Lissa Price ―
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Trei, București, 2013
312 pagini
Debutul scriitoarei americane Lissa Price se înscrie într-o deja bogată tradiție a distopiilor pentru și cu tineri: de la Jocurile Foamei (Suzanne Collins) la Divergent (Veronica Roth) sau Urâții (Scott Westerfeld), pentru a aminti doar trei dintre seriile deja apărute în română, o mulțime de scriitori și-au luat obiceiul de a ne delecta cu aventurile unor adolescenți care încearcă să supraviețuiască în lumi care au luat-o razna.
Price își imaginează o lume în care un război biologic i-a lăsat în viață doar pe cei care au prioritate la vaccinare: pe copii (Starters, cei de la începutul vieții) și pe bătrâni (Enders, cei de la sfârșitul ei). Gerontocrația în care trăiesc personajele sale e o lume crudă pentru orice copil sau tânăr care nu a fost luat sub aripa sa protectoare de vreun bătrân: strânși în orfelinate mizerabile sau colindând imense cartiere în ruină, copiii și tinerii trăiesc de pe o zi pe alta și sunt uneori vânați de bătrânii care monopolizează toate resursele lumii și care nu au nici o intenție să le împartă cu altcineva.
Callie, adolescenta prin ochii cărora descoperim lumea aceasta de coșmar, e pusă în fața unei decizii dificile: în orașul ei funcționează o firmă care închiriază trupuri de adolescenți bătrânilor care doresc să se bucure pentru câteva ore sau câteva zile de o mobilitate sporită a articulațiilor și de un chip fără pete de bătrânețe. Pare o afacere fără riscuri – un chip implantat în creier permite transplantul unei alte conștiințe în corpul ei și controlează atent timpul petrecut de acea conștiință în ea, interzicând orice depășire a perioadei de închiriere și orice comportament de mare risc. Iar câștigul e incredibil de mare – suficient pentru a-i permite să-și vindece fratele grav bolnav și să cumpere o casă pentru amândoi.
Evident, însă, că lucrurile nu sunt așa cum par și că ceea ce promitea să fie o scurtă perioadă de inconștiență se transformă treptat într-un coșmar cu hoți de trupuri, asasinate, evadări spectaculoase și răpiri de persoane. Fără a trece dincolo de rețetele literaturii contemporane pentru tineri (veșnicul David adolescent în luptă cu întreaga lume, răsturnările periodice de situație și semnul întrebării de la sfârșit, care lasă loc de o continuare), Price izbutește totuși să atragă atenția asupra romanului său mulțumită câtorva elemente care o ridică puțin peste nivelul obișnuit – personaje bine create, câteva elemente SF interesante și bine integrate în poveste și un motiv de reflexie asupra felului în care societatea contemporană își tratează tinerii.
Transferul de conștiință nu e o temă nouă în SF, mi s-a părut însă demnă de atenție aplicarea lui la relația canibală dintre bătrânii atotputernici și tinerii pe care au ajuns să-i considere o rezervă gratuită de trupuri fără minte și fără șanse. Gândindu-mă la procentul tinerilor șomeri din țările dezvoltate (cincizeci la sută și chiar mai mult, pe alocuri) nu mă miră prea mult faptul că romanul Lissei Price se bucură de atâta succes – se adresează unei nemulțumiri naturale a celor care așteaptă să-și înceapă viața, dar nu prea au loc să-și scoată capul la aer.
Așa cum romanele despre tineri puși să lupte pe viață și pe moarte pentru plăcerea spectatorilor în vârstă și puternici te duc cu gândul la reacția copiilor ținuți sub presiunea continuă a pretențiilor adulților din jurul lor, sufocarea și lipsa de speranță a personajelor lui Price poate fi și ea văzută ca o reacție la presiunea economică inversă de a rămâne într-o copilărie prelungită. Evident că din toate acestea ies la suprafață, strident, enervări adolescentine uneori teribil de naive, dar succesul de public al acestui gen de literatură e un indicator al răspândirii respectivelor enervări.
Regret doar faptul că distopiile pe care le-am citit în ultimul timp sunt, toate, scrise pentru cititori tineri, cu neajunsurile de rigoare – lipsa unei preocupări arzătoare pentru stil, naivitate și propensiune pentru problemele simple sau simplificate. Oricât de palpitante ar fi, comparația cu operele mai serioase ale genului e cam ca cea dintre un duș călduț și unul care te îngheață complet. Noroc că peste vreo lună apare MaddAddam și că-mi voi putea lua doza de răcoare pe șira spinării.
