Iniţial am dorit să-mi intitulez textul „Ce anume aştept de la o recenzie”, dar Jerome K. Jerome cu al său îndreptar despre a nu scrie un roman se dovedeşte încă o dată mai seducător şi mai puternic decât propria mea voinţă. Aşa că… Să disecăm puţin arta de a (nu) scrie o recenzie.
Un bun amic, redactor la o revistă de specialitate, mi-a destăinuit cu ceva vreme în urmă că-i este mai greu să găsească un recenzent bun sau măcar mulţumitor decât un scriitor talentat. Aparent un paradox, asta după ce ani de-a rândul editorii şi redactorii s-au tot plâns de scriitorii români (se pare că efortul n-a fost chiar în zadar), acum a venit rândul recenzenţilor. Nu vorbesc despre criticii de specialitate, cei capabili să vorbească despre o carte în cuvinte atât de umflate, că nimeni nu mai pricepe nimic şi-i taie cheful de citit chiar şi celui care a scris-o. Vorbesc despre cei care discută cărţile cu suflet, cu pasiune sau cu ură. În reviste dedicate sau pe bloguri personale ori chiar pe site-uri specializate.
Chiar aşa, deşi recenzii se găsesc cu duiumul, cele mai multe nu prea îl ajută pe cititor. De cele mai multe ori, „recenziile” sunt de fapt nişte rezumate fără prea multe pretenţi construite din fraze ce trimit cu gândul a teza de doctorat a unui celebru personaj politic. „Avem de-a face cu…”, „Totul începe cu…” etc.
Din păcate, nu aceasta este partea cea mai rea. Din păcate, se poate mult mai rău. Cu mult mai rău…
O recenzie, prin natura ei, trebuie să ne ajute să luăm o decizie în privinţa unei cărţi. Merită sau nu citită? O cumpărăm sau nu? Sunt atât de multe cărţi pe piaţă şi e atât de puţin timp pentru citit. Cât citim într-o zi? Sau, mai degrabă, într-o săptămână? O carte? Cam aşa ceva. Asta înseamnă cincizeci şi două de cărţi pe an şi, dacă pornim de la presupunerea că cititorii prind suta (de ani) şi nu ratează lectura în nicio săptămână… Să tot fie vreo cinci mii de cărţi într-o viaţă. Iar dacă avem în vedere că, în medie, la nivel planetar se publică vreo trei mii de titluri… Să spun doar că, uneori, e bine să ai parte de puţin ajutor în alegerea unei cărţi. Iar recenzia asta trebuie să facă, să lumineze cititorul. Să-l facă să-şi dorească o anume carte sau să-l ajute să nu dea banii pe ea. Sunt atâtea cărţi care merită citite încât, pur şi simplu, e pierdere de timp să citim prostii. Şi, din păcate, pe piaţă sunt mai multe cărţi care merită trimise direct la topitorie decât de pus la loc de cinste în bibliotecă. Pe de altă parte, dacă un editor investeşte banii într-o carte, înseamnă că are încredere în cartea respectivă, că are o părere bună (nu e chiar tot timpul adevărat, dar nădăjduiesc că de cele mai multe ori este). Publicarea unei cărţi, a unui autor, face mai mult decât zece recenzii laudative. Cel puţin la nivel teoretic, deoarece în practică… Să spun doar că sunt cam mulţi care dau „bun de tipar” şi-au cam greşit cariera. Nu au fler, nu au intuiţie, recomandă spre publicare tot felul de trăsnăi şi respig cu seninătate cărţi care, ajunse la editorul potrivit, pur şi simplu fac piaţa să explodeze. Să ne amintim că Frank Herber a fost respins de vreo şaizeci de ori. Stephen King a trăit şi el amărăciunea învinsului. Şi nu numai odată. Mama lui Harry Potter a fost şi ea tratată cu „reject”. Şi lista ar putea continua.
Aşadar, nu ne putem lua după reclama de pe coperta din spate. Editura n-o să spună niciodată „Cumpăraţi prostia asta în loc s-o cumpăraţi pe cea de la concurenţă. Doar pentru că noi suntem mai sinceri”. Reclama vinde produsul şi, pe de altă parte, o recenzie poate părea o soluţie mai bună când e vorba despre o carte (şi nu numai).
Dar când din „recenzia” respectivă aflăm totul, chiar absolut totul — cine sunt personajele, ce urmăresc, cine trădează şi de ce, în ce capcană ajung, dar şi cum reuşesc să scape — ce rost mai are să luăm cartea? Suspansul, secretul care ni se relevă pagină cu pagină, acesta este minunatul dar pe care un scriitor îl face cititorilor. Un dar pe care o recenzie-rezumat supărător de transparentă îl face ţăndări. Şi în loc de un striptease la mare artă ne pomenim cu o degajare de boarfe care numai incitantă nu e. Unde e plăcerea cititului când ştim de la început cum se termină şi de ce se termină aşa? E drept că bănuim noi ceva-ceva de la început. Ştim fără să ne-o spună nimeni că micuţa Dorothy o să ajungă în Oz şi-o să-şi găsească rezolvarea necazului, dar e frustrant să ştim din capul locului că (spoiler alert!) Marele Oz e un şarlatan care a avut parte de mult mai mult noroc decât alţii din aceeaşi specie. O să ne mai ţină lectura cu sufletul la gură ştiind că vrăjitoarea cea rea are o formă mai specială de alergie la apă? Şi o să ne mai înfioare atacul ciorilor şi al lupilor ştiind din start că sunt sortite eşecului şi numai maimuţele înaripate vor reuşi să pună mâna pe intruşi?
Cu ani în urmă am citit recenzia unei cărţi pe care tocmai o cumpărasem. Greşeală de neiertat, ce să spun. Aveam cartea, intenţionam să o citesc. Oricum era trecută pe lista de lectură. De ce m-oi fi apucat să citesc recenzia? Nu ştiu. Cert este că, atunci când am trecut la lectura propriu-zisă mi-am dat seama că nu merge. Ştiam din start cine e rău şi cine e bun. Ce anume va declanşa conflictul (era vorba de-o chestie măruntă, aparent de nebăgat în seamă, dar ştiam deja). Ştiam şi care va fi dimensiunea dezastrului final şi, mai rău, că eforturile unuia dintre personaje vor fi zadarnice. O masă copioasă în aparenţă, dar cât de lipsită de gust…
Am abandonat lectura şi am reluat-o după şase ani. Şase ani! Cam atât mi-a trebuit ca să-mi scot din memorie pomenita recenzie. Uneori (şi mai ales când nu e cazul) memoria se poate dovedi supărător de fidelă şi unele lucruri sunt cam greu de uitat. Am citit cartea şi… Altă mâncare de peşte. Chiar dacă ştiam că un anume individ oricum n-o să-şi primească aripile şi ştiam şi de ce. S-a cam dus plăcerea lecturii.
Ce aştept eu de la o recenzie de carte? Sau, mai bine, ce nu aştept. Spre deosebire de o recenzie la un telefon mobil sau aparat de explodat pătrăţelele de pe abdomen, nu vreau să ştiu chiar totul despre carte. Nu vreau să ştiu care îi sunt secretele. Sub nicio formă. Vreau să ştiu cam despre ce e vorba, dar nu despre cine trădează pe cine. Cine schimbă tabăra şi de ce. Cu cine rămâne fata (bine, asta presupun că e valabil pentru acea categorie de romane marca Sandra Brown) şi de ce. Nu vreau să ştiu cine e vampirul şi cine e vârcolacul şi de ce se duşmănesc ei aşa de mult — deşi e evident că se duşmănesc, altfel n-ar mai fi vampir şi vârcolac. Nu vreau să ştiu de la început care e deznodământul. Chiar nu mă interesează. Nici care e şiretlicul final sau mai ştiu eu ce. Să citeşti o carte e ca şi cum ai face dragoste (bine, nu spun că aştept vârsta aia când chiar aşa ceva o să însemne. O să vină şi acei ani şi fără să stau cu sufletul la gură). O dezbraci de secrete filă cu filă, asemenea unei amante de o săptămână şi la sfârşit vrei să trăieşti cu sentimentul că n-ai pierdut timpul degeaba. Parcă nu mai are aşa farmec când o ştii smultă şi ciufulită, nu?
Ce vreau e să găsesc într-o recenzie acel ceva care să mă determine să cumpăr cartea şi s-o citesc sau, eventual, să n-o fac. Ambele variante sunt de luat în calcul. Fără supărare. O recenzie trebuie să aducă beneficii cititorului, nu cărţii. O descriere sumară, o analiză a punctelor tari şi a celor slabe. Ceva referiri la alte cărţi cu care se poate compara. Câteva elemente privind intriga, o frântură din decor şi ceva despre mersul acţiunii, despre cum sunt contruite personajele… Există suficient material cu care poate fi construită o recenzie. Şi e total diferită de un rezumat. Rezumatul, cine doreşte, nu are decât să-l afişeze pe Wikipedia şi să pună un anunţ înfiorător de genul „Atenţie, conţine genul de informaţii care poate distruge plăcerea lecturii”. Acolo e locul rezumatelor.
Cu ani în urmă, romanul meu de debut a încasat o recenzie. Din fericire, nu mai e accesibilă. Dezmăţ total. Spunea totul. Şi cine sunt misterioasele creaturi din coliba rusului (în caz că nu aţi aflat, n-o să aflaţi de la mine), cine e băiatul şi ce vrea. Ce păţeşte. Ce se întâmplă cu familia Razgul şi cum reuşesc să scape de ţicnit. Ba mai erau precizate şi paginile. (La pag 50 aflăm că…). Nu spunea că nu i-a plăcut cartea, ba dimpotrivă, dar nu mai lăsa loc de plăcere pentru alt cititor. Iar mie, ca scriitor, mi-a lăsat un gust amar.
Aşadar, dacă vreţi să scrieţi o recenzie care să ajute, fiţi atenţi cât de mult „ridicaţi fustiţa” — vorba maneliştilor — pentru că dacă „se vede” prea mult, chiar că nu ajută nimănui.
