Există agenţia literară (aproape) perfectă, cel puţin din punctul de vedere al autorului care, la o adică, se vrea promovat cu orice preţ, dar nu e dispus să plătească prea mult pentru asta. De fapt, nu e dispus să plătească deloc, dar are capacitatea de a specula o oportunitate oferită mai degrabă din inconştienţă.
Dar să revenim la agenţia literară în cauză. O agenţie care îşi face treaba cu o eficienţă demnă de o cauză mai bună. Fără campanii de promovare agresive, fără zeci de mii de promotori mai mult sau mai puţin entuziasmaţi, fără banere publicitare, fără a cerşi „like” după „like” pe facebook. Ieftin şi la obiect. Cu succes garantat, chiar dacă, la o adică, produsul „promovat” (vă rog, nu ignoraţi ghilimelele de rigoare) nu merită nici pe departe. Şi, sincer şi paradoxal, vorbind, agenţia respectivă nici nu agreează ceea ce promovează. Ba dimpotrivă…
Şi, ca toate agenţiile literare, şi aceasta are o hibă, de care ar trebui să se ţină seama. Nu promovează decât ceea ce nu-i convine. Şi, mai mult decât atât, mi se pare mie sau chiar aşa o fi? Agenţia asta nici nu-şi dă seama ce servicii face. De fapt, nici nu se consideră ageţie literară, deşi, la o adică, taman astfel de servicii prestează. Deci, acum, că (poate) am reuşit să stârnesc oarecari curiozităţi, v-aţi prins cam despre cine este vorba?
Ei bine, agenţia literară în cauză este Vaticanul. Şi trebuie să recunoaştem, chiar îşi face bine treaba. Ca scriitor, dacă vrei să dai lovitura, e de ajuns să scrii o carte în care să arăţi cu degetul acuzator către Vatican sau către Papă, cardinali. Dacă ţii neapărat să fii băgat în seamă, o mică blasfemie nu strică. Şi Vaticanul reacţionează prompt. Una-două, dă comunicat că nu-i place cartea, că o condamnă, ba chiar că aruncă niscaiva afurisenie asupra ei. Şi vestea este preluată cu entuziasm de toate agenţiile de presă care o distribuie către ziare, către televiziuni, de unde e preluată de bloguri şi de cine se mai poate. Şi aşa, dintr-odată, cartea respectivă are parte de publicitate nevisată şi, mai ales, netrecută în contabilitate.
O chestie care, deşi mulţi au început să se prindă, încă mai face toţi banii. A apărut chiar şi o categorie de literatură, botezată thrillere papale, cele mai multe dintre cărţile care se pot înscrie în această categorie fiind de o calitate îndoielnică – am în vedere inclusiv Codul lui DaVinci de Dan Brown – singura lor „calitate” fiind că lovesc în Vatican şi în tot ce ţine de catolicism. Crime comise de cardinali, comploturi care mai de care, mă rog, aş putea spune mai multe dacă n-aş fi prins şmecheria din spatele industriei literare care se bazează pe cel mai de nădejde promotor literar. Pentru că Vaticanul nu se încurcă. Nu te trece, aşa, cu una, cu două, la Index. Treaba e tratată cu seriozitate maximă, se condamnă cartea şi se emite comunicatul de rigoare, să ştie toată lumea cine e condamnat şi pentru ce. Şi, din curiozitate, dintr-un fior pe care nu-l pot explica, mulţi ajung să cumpere cărţile astfel înfierate. Pentru că, spre deosebire de multe alte cărţi, pe asta a băgat-o în seamă Vaticanul, poate Papa însuşi. Aşa, cartea ajunge în topuri, de unde iar un val de propagandă gratuită, că doar e bestseller. Şi, de vreme ce e în topuri, se găseşte un al doilea val de cumpărători, care o saltă şi mai sus, pregătind isteria ediţiei a treia de vânzări înfocate. Şi aşa mai departe, că încă se mai vinde Codul lui DaVinci…
O afacere de o moralitate discutabilă, dacă stau să analizez, când campania de promovare este aruncată în cârca Vaticanului, iar calitatea frizează uneori ridicolul. Pentru că mă îndoiesc de faptul că unele dintre thrillerele papale de top ar fi ajuns în frunte dacă nu ar fi intervenit Vaticanul. Singura lor calitate e aceea că au ştiut să apeleze la promotorul potrivit, mai degrabă înşelându-l. Nu sunt catolic, dar îmi place să mă ghidez după un principiu, cred eu, destul de sănătos: dacă tu nu crezi în ceva, nu înseamnă că nu crede altcineva. Şi nu e bine să-ţi baţi joc de ceva în care altcineva crede. Cam zăpăcitoare formularea, nu credeţi?
Şi, în încheiere, un îndemn pentru scriitori (şi pentru Dan Brown, încă mai are timp să devină scriitor şi nu un conţopist promovat în necunoştinţă de cauză de Vatican). Dacă vreţi să ajungeţi cinstit în top, scrieţi o carte cu adevărat bună şi nu mai deranjaţi Vaticanul pentru promovare. Nu de alta, dar o agenţie literară care se respectă, chiar aşa se şi intitulează. Agenţie. Literară.
Ar mai fi încă una, şi mai tare, dar despre aceea mi-e frică să vorbesc. Chiar mi-e frică.
Ilustraţiile care însoţesc prozele din acest număr fac parte din grupajul Mind the Gap (Wimbledon-Gap Road Cemetery) de Cristofor.
