Ty Schwamberger este scriitor și editor american în genul horror. A scris un roman (Deep Dark Woods), mai multe nuvele (The Killing Club, 2013, Grave Intentions, 2012, DININ, 2012 etc.), a publicat volume de povestiri (For After Midnight, 2011, A Warped 6yh Grade Mind, 2012) și a editat mai multe antologii (Dark Things II, 2010, Fell Beasts, 2011 etc.). În plus, a publicat numeroase povestiri atât online, cât și pe hârtie. Trei dintre acestea, „Cake Batter” (publicată în 2010), „House Call” (publicată în iunie 2013) și DININ’ (drepturi cumpărate în iulie 2013), au fost alese pentru ecranizări. Este membru activ în The Horror Writers Association. Site-ul său poate fi accesat la adresa: http://tyschwamberger.com/.
*
Mircea PRICĂJAN: Când ai început să scrii și ce te-a făcut să abordezi genul horror?
Ty SCHWAMBERGER: M-am născut în 1977, drept urmare am crescut cu filmele slasher ale anilor 80 (Vineri 13, Coșmar pe Strada Elm, Halloween etc.). Din fericire, părinții mei au fost destul de indulgenți cu ceea ce urmăream, așa că am crescut urmărind aceste pelicule devenite acum clasice. La drept vorbind, am scris prima povestirea horror în clasa a VI-a. De fapt, aceea a stat la baza unei proze intitulate „In the Woods”, care a fost inclusă în volumul meu de proză scurtă For After Midnight. La rândul ei, această proză s-a transformat în prologul și epilogul romanului meu Deep Dark Woods, care va fi relansat la începutul anului 2014 de editura britanică Crowded Quarantine.
M-am cam îndepărtat, însă, de întrebarea ta.
Deși am continuat să urmăresc filme horror, nu am început să citesc sau să scriu literatură horror decât în 2008. Asta s-a întâmplat imediat ce am citit Offspring de Jack Ketchum și Cuts de Richard Laymon (care, apropo, este autorul meu preferat), când mi-am spus: „Hei, aș putea să scriu și eu niște povești tulburătoare ca astea!” Și uite așa am ajuns să pun pe pagină 100 de mii de cuvinte în exact trei luni. Sigur, nu a rezultat ceva de calitate foarte bună, însă atunci a început totul. Acum, cinci ani mai târziu, am peste 10 cărți publicate, audiobook-uri, filme inspirate de povestirile mele, articole de non-ficțiune, proză scurtă etc. A fost un drum extrem de palpitant, deși abia acum mi-am încins motoarele.
M.P.: Ce fel de horror preferi, atât ca cititor, cât și ca scriitor?
T.S.: Am spus deja că Richard Laymon este idolul meu literar. Stilul lui mi se pare cel mai plăcut la citit. Sunt, desigur, nenumărați alți autori care îmi plac, dar poveștile lui Laymon au fost dintotdeauna preferatele mele. Mulți au comparat proza mea cu a lui. Această asemănare este strict întâmplătoare. Nu mi-am propus niciodată să scriu ca el. Pur și simplu așa a ieșit. Comparația e măgulitoare, încă mă ia pe sus.
M.P.: Care crezi că este acum cea mai neglijată temă în domeniul horror-ului?
T.S.: Poate ți se pare comic, dar am discutat cu un editor despre asta nu cu mult timp în urmă. El spunea că nu sunt pe piață destule povești cu mii. Am meditat la aceasta puțin, apoi i-am dat dreptate. Ca urmare am semnat un contract pe două cărți, dintre care una va conține o nuvelă despre o mumie. Anunțul oficial va fi făcut în scurtă vreme.
M.P.: Ce îți place cel mai mult să scrii: proză scurtă, nuvelă sau roman?
T.S.: Întrebarea ta are, de fapt, trei ramificații. 1) Cu ce ar trebui să înceapă scriitorii aspiranți? 2) Ce îmi place mie mai mult să scriu? și 3) Care specie literară cimentează cel mai bine cariera unui scriitor?
Răspund pe rând:
1) Cum spuneam, eu am început cu un roman. Era lung și nu foarte bine scris. A urmat o povestire. Am mers, într-un fel, în sens invers față de credința generală că un scriitor trebuie să înceapă cu forma scurtă, după care să abordeze forma lungă, după își va fi făcut mâna la scris.
2) Cel mai mult îmi place să scriu nuvele. Sunt suficient de scurte ca scrierea lor să nu îți răpească foarte mult timp și pot, totuși, să conțină elementele unei lucrări de anvergură, lipsindu-le nivelul de detaliu al unui roman propriu-zis.
3) Aici e clenciul. Unii scriitor preferă proza scurtă, alții nuvelele. Dar adevărul momentului este că, mai ales dacă urmărești să devii scriitor cu normă întreagă, TREBUIE să scrii romane. Un roman îți aduce, în general, un avans mai consistent, remunerație din drepturi de autor mai bună, plus că este cumpărat de mult mai mulți cititori. Poate durează mai mult să scrii un roman, dar a fi plătit mai bine pentru timpul pe care îl dedici astfel scrisului este categoric mai bine decât ți se oferă pentru o nuvelă sau o povestire. De fapt, problema se pune dacă scrii din pură plăcere sau dacă încerci să faci carieră din scris.
M.P.: Unele dintre scrierile tale au fost achiziționate pentru ecranizare. Te rog spune-ne câteva cuvinte despre cum s-a întâmplat asta. În ce fază se află proiectele? Știi că unele au fost deja lansate.
T.S.: Până acum am vândut dreptul de ecranizare pentru trei scrieri. Două dintre filmele astfel rezultate au fost lansate direct pe DVD. Prima a fost o povestire intitulată „Cake Batter”. A fost adaptată într-un film scurt lansat la începutul lui 2010. Este povestea răzbunării unei soții pe soțul pe care îl bănuiește de infidelitate. E inutil să spun că lucrurile nu decurg conform planului. Următoarea a fost nuvela „House Call”, ecranizarea căreia a fost lansată la începutul acestui an. A rezultat un film artistic despre doi copii rămași singuri acasă și spaima prin care trec ei când doi oameni cu intenții rele intră în casa lor. Povestea are un final neașteptat. A treia scriere ale cărei drepturi de ecranizare au fost cumpărate este nuvela „DININ”, publicată la Bad Moon Books. Achiziția s-a produs doar acum câteva luni, de către Cinder Path Productions. Dacă totul merge bine, filmările ar trebui să înceapă în 2014.
Industria cinematografică și ca editorială sunt două lumi complet diferite. Încă învăț cum funcționează partea cu filmele.
M.P.: Ai editat, de asemenea, antologii. Spune-ne, te rog, câte ceva despre acest proces. Ai de gând să mai editezi vreo antologie?
T.S.: La începutul anului 2010, am fost contactat de o editură și întrebat dacă m-am gândit vreodată să editez o antologie. Se înțelege că am profitat de ocazie. După aceea am mai alcătuit trei antologii. Am avut plăcerea să lucrez cu unii dintre scriitorii pe care îl citesc cu plăcere. Totuși, a scrie și a edita sunt două ocupații cu totul diferite. Cât scrii nu te preocupă decât propriu-ți text. Când editezi, însă, trebuie să te asiguri că textul altcuiva este bine cizelat. Asta înseamnă presiune. Munca de editor presupune și lucrul cu contracte, iar uneori trebuie chiar să răspunzi întrebărilor legate de plată venite din partea colaboratorilor, lucru care poate fi spinos pentru ambele părți implicate. Ultima mea antologie a fost publicată la sfârșitul lui 2012. Într-adevăr, mai aveam una planificată și în sumarul ei erau câteva nume FOARTE talentate, dar editura a dat faliment și nu am putut găsi altă casă pentru antologiei.
Cât despre editarea altei antologii în viitor… Niciodată nu spun niciodată, dar ar trebui să fie o conjunctură aproape perfectă ca să mă mai aventurez curând în acest domeniu.
M.P.: Care crezi că sunt „piețe” importante ale lumii pentru literatura horror?
T.S.: Îmi vin în minte trei țări unde horror este la mare preț: Statele Unite, Marea Britanie și Japonia. Dacă studiezi problema diacronic, ajungând până în zilele noastre, observi că fanii din aceste țări nu se mai satură de macabru. Australia, deși poate părea incredibil, este, la rândul ei, consumatoare de horror. La fel și Germania. Nu știu dacă e ceva ce ține de societate, de faptul că unor culturi nu le plac lucrurile înfricoșătoare sau că horror-ul nu a ajuns încă în alte zone… „Încă” este cuvântul-cheie aici. Cred că majorității oamenilor le place să fie speriați. Într-un mod sigur, fără îndoială.
M.P.: În România, literatura horror încă este văzută drept ceva ciudat. Crezi că apetitul pentru macabru este înnăscut, ceva transmis din generație în generație, sau poate fi cultivat, dobândit? Sunt unele culturi atrase spre partea întunecată a lucrurilor mai mult ca altele?
T.S.: Găsesc fascinant acest lucru. Mai ales fiindcă România este locul de naștere al, probabil, celui mai popular monstru din toate timpurile, Dracula. Ținând cont de asta, sunt sigur că societatea ca întreg are un cuvânt de spus, ceea ce e acceptabil pentru unii poate fi tabu pentru alții. Totuși, cum spuneam înainte, cred că, măcar într-o anumită măsură, oamenilor le place să fie speriați. Le place sentimentul de teamă, fiind totodată siguri că nu li se va întâmpla, de fapt, nimic rău. Poate că soluția ar fi introducerea sub-genului potrivit (vampiri, zombi, slashere, thriller etc.). Ceva cu care oamenii să rezoneze. O poveste în care cititorul să își poată înfige bine mintea și dinții… una care nu ripostează!
M.P.: În acest număr, cititorii români au ocazia să citească o povestire de-a ta, „Doar o bere-n plus?”. Ce ne poți spune despre această poveste?
T.S.: Îmi place să iau o situație normală și să o transform în ceva înfricoșător. Povestirea mea „Doar o bere-n plus?” e exemplul perfect. Avem o adolescentă care se distrează bând cu două prietene apropiate. Discută despre lucruri normale; cine e mai popular la școală, profesori, note, băieți etc. Atunci când vine vorba de băieți, protagonista știe că trebuie să le spună prietenelor și, în cele din urmă, părinților ei secretul care o chinuiește. Imediat după ce le spune fetelor situația în care se află, urcă în mașină și pleacă spre casă. Și atunci lucrurile iau o turnură neașteptată. Este urmărită de o altă mașină și secretul ei este pe cale de a deveni coșmarul suprem.
M.P.: Un ultim cuvânt pentru cei care încă sunt sceptici față de literatura horror și sensul ei.
T.S.: Dacă veți căuta într-un dicționar substantivul „horror/ groază”, veți găsi ceva asemănător cu următoarele: un sentiment copleșitor provocat de un lucru șocant, înfricoșător sau revoltător; o teamă cutremurătoare: a te feri, îngrozit, de un cadavru mutilat (îmi plac mult exemplele de dicționar pentru lucruri oribile).
Eu cred însă că groaza, aceea adevărată, este cea inculcată adânc în psihicul uman și poate fi diferită de la o persoană la alta, în funcție de experiențele fiecăreia în parte. De aceea unora le place să vadă sau să citească lucruri înfricoșătoare, în vreme ce altora, nu.
Să explic.
Cred că, măcar într-o oarecare măsură, tuturor oamenilor le place să fie speriați. Face parte din natura umană. Ați văzut pe cineva sau poate v-ați acoperit chiar voi ochii la o scenă de groază într-un film? Sigur că da. Oamenii aceștia nu vor să vadă ce se întâmplă, dar se uită totuși printre degete. Unii spun că noi, oamenii, suntem funciarmente buni. În general, cred că așa este. În același timp, avem cu toții o parte „rea”. Partea aceasta prevalează când urmărim știrile sau aproape ne minunăm de dezastrul pe care cine știe ce descreierat l-a provocat pe autostradă sau în sufrageria cuiva. Dacă nu ne-ar plăcea să aflăm de suferințele altor persoane, am închide televizorul, am apăsa butonul OFF al DVD-playerului sau am lăsa cartea din mână. Dar… nu o facem. În schimb, clătinăm doar din cap și gândim (și niciodată sau rareori rostim cu voce tare): „Ce tare mă bucur că nu am pățit eu aia”.
Mie, personal, îmi place să scriu lucruri înfricoșătoare pentru că asta m-a pasionat dintotdeauna (am crezut uitându-mă la slasherele din anii 80, vă amintiți). Îmi place felul în care un scriitor de horror poate transforma aproape orice într-un lucru înfricoșător.
Simplu spus: Nu vă temeți de cărțile și filmele horror, întrucât nevoia de a fi speriat sălășluiește deja adânc în voi, căutând să evadeze. Așa că puteți la fel de bine să cedați acestor tainice dorințe. Cine știe, poate găsiți chiar ceva ce vă place… mult!
M.P.: Mulțumesc pentru timpul pe care l-ai acordat acestui interviu. Îți doresc baftă mare la toate proiectele viitoare. Poate într-o zi cititorii români îți vor găsi cărțile traduse și în limba lor. Țin pumnii pentru asta.
T.S.: Mersi mult pentru interviu. A fost o plăcere!
– Traducere din limba engleză de Mircea PRICĂJAN
Interviu realizat în luna august 2013
