederii unui om școlit într-ale narcoticelor și ascunzând nerăbdarea flămândului. Poate că melasa de Tochar era un amestec al mai multor rășini, nu doar un afion, cugetă el. Hașișul fu primul la care se gândi ca adaos, pentru că, prin mirosurile caracteristice, prihănea parfumurile mai subtile ale opiului, chiar și adăugat câte puțin. Până la urmă hotărî că avea să afume. Doar nu de aceea pusese să-i fie adus străinul, să vadă rostul pentru care teriacul acestuia era atâta de lăudat?
Vistiernicul sună din clopoțelul de alamă care îi chema sluga, iar când aceasta ajunse în odaia întunecoasă și plină de divane și perne, boierul îi ceru să-i aducă îndată ciubucul preferat, cel de fildeș cu creuzet de porțelan. În scurtă vreme, căci lui Aristotel nu-i plăcea să aștepte, sluga reveni cu instrumentul iubit, cu un cuțit de argint lucrat cu măiestrie și cu mai mulți cărbuni încinși într-o lampă cu cinci picioare. Cunoștea prea bine metehnele boierului. Depuse toate aceste lucruri pe măsuță fără să schițeze vreo părere.
– Adu și niște vin, băiete, hai, iute! porunci Aristotel după ce mai acordă un gând libațiunii. Socotise întotdeauna că plăcerile bahice și cele hipnotice se desăvârșeau una pe cealaltă.
Sluga plecă să îndeplinească noua îndatorire și negustorul privea înspre boier, așteptând să vadă ce face. Cu o îndemânare detașată, deprinsă, Aristotel tăie o fâșie subțire de melasă, apoi alte câteva, rânjind tot acest timp. Apoi le depuse în vatră și petrecu ciubucul asupra cărbunilor.
Sluga se întoarse în salon cu o carafă de vin tânăr și două pocale și începu să toarne în tăcere. Aristotel o goni, deranjat, și trase o dușcă direct din carafă, fără să se mai gândească la oaspete. Negustorul se mișcă puțin, ochii i se lărgiră, urmărind fiecare gest al boierului. Aristotel privea nerăbdător la melasa de Tochar, cu fruntea plină de sudoare, așteptând să se topească deasupra cărbunilor încinși. Apoi, când începu să curgă ușor, ușor, și firișoare subțiri de abur răsăriră din creuzet, Aristotel îi întinse pipa negustorului, spre surprinderea acestuia, și ceru:
– Bea! Soarbe acest abur!
Pare-se încurcat de poruncă, negustorul răspunse:
– Mărite boier, nu este de teapa mea o astfel de plăcere scumpă…
– Măi omule, ce nu înțelegi? În ce mă privește, e cânepă de Bragadiru amestecată cu balegă de pe caldarâm! Hai, am zis, bea! După ochi, mai înainte nu te-ai înfrânat! se răsti Aristotel.
Negustorul încuviință încet și zâmbi din ochii lui bulbucați, apoi înfăptui lucrul cerut, ducând pipa pe sub vălul cenușiu. Trase clipe bune fără încetare, dovedindu-și deprinderea, apoi, când răsuflă, nori lăptoși izvorâră dintre cutele vălului și umplură salonul de negura opiului și de mireasma ei aparte. Mirosea potrivit de bine, remarcă Aristotel, – într-adevăr, a opiu. Dulceag, iute, parfumat, cu o urmă de amărăciune îndeajuns cât să-i amintească ce lasă în urmă. Dar mai era ceva în acei aburi, pe lângă boarea dulce de măcuț – ceva subtil, abia simțit, dar așișderea. Curând, trupul boierului fremăta de la aromele purtate de văzduh.
Când termină fumigația, negustorul puse luleaua înapoi pe masă, îndreptată înspre boier, apoi scoase un geamăt stins și se cufundă încet în divanul moale, lăfăindu-se ca un amfibian pe un nufăr al raiului. Aristotel apucă instrumentul și îi goli vatra cu cuțitul lui de fumat, mai răzui niște opiu Tocharian și o umplu la loc, înlocui muștiucul și așternu luleaua deasupra lămpii cu cărbuni.
– Mărite… bolboci negustorul.
Vocea îi era domoală, îndepărtată, de parcă durase o veșnicie între gând și rostire.
– O să placă domnului… melasa din Tochar! se strădui să bolborosească străinul. Gâdilă… atât de plăcut!
Cel puțin afionul nu era otrăvit, gândi Aristotel. Altfel, n-ar fi îndrăznit să-și afume plămânii de el. Când socoti că e momentul potrivit, boierul duse muștiucul la gură și începu să tragă încet și neîncrezător din lulea. În ciuda așteptărilor, simți un abur călduț, uleios și aromat cum îi mângâie buzele, cum îi umple gura și îi gâdilă limba și obrajii cu înțepături plăcute. Fiori de extaz îl străbăteau pe Aristotel, bucuria aproape uitată îi umplea mintea din nou în timp simțea că se scurge în divan ca o făptură de melasă. Bău adânc din laptele-fum, își umplu copios plămânii cu gazul acela mângâietor. Beția albă începea să-i cuprindă simțurile și, pentru început, pășea din nou în grădina înnoptată a lui Morfeu, cuprins de o fericire pe care nicio altă substanță a pământului nu o poate insufla.
Vistiernicul fu luat pe neașteptate de tăria amestecului, căruia, după gust și miros, îi chibzuise prea puțin partea de opiu și prea mult pe cea de hașiș. Înainte ca prima inhalație să își îndeplinească tot farmecul, Aristotel mai prepară una, și bău din nou fumul amețitor al laptelui de mac, cu jind și neînfrânare. Și apoi, neobosit, mai bău încă o dată, sub privirea amețită, dar căutătoare, a negustorului.
– Vedeți, mărite! Ha! Gura mea grăiește adevăr! Melasa din Tochar nu minte! Haha!
Vocea negustorului devenise neobișnuit de vioaie după istovirea de dinainte , iar râsetul său era perceput de boier din ce în ce mai mult ca orăcăitul unei broaște bătrâne, aproape de împlinirea completă a calităților batraciene. Îl pufni și pe el râsul la auzul unor asemenea hohote, deși nu știa dacă îl amuzau sau îngrozeau, de fapt. Timbrul lor ieșea treptat și într-un mod îngrijorător din gama obișnuită a sunetelor omenești, prefăcându-se în gânguriri de necuvântătoare. Dar pe vistiernic nu îl mai preocupau astfel de lucruri, care acum îi păreau îndepărtate ca stelele cerului. Corpul îi era plăcere pură, pielea tresărind ca de la o mie de săruturi pătimașe ale unor amante nevăzute, iar mintea îi era departe, ocrotită de afacerile exterioare ale trupului, separată de lumea tare de un ocean de balsam.
Astfel, vistiernicul Aristotel Caragea adormi în divan, în salonul casei sale din București, cu râsetele amfibii ale negustorului tulburându-i visele, ca ecourile strâmbe ale altor lumi nebune. Îl visă pe Țatoglea, dormind pe tronul său de petale cu un zâmbet ghiftuit pe marea lui gură de broscoi, zburând prin cosmos printre stele și luni la o viteză amețitoare.
Când se trezi, lumea părea subtil schimbată, dar felul precis în care se produsese această schimbare îl ocolea momentan pe Aristotel. Pipa încă i se afla în poală, vinul stătea cum îl lăsase pe masă, dar candela se stinsese demult și străinul dispăruse din divanul său. Acest din urmă aspect în tulbură întrucâtva pe boier. Unde s-ar fi putut duce negustorul?
Trebuia că se împlinise vreun ceas târziu al nopții, își zise Aristotel buimac, pentru că fereastra salonului arăta o lună bombată, uriașă, care urcase în tării. Curios lucru, dar și ea părea schimbată. Mai mare decât de obicei, nuanța îi era una verde palid, mort, și petele mai întunecate de pe fața ei aproape că formau un rânjet răutăcios. Sigur își închipuia. Cine știe ce se mai afla în melasa din Tochar, pe lângă opiu. Cândva, în copilărie, mâncase niște pâine de secară cu corn și câteva zile parcă fusese în altă lume de culori și curcubeie.
Deodată, mintea lui Aristotel fu cuprinsă de zvonul fugător al unei muzici îndepărtate, fără sursă. Un flaut sau alt instrument de suflat șerpuia peste înșiruirile de acorduri ciupite și fără noimă ale unei lăute drăcești, ritmând întreaga desfășurare cu un pas grăbit, pe care boierul nu-l putea urmări. Ciudat lucru, îi venea să bată cu piciorul peste toată vâlva aceea, dar niciodată nu nimerea bătăile, care urmăreau tipare ciudate, mereu schimbătoare. Părea muzica nebunilor, sau a diavolului, sau a Babelului de dinainte de potop.
Aristotel se ridică, fără să-și dea seama ce lăsase în urma lui în divan, încercând să intuiască de unde venea acea muzică aiuritoare. Ieși din salon și porni amețit, ușor ca văzduhul, împleticindu-se înspre sufragerie de parcă însăși podeaua îl respingea, cumva, împingându-l în sus la fiecare pas, ca și cum ar fi mers pe piftie. Desfrâul se întețea pe măsură ce înainta pe holul întunecat al casei sale, până când ajunse în pragul odăii mari în care își lua de obicei mesele și văzu coșmarul.
Toate draperiile erau trase. Era aproape beznă și fum de afion peste tot în sufragerie, atâta că aproape nu mai exista aer propriu-zis în încăpere. Așa că la început, Aristotel nu înțelese precis ce se petrecea înaintea ochilor lui somnoroși, în a căror privire pluteau petele colorate ale beției. Erau câteva punctișoare de lumină care se tot învârteau de colo-colo, ca niște ochi de strigoi prin negura cimitirelor în miez de noapte, și siluete ciudate, umbre sfrijite care dansau cu o încetineală care nu se potrivea cu ritmurile muzicii repezite pe care o nășteau. Păreau că se chinuie să o cânte din harfe și lăute și darabane surde în hora aceea nebunatică, și din tot felul de instrumente de suflat pițigăiate. Apoi, inima lui Aristotel sări o bătaie și el încremeni de spaimă. În mijloc, cețurile de fum se risipiră într-un vârtej, și, în loc de masa cea mare cu scaunele înalte, se afla un pat de petale de mac, pe care dormea o dihanie desprinsă din coșmarurile nebunilor, sforăind încet și umed, în răstimpuri lungi. În jurul arătării dansau și se jucau toate celelalte lucruri strâmbe, țopăind uneori pe mai multe picioare decât ale unui om, suflând, ciupind, bătând și iarăși bătând în fumăria aceea.
O lumină roșie se scurse în încăpere de undeva de deasupra, din tavanul care devenise cer cosmic. Aristotel începu să tremure, dar nu își putea lua ochii de la priveliștea strălumească din propria lui casă și nu se putea urni din loc sub niciun chip. Ceva îl ținea acolo, să vadă toate acestea. Nici măcar nu îi acorda răgazul unei clipiri, trebuia să fie martor la întregimea celor desfășurate.
Dihania se forfoti în picoteala ei adâncă, ridică o labă groasă care avea două coate în loc de unul și care purta gheare pe fiecare dintre cele șapte degete scurte și butucănoase, lipsite de palmă. Spre groaza lui Aristotel, începu să se scarpine cu lene ursuză, trecându-și ghearele printre solzii lucioși și făcând un zgomot de fier pe fier. Se răsuci cu lentoare pe o parte în așa fel încât boierul îi văzu capul hâd, contopit cu trupul rotund și umflat. Între urechile scurte și țuguiate, ca de liliac, se găseau doi ochi întredeschiși, cu pleoape căzute și ridate sub care sclipeau două lumini sângerii. Limba mov și uriașă îi atârna pe jumătate din gura de broscoi lată până la urechi, prelingând scuipat negru ca smoala pe bărbia teșită și pe gușa ca un burduf de foale.
Aristotel aproape că vomită când ființa încercă să se ridice, folosindu-se de mâinile ei dublu articulate, mult mai lungi decât picioarele care i se bălăngăneau sub corpul ca o bășică. Lighioana nepământeană se așeză pe vine, petrecându-și burdihanul peste genunchii osoși, și își linse buzele în așteptare. Patru dintre strigoii subțiratici din hora care înconjura dihania aduseră în mod ritualic o pipă uriașă, cărând-o pe umerii lor osoși ca pe un obiect sfânt. Se opriră înaintea arătării și i-o aprinseră cu ochii lor de foc, apoi i-o puseră în bot cu deferență smerită, de parcă ar fi oferit închinăciune unui adevărat zeu. Arătarea primi jertfa și începu să fumeze cu bale, fornăind din rât cu plăcere.
– Mărite boier… gâlgâi arătarea printre fumuri, fără să-și miște gura. Doar gușa îi tremură și își linse buzele încet, iar ochii roșii de foc diavolesc îl țintuiau pe Aristotel, parcă îi sfredeleau în suflet.
– Cine… se împletici el. Doamne Dumnezeule, ce ești? Ce vrei de la mine?
Dihania rânji cu fum țâșnindu-i în colțurile gurii și din râtul scurt cu trei nări pe care îl avea pe post de nas, apoi începu să râdă în hohote și sughițături înecate, guturale, săltând din burta care mai că avea puțin și îi plesnea, și din gușa ca o a doua burtă, mai mică. Aristotel o lua razna, își atingea fața într-una, închidea și deschidea ochii pe rând și-și schimonosea chipul de parcă era posedat. Îi venise o idee, o cumplită idee, despre ce anume grozăvie se afla înaintea lui, în propria lui casă, lăfăindu-se pe patul de petale de mac.
– Aristotel a băut din melasa din Tochar! începură să strige strigoii și nălucile subțirele, care acum țopăiau în jurul boierului. Aristotel a băut! Aristotel a băut!
Țatoglea râdea în continuare, horcăind și plescăind din buzele lui viermănoase, și începu și Aristotel să râdă, fără să se poată înfrâna. Zeitatea sătulă îi întinse foarte firesc boierului pipa ei uriașă cu ambele mâini, desfășurându-și brațele ca niște șerpi încovoiați. Aristotel o apucă la fel de firesc și și-o puse la gură ca pe o mare goarnă de fumat care îi acoperea jumătate de față, cu tot cu bărbie, gură și nas. Închise ochii și trase, și nu se mai opri niciodată din tras. Trase în el tot cosmosul, cu stele și lumi și vise nebune, de la Lună până la steaua adormită și îndepărtată, de pe care coborâse Țatoglea pe cărarea lui de petale de mac tocmai până în Bucureștiul înnoptat. Țatoglea cel sătul, Țatoglea cel îngăduitor.
A doua zi de dimineață, soarele întârzie să răsară, dar până la urmă o făcu, de ochii lumii. Sluga boierului veni în sufragerie și rămase surprinsă să găsească o mare dezordine și urme ciudate de pași de animal, arse pe podea. Marea masă și scaunele înalte de lemn căptușit fuseseră făcute bucăți, fie arse fie prefăcute în tot felul de instrumente muzicale simple, de la tobe la fluiere grosolane. Sluga își făcu cruce și scuipă pe jos, apoi trecu mai departe, pe holul care ducea către micul și întunecosul salon.
Acolo îl găsi pe Aristotel, în divanul său, fără suflare. Vistiernicul era mort, otrăvit de la prea mult afion. Chipul îi avea o culoare vineție și îi purta o crispare chinuită, iar pipa îi zăcea stinsă în poală, cu un boț întunecat încleiat în vatră. Ochii dormeau închiși, în moarte. Nici urmă de străinul din noaptea de dinainte. Sluga se cutremură, ieși în fugă din casa boierească și se duse să anunțe potera de cele văzute, făcându-și cruce tot drumul, sub soarele micșorat al toamnei.
