Teaser: „Exorcizat” de Radu Găvan

5. Lumini şi umbre

Se face dimineaţă şi mă duc la baie să fac un duş cu furtunul, pentru că ţevile sunt aşa vechi şi în­fundate că nu e presiune aproape deloc şi trebuie să strâng cu degetele capătul de cauciuc ca să iasă un jet subţirel de apă. Reuşesc totuşi să mă spăl mulţu­mitor şi mă simt mai bine. Îmi frec tâmplele cu puţin after shave şi parcă nu mai îmi crapă căpăţâna aşa tare. După ce prăjesc două ouă cu un pic de şuncă şi beau şi un pahar de cola, chiar că sunt proaspăt şi pregătit pentru o nouă zi de alergat după cai verzi pe pereţi. Ceea ce şi fac, toată ziua, prin blocuri urâ­te, vorbind cu proprietari hămesiţi în apartamentele lor triste. Şi fiecare are câte o poveste, mai lungă sau mai scurtă, de obicei neinteresantă, chestii clasice gen “vreau să mă mut la ţară sau la azil sau la nepoţi” şi “am primit viză de State sau Canada, vindem tot şi plecăm, că aici nu se mai poate” sau “nu mai îmi ajung banii de patru camere şi vreau la trei camere”. Şi tot aşa până îmi vine să le urlu – “Băi nene, mă doare’n cur de ce te muţi tu! Tot ce vreau e să vând cuiva ceva ca să am ce să mănânc’n pula mea. Că mi-e foame, înţelegi?!“. Dar tot ce fac e să zâmbesc cât pot de frumos, să fiu compătimitor unde e cazul, poate chiar sfătos uneori, deşi sunt doar un puţoi de doujşiceva de ani, care poate fi orice doriţi dum­neavoastră, mai puţin sfătos ori înţelept. Şi aşa trec zilele fără să se întâmple ceva deosebit până se face o lună şi nu reuşesc să fac nimic.

Şi apoi, ca printr-o minune, fac o vânzare. Nu mare lucru, un apartament cu două camere, confort doi, în Pantelimon, spre capăt. O magherniţă, ce să o mai lungesc. Şi culmea e că reuşesc să fac vânzarea pentru că proprietăreasa nu locuieşte acolo, aparta­mentul este liber, aşa că moşul care îl cumpără nu reuşeşte să dea de ea ca să se înţeleagă separat. De unde ştiu asta? Mi-a spus-o chiar cumpărătorul, moşul. Totuşi, nu mă plâng, am reuşit. E prima mea vânzare şi lumea s-a întors cu o sută optzeci de grade. Mă simt fericit şi toţi par să se bucure pentru mine. Norocul mare e că vânzarea se şi perfectează repede şi în câteva zile îmi primesc şi comisionul.

Nimeni nu poate sta prea mult în întuneric fără să înnebunească sau să orbească. Bine, e o chestiu­ne de timp şi de măsură a fiecăruia, dar într-un fi­nal clachează oricine. După câteva zile de întuneric era timpul pentru puţină lumină şi în camera mea şi simţeam că plutesc. În tramvai toţi îmi zâmbeau prietenos, ca şi cum ar fi ştiut de reuşita mea, până şi babele cele mai acrite nu îşi puteau ascunde mulţu­mirea atunci când îmi vedeau expresia fericită de pe chip. Mă priveau şi puteam să jur că murmurau apre­ciativ – „Aşa da! Ce mai băiat…” La fel şi pe stradă, în magazine sau la restaurantul de la parterul blocului în care se găsea agenţia Casa Roman, minunatul şi nobilul meu loc de muncă.

*

E nostim cum ne agăţăm de toate nimicurile pen­tru a ne crea senzaţia de bine. Ceea ce pentru tine e un motiv de bucurie, pentru mine poate fi un mo­tiv de invidie, de ură sau de indiferenţă de cele mai multe ori. Chiar dacă mă bucur cu tine, te felicit, par fericit alături de tine, ştiu prea bine că de fapt nu îmi pasă prea tare de ce ţi s-a întâmplat şi de abia aştept să treacă cele câteva clipe de „fericire în grup” ca să mă pot adânci iar în ale mele.

Şi atunci când dispare confortul, când viaţa re­vine la griul de dinainte, atunci ce faci? Te agiţi iar să găseşti un nimic care să îţi dea putere să mergi mai departe. Îţi iei o cămaşă nouă şi te simţi mai bine pentru o clipă. Mănânci ceva bun şi eşti mai bine pentru încă o clipă. Mergi la un film sau la un bar şi îţi mai cumperi alte clipe. Da, nimicurile sunt combustibilul vieţii, fără ele am fi morţi mult prea repede. Şi între acele clipe dormim, vegetăm, lucrăm ca roboţii, tânjind după nimicuri.

De ce spun asta? Pentru că vederea bulevardului plin de câini vagabonzi, de cerşetori, copii mutilaţi târându-se printre maşini la stopuri, oameni săr­mani, rataţi, imaginea unui oraş trist pentru mine, mă face să uit de nimicul meu de moment şi să mă pierd în negură din nou. Toată viaţa mi-a fost teamă să nu ajung un salahor transpirat, fără familie, fără prieteni sau, mai rău, cu o familie urâtă şi prieteni drojdieri care doar te trag şi mai jos. Nu munca mă îngrozeşte, nici vorbă de asta, ci mediul care te co­rupe, îţi întunecă judecata, îţi limitează gândirea şi îţi ucide spiritul. Nu de munca de salahor îmi e mie teamă, ci de locul în care acesta munceşte, de oame­nii care îl înconjoară, de felul în care îl privesc şi îi vorbesc. Pentru că eu cred cu tărie că un tigru obli­gat să trăiască printre câini va ajunge să latre cu ei până la urmă. Va uita cine e şi, la un moment dat, va deveni un câine ca şi ceilalţi, fără să mai ştie drumul de întoarcere. Şi nimeni nu i-l va arăta, pentru că pe nimeni nu interesează cu adevărat ce se întâmplă în viaţa unui câine rătăcit.

De unde îmi vin toate astea în cap? Fără să vreau, mă gândesc la tata. Apoi îmi vin şi alte imagini în minte, profesori din generală care ne ameninţau cu ratarea încă de mici, muncitorii de la primul meu serviciu, mirosul, felul lor de a fi, un amestec nede­finit de alcool, grosolănie şi şmecherie rudimentară care îmi aducea un gust metalic în gură şi o senzaţie continuă că nu mă doresc în mijlocul lor, oricât de frumos le-aş vorbi. Văd şi imagini de la televizor, cu maiştri îmbrăcaţi în halate ponosite, urâte, cu feţe fals zâmbitoare, figuri sinistre, comandate parcă din infern de către un ilustru conducător. Nu vreau să ajung aşa! îmi zboară iar prin gând. Nu vreau să mor aşa! mă loveşte iar un val. Stai liniştit, n-ai cum. Nici măcar pregătirea să ajungi vreun maistru amărât nu ai, îmi şopteşte o voce unsuroasă. Să te ia dracu’! mârâi eu şi simt cum îmi joacă lacrimi în ochi. Urăsc teama asta continuă, care nu mă lasă să respir, mă gâtuie, îmi îndepărtează speranţa, mă omoară încetul cu în­cetul. Vocea îmi şopteşte din nou ”Şşşşt, linişteşte-te, linişteşte-te. Ştii doar, nu ai de ce să te îngrijorezi. Există întotdeauna şi cealaltă soluţie. Ştii asta, nu-i aşa, drăguţule?” Nu îi răspund, dar parcă mă liniş­teşte gândul ăsta, deşi îl şi resping în acelaşi timp. Mă gândesc la ai mei, aş vrea să mă duc să îi văd, dar am o reţinere, parcă ştiu că nu vor să mă vadă. Oare chiar nu vor? Sau s-ar bucura poate, nu ştiu. La dra­cu’, sunt prea obosit şi am mai băut şi trei beri, iar eu nu ţin la băutură prea bine, mă doboară destul de repede, am numai prostii în cap la ora asta, trebuie doar să dorm, atât.

Şi nimic mai mult.

*

Romanul Exorcizat a apărut la Editura Herg Benet, în colecţia Cărţile Arven, în toamna anului 2014.

Despre Radu GĂVAN

Radu GĂVAN a scris 24 articole în Revista de suspans.

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy și Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *