Inima îmi bătea cu putere, iar când am închis uşa apartamentului în urma mea, am simţit că mă sufoc. Eram acasă, eram în lumea mea dragă, dar eram speriată şi deznădăjduită. Mi-am dezbrăcat haina, am agăţat geanta în cuier şi am îndrăznit cea mai cumplită întrebare. Ce urmează?
Familia reprezintă totul. Şi nu-mi pot permite nicio secundă să pierd ceva atât de preţios. Lipsa veştilor despre Andrei şi Victor se constituia într-o rană care începea să se cangreneze. Mi-am ascuns faţa în palme, încercând una din metodele învăţate la yoga de calmare a unui spirit agitat. Dar eram prea bulversată de evenimentele ce se succedau cu repeziciune.
Nu m-am gândit niciodată că poţi trăi în câteva ore cât într-o viaţă. Şi mai ales nu m-am aflat până acum în situaţii-limită care necesită soluţii la limită.
E şocant cum o serie de evenimente neprevăzute pot schimba viaţa oamenilor. Dimineaţa te trezeşti în lumea obişnuită, iar peste câteva ore nimic din ceea ce îţi era familiar nu mai există. Disperarea naşte clipe în care ţi-ai dori ca şi tu să dispari. Dar nu îţi poţi permite. Mai ales când viaţa altora depinde de tine.
Trebuia să găsesc o soluţie pentru a lua legătura cu Victor. Andrei… într-un fel eram nervoasă pe viitorul meu soţ.
Rememorând discuţia telefonică, cred din ce în ce mai puternic în ideea că el ştia… Tonul, ezitările, toate converg spre frica şi teama de-a vorbi. Dar de ce? A preferat să tacă sau pur şi simplu n-a putut vorbi? Sau poate a fost doar modul lui de a-mi transmite un semnal de alarmă.
Prea târziu. Acum unde ar putea fi? În spital sau în locurile misterioase în care au fost duşi vecinii mei? A ajuns oare să-l ia pe Victor de la şcoală? Şi dacă nu, cum dau de urma băiatului?
Şchiopătând, simţind greutatea întrebărilor ce-mi apăsau sufletul, m-am sprijinit de pereţi până la uşa dormitorului. Am deschis-o uşor şi am încremenit în prag. Lacrimile mi-au inundat faţa instantaneu şi mi-am acoperit gura ca să nu ţip.
În cel mai îndepărtat colţ al camerei, ghemuit în poziţia unui bebeluş, dormea Victor. Rucsacul îi atârna încă în spate, iar somnul era agitat. M-am apropiat încet şi m-am lăsat jos cu spatele lipit de perete, temându-mă că mişcările mele îl vor trezi.
Chiar şi în somnul lui agitat, fratele meu era superb. Trăsăturile copilăriei şi ale unei adolescenţe în devenire se îmbinau armonios pe faţa şi trupul lui, neavând nimic din fazele penibile ale trecerii de la copilărie la maturitate. Părul era blond, la fel ca al meu, cu aceleaşi reflexe aurii, dar conturul feţei păstra linia armonioasă şi totuşi masculină a tatălui. Mi-aş fi dorit să-l iau în braţe, să-l mângâi şi să-l alin aşa cum o făceam când era bebeluş.
Nu m-am putut abţine să nu întind mâna, ca să-i mângâi părul, iar gestul meu l-a trezit. La început m-a privit speriat, retrăgându-se brusc, ca apoi să mă recunoască şi să se arunce în braţele mele. Plângem amândoi îmbrăţişaţi.
Victor s-a desprins primul şi şi-a şters lacrimile grăbit. Se simţea stingher. Deja avea pretenţia să fie tratat ca un adult; or, lacrimile nu dau bine.
― Cum ai ajuns acasă? am întrebat repede, apucându-i mâna dreaptă în palmele mele.
― Am fugit, a răspuns scurt după care a oftat. Eram la baie când am auzit zarvă pe hol şi în sălile de clasă ocupate de cei care se pregăteau pentru olimpiadă. I-am văzut pe soldaţii în negru şi m-am ascuns. Au căutat în fiecare clasă, în fiecare toaletă… chiar şi în vestiare… am reuşit să scap fiind cu un pas înaintea lor. Apoi am fugit acasă, iar aici… a făcut o pauză pentru a-şi trage sufletul, după care am continuat la fel de rapid… i-am auzit pe hol. Vecinii au protestat, unii chiar au sărit la bătaie, dar au împuşcat câţiva şi oamenii s-au liniştit.
Am văzut lacrimile din ochii lui şi lupta de a le ascunde. I-am strâns mai tare mâna.
― Au venit şi aici? am continuat şirul întrebărilor.
― Ştii, au zis ceva ciudat. „Aici nu intrăm, aici stă ea şi nu-i nimeni acasă.” Cine este ea? Tu, Alesia?
Am lăsat capul pe spate şi am închis ochii. Da, eu eram „privilegiata”, dar cum să-i explic băiatului?
― E o situaţie cumplită, de care n-am ştiut nici o secundă. Am intrat doar în Cenaclu. Nici prin cap nu mi-a trecut că este de fapt altceva… că lucrurile se vor transforma în dezastrul de acum.
Victor îşi scoase rucsacul şi din câteva mişcări îşi îndreptă spatele, după care continuă să-mi povestească.
― Am încercat să sun, dar telefonul este mut. Parcă a rămas fără baterie. Nici telefonul fix nu funcţionează. Ce se întâmplă?
L-am privit în ochi şi am văzut frica, ca în secunda următoare să o simt înfigându-şi ghearele ascuţite în inima mea rănită. Dar nu puteam s-o las să-şi facă cuib adânc în trupul meu, trebuia să fiu tare pentru el, fratele meu.
― Ceea ce se întâmplă este grav. Şocant chiar, am început să încropesc o explicaţie. De astăzi zona noastră, adică toată Dobrogea, are un sistem nou de guvernare.
Eram gata să spun că avem noi stăpâni, dar acest lucru implica acceptarea tacită a statutului de sclav. Or, după gustul dulce al libertăţii, un asemenea concept e greu digerabil.
Mi-am acoperit faţa cu palmele ca să nu-mi vadă disperarea. Nu găseam cuvintele potrivite cu care să-i explic. De fapt, nu exista nici o idee logică pentru nimeni. Cu siguranţă.
Parcă trăiam într-un coşmar din care încă mai speram să mă trezesc. Dar expresia îngrozită a lui Victor, privirea pierdută a ochilor lui albaştri, îmi anihila speranţa de-a visa.
Coşmarul meu şi nu numai al meu era real. Lumea aşa cum o cunoşteam se sfârşise. Începe o nouă epocă, dar brutalitatea cu care intră în vieţile noastre e terifiantă.
M-am năpustit asupra lui Victor şi l-am strâns în braţe. Cu toată forţa şi cu toată dragostea mea de soră devenită uneori şi mamă, pentru că simţeam că mă topesc: de frica de necunoscut, de spaima că vom fi despărţiţi, de durerea cumplită că băiatul trebuie să trăiască în viitoarea lume care acum părea extrem de ostilă. M-a îmbrăţişat la rândul lui şi-am stat aşa câteva ceasuri bune. Era cald, era bine şi mai ales speram să se simtă în siguranţă.
― Dar Andrei? a întrebat într-un târziu. E la spital? Ai vorbit cu el?
― Da, am răspuns, ridicându-mă şi aranjându-mi hainele. E de gardă în noaptea asta.
L-am apucat de mână şi l-am târât după mine până în living, unde ne-am aşezat amândoi pe canapea.
Am decis că era timpul să-i povestesc.
― Victor, viaţa noastră se va schimba şi, dacă mă întrebi acum dacă în bine sau rău, înclin să spun că se va schimba în rău. Nu ştiu care sunt jocurile la nivel politic, dar se pare că am ajuns în faza în care criza mondială naşte monştri. Sub pretextul salvării unor oameni, regiuni întregi din ţările lumii se pot vinde. Există un Club B care cumpără regiuni, teritorii care devin Kreisse-re. Acest Club B a cumpărat Dobrogea pentru a salva România.
M-am oprit continuând să-l privesc cu intensitate. Clipea normal, respira normal, dar totuşi sclipirea ochilor era anormală. Asimila încet, dar suficient de adânc încât să se declanşeze furia. L-am apucat de mâini.
― În această după-amiază, la restaurantul Bulevard, ni s-a comunicat schimbarea. Nu ştiu ce au de gând… ne-au dat câte o carte… un fel de regulament de conduită în Kreissul 8, dar n-am avut timp să citesc.
― Şi ce rol ai tu în… evenimentul acesta?
― Clubul a fost numai un paravan… Am participat şi eu la organizarea evenimentului împreună cu alţi oameni din Club. Dar n-am ştiut nici o secundă scopul adevărat al adunării. Am pregătit o simplă petrecere şi atât.
― Prietenii tăi ce cred?
Era întrebarea pe care nu mi-aş fi dorit s-o pună, pentru că avea un răspuns extrem de dureros. Mă urau.
― Cred că mă învinovăţesc. Probabil mă acuză că i-am atras în capcană. N-am avut timp să stau de vorbă cu ei, am fost adusă acasă… Nu ştiu ce se va întâmpla cu cei rămaşi în sală.
Victor îşi retrase mâinile şi le încrucişă la piept. Gestul însă m-a făcut să mă simt prost. Dorea să se îndepărteze de atingerile mele? Mă considera şi el vinovată?
― Şi mai departe, ce va fi? Am o idee… a strigat entuziasmat. Hai să plecăm din Dobrogea. Să mergem într-o zonă de munte… unde îţi doreşti demult să ajungi.
Am zâmbit amar, pentru că totul avea să rămână un vis frumos.
― Nu se poate. Ne-au izolat. Au declarat zona calamitată, decimată de o boală necunoscută… şi ne-au ras de pe harta ţării.
― Ei, haide… a strigat neîncrezător. Nu poţi face să dispară, un pământ, aşa cum este zona noastră.
― Oh, dragule… dacă ai fi auzit şi tu la televizor cum cerea armata să ne bombardeze, să arunce eventual şi o bombă atomică în această zonă, numai să elimine pericolul pe care îl reprezentăm pentru ei… Dobrogea este despărţită de restul ţării prin Dunăre, singura posibilitate de acces fiind podurile de la Vadul Oii şi de la Cernavodă. Dacă sunt împânzite de armata lor, nu trece nimeni.
― Dar există internet… o lume întreagă este conectată. Cineva va vorbi… şi ne va salva. Vor afla adevărul.
― Chiar crezi că internetul mai funcţionează? am întrebat cu glas scăzut. N-am idee ce vom deveni… sau poate ar trebui să citesc cartea…
― Ce carte? a întrebat el brusc interesat.
M-am dus pe hol şi m-am întors cu cartea lui Anan, noul primar al zonei, în mână. Victor a luat-o şi începu s-o răsfoiască curios.
― Ce-i asta? „Programul zilnic al individului”… „Teste de psihologie”… „Teste de grup”… „Permis şi interzis”… a citit el din pagini diferite.
― E regulamentul de ordine interioară în Kreiss-ul 8.
― Dar nu mi-ai răspuns la întrebarea legată de rolul tău. De ce au spus… aici stă ea?
M-am aşezat din nou alături de el şi m-am simţit dintr-odată istovită. Victor punea întrebări la care nu ştiam să răspund.
― Nu ştiu, am recunoscut. Pompilian, guvernatorul kreisului m-a numit purtător de cuvânt. Iar mâine dimineaţă voi fi dusă într-o cabană în care locuieşte personalul din administraţia kreisului.
Victor şi-a întors brusc capul spre mine, sfredelindu-mă cu privirea lui tăioasă. Deodată mi s-a părut matur, mult prea matur pentru vârsta lui. Era abia în clasa a 8-a.
― Şi cu mine ce-o să fie? Rămân cu Andrei?
Simţeam durerea şi acuza din spatele vorbelor lui. Deja îşi imagina despărţirea.
― Oh, nu, dragule, am îndepărtat orice imagine negativă. Nu te pot părăsi. Cu siguranţă vom locui împreună.
― Dar oamenii din bloc au fost despărţiţi. Am văzut cum i-au încărcat în autobuze, unul pentru femei şi copii mici, unul pentru bărbaţi şi unul pentru adolescenţi.
M-am înfiorat, dar am încercat să-mi păstrez calmul şi am ridicat doar din umeri.
― Pe noi nu ne vor despărţi, am decretat mai puţin convingător decât aş fi vrut.
Fragmentul face parte din volumul I, Naşterea,
al romanului Al 8-lea Kreisset,
aflat în curs de apariţie la Editura Tracus Arte
Felicitari scriitoarei pentru aparitie si deasemeni, felicitari autorilor Revistei Suspans.
Este imbucurator ca in Romania de astazi, se mai gasesc oameni si timp pentru literatura!
Va urez sa aveti un drum lung si frumos cu cat mai multe aparitii!!