Pe cei doi i-am cunoscut într-o vară, pe când ne pregăteam de nişte drumeţii pe lângă Dunăre. Ajunsesem prea devreme la o gară de unde trebuia să aştept doi colegi de excursie şi m-am gândit să pierd vremea dând o raită prin satul ale cărui străduţe înguste şi şerpuitoare mă îmbiau la plimbare. Şi atunci i-am întâlnit. Moş Goangă şi Badea Rădescu erau un adevărat cuplu de scenă. Erau amândoi bătrâni şi amândoi extrem de mândri de faptul că au ajuns decanii de vârstă nu doar ai comunităţii lor, ci şi ai zonei, pe o rază de câţiva kilometri în jurul sătucului în care locuiau. Proclamau acest lucru aşezaţi la o masă pe terasa barului „Victoria’s Secrets”, unde stăteau cât e ziulica de lungă să privească drumul principal şi pe cei care treceau pe acesta. Comentau cu glas tare tot ceea ce nu se potrivea cu şablonul în care încadraseră ei toate lucrurile lumii care-i înconjura. Şi activitatea aceasta îi ţinea ocupaţi o bună parte din vreme. Pentru restul timpului existau poveştile lor din tinereţe.
Adevăratul nume a lui Moş Goangă se pierdea „în negura timpului”, după cum spunea chiar el, şi doar câţiva din cei mai bătrâni îl ştiau pe „numele cel bun”, adică Nicolae Furnică. Porecla ajunsese nume, iar numele se rătăcise din vocabularul sătenilor, cum se întâmplă de multe ori în comunităţile mici. Badea Rădescu se trăgea dintr-o familie de evrei bănăţeni mutaţi cu forţa în zona Bărăganului şi astfel se explică de ce ţinea morţiş la formă. Oricum, aceasta era rezervată doar celor care îl cunoşteau foarte bine, căci altfel se prezenta cu titulatura completă: Căpitan Shlomo Radmann. Numele evreiesc şi-l recuperase doar după Revoluţie, căci, până atunci, după spusele lui, „armata şi sistemul îl obligaseră să-l schimbe şi să poarte nume românesc”.
Dar, după epuizarea formulelor de introducere, privirile li se aprindeau parcă de bucurie, întrucât ştiau că acum vor putea să înceapă a povesti istoria momentului în care s-au întâlnit şi în care se împrieteniseră „pe viaţă”! Şi se apucau să povestească, cu însufleţire, oricui s-ar fi nimerit să poposească pe terasa birtului din sânul Victoriei, cu condiţia să fie omeniţi cu câte o tărie. Imediat ce se turna băutura în pahare, începea să curgă şi povestea lor.
„Păi, ne-am cunoscut în armată şi până la urmă am ajuns şi cumnaţi”, începu povestea unul din ei, „dar prietenia nu ne-am pierdut-o nici atunci”, adaugă rapid celălalt. Râd amândoi. „Era prin iunie ’42 şi unitatea noastră era staţionată la Ploieşti.” Partea aceasta a poveştii îi aparţinea lui Badea Rădescu, Căpitanul Radmann pentru străini. „Compania mea era răsfirată printre toate instalaţiile rafinăriei. Aveam sub comandă doar vreo sută douăzeci, o sută treizeci de băieţi, căci efectivele noastre scăzuseră mult după înfiinţarea noilor divizioane, care fuseseră trimise în Crimeea. „Aşezaserăm tunurile Vickers de 75 în trei amplasamente bine gândite şi apărate, în vreme ce pe cele mai mici, Rheinmetall-urile de 37, le lăsaserăm mai în interior, către centrul rafinăriei. Stăteam şi fumam mai toată ziua, căci ştiam că ruşii bombardau mai ales în zona Sulina, Constanţa, Tulcea şi Sf. Gheorghe sau pe zona frontului la Tiraspol şi Nicolaev.” În momentul acela, povestea era preluată de Moş Goangă, care îşi dregea vocea, în vreme ce Badea Rădescu mai lua o înghiţitura din vodca ieftină cu care fuseseră cinstiţi.
„Eu făceam parte din echipa de întreţinere a cailor din unitate. Când m-au luat la oaste, m-au întrebat dacă mă înţeleg bine cu animalele, în special cu caii. Şi le-am zis că da, crezând că o să mă trimită la cavalerie. În schimb, am ajuns la grajdurile atelajelor pentru tunuri. Şi toată ziua ‘grijeam de cai, curăţând grajdurile, potcovindu-i sau ţesălându-i. Pe data de 12 iunie eram la păşune cu ei, pe un câmp de lângă unitate. Stăteam pe spate, mestecând un fir de iarbă, când s-a întâmplat blestemăţia! La început am crezut că îmi bâzâia o albină în ureche, dar nici urmă de aşa ceva. Zgomotul era din ce în ce mai tare şi pe deasupra auzeam şi alte voci. M-am ridicat în picioare şi nici ţipenie în jurul meu. Doar caii care stăteau liniştiţi. Şi credeţi-mă când vă spun că animal mai sensibil decât calul eu n-am întâlnit. Dacă ar fi auzit şi ei ceva s-ar fi speriat, fără-ndoială. Dar ei erau cuminţi, păscând în continuare.”
„Vezi dumneata, era totul în capul lui”, interveni pentru o clipă şi Căpitanul Rădescu-Radmann, încercând să amplifice momentul-cheie al povestirii.
„Aşa este, începusem să am vedenii în urechi, căci uitasem să-ţi zic că nălucile începuseră să-mi şi vorbească!”
„Halucinaţii…”, sări, din nou fostul comandant, corectându-l.
„La început m-am speriat, căci credeam că dracii veniseră să mă ia, şi-mi vorbeau pe limba diavolului. Inima stătea să-mi sară din piept, dar apoi m-am liniştit, căci începusem să aud şi muzică. Înţelegi Dumneata, nu cred că dracii ar fi venit să te ia şi să te ducă cu alai muzical. Stând aşa, am început să aud vocile tot mai bine şi mi s-a părut că recunosc anumite cuvinte. Până şi muzica mi se părea cunoscută. Şi atunci mi-a picat fisa! Nae a lu’ Paraschiv – care era vecin cu casa lu’ moşu’ meu – lucrase în America. Fusese acolo să facă bani şi când s-a întors de acolo s-a chiaburit. A cumpărat pământ mult şi case şi vite şi cai. Başca şi-a mai luat şi nişte argaţi. Nae mai avea obiceiu’ să ne vorbească nouă, pruncilor de pe uliţă, în americană, să ne arate câte învăţase el acolo. Şi mai avea şi o sculă de făcut muzică, o gramofoană d-aia cu discuri. Şi muzica aia a lui semăna cu tămbălăul dracilor din capul meu. Chiar şi cuvintele păreau să se potrivească cu americana lui Nae… şi atunci m-a lovit ideea!”
Badea Căpitan interveni din nou la acest punct, dându-i ocazia lui Moş Goangă să-şi savureze paharul cu băutură:
„Şi numa’ ce mă trezesc cu flăcău’ ăsta venind în fugă către mine, zbierând din toţi rărunchii că ne atacă americanii. Îl opresc. Stai, mă, aşa, îi zic, da’ de unde ştii tu asta, că la radioul de companie nu s-a transmis nimica? El nimic, că ştie, că-i adevărat şi că-i groasă rău. Că ăia vin peste noi cu avionu’ şi bombarda şi că trebuie să ne pregătim. De unde ştii tu, mă? tot încerc eu sa aflu. Parcă-l văd şi acum. I-am auzit, dom’ Căpitan, îmi zice el, plecând privirea, şi îi aud şi acum. Înţelegi dumneata? Noi nu auzeam nimic, dar ăsta ne spunea că-i aude. Bine, mă, îi zic, şi de unde vin? Şi el îmi arată, uite de acolo! Cum tot n-aveam nimic de făcut, mă apuc să dau alarma, barem să-i mai scot din amorţeală pe băieţi. Pe Goangă îl ţin lângă mine, să-mi spună ce aude.” Badea Căpitan mai face o pauză de efect, dând pe gât şi ultima gură de vodcă.
„Şi să vezi comedie, la nici cinci minute de la alarmă începem să vedem hardughiile americanilor. Să fi fost vreo şase sau şapte Liberatoare, d’ alea cu patru motoare. Mari cât casa şi puse pe rele. Ele vin jos, că nu se aşteaptă ca noi să ştim ce ne paşte. Noi începem să tragem, că doară suntem deja aranjaţi, pregătiţi şi cu alarma dată… Bum, bum, ta-ta-ta-ta-ta şi tot aşa, taică, ca să-i punem pe fugă. Ăştia se sperie, că noi nu eram prinşi pe picior greşit, aşa cum se aşteptau ei, şi-ncep să arunce bombele la-ntâmplare. Noi reuşim să le-mpuşcăm câteva motoare şi două fortăreţe se lasă pe păşunea de lângă rafinărie, iar celelalte ambalează sfârlezele şi o iau la goană.”
Ajuns la acest punct, Badea Căpitan mai face o pauză, să-şi tragă suflul şi să mai bea o gură de vodcă din paharele ce fuseseră umplute între timp de către birtaşul, care mi sugerase din privire să le mai ofer bătrânilor încă un rând. Moş Goangă îşi drese glasul şi preluă povestea.
„Şi acum vine partea interesantă. Că trebuia să ne gândim cum să le spunem superiorilor că…” Moş Goangă se opri din povestit, întrucât mă văzu ridicându-mă în picioare, după ce mă uitai la ceas. „Ce faci, măi băiete? Pleci acum, la final?” În timp ce le plăteam consumaţiile, am încercat să le povestesc despre trenul care sosea şi de cei doi prieteni care trebuiau aşteptaţi la gară.
„Ahha… trenul. Apăi poţi să stai liniştit, că Măria de la gară tocmai o anunţat că trenul dumitale are întârziere jumătate de ceas. Numai bine cât să ne mai dai un rând şi să-ţi spunem de medaliile şi de laudele primite după aia.”
