Trăim cu tot soiul de iluzii. Cele mai multe dospesc dincoace de conștiență. Mă gândeam că detest iarna, pe cât îndrăgesc tutunul. De altfel, în cărțile mele, sunt constante două lucruri: prezența tabacului și absența iernii. Nu mi-am împins niciodată scenariile dincolo de noiembrie sau dincoace de martie. Mi-am dat seama de asta abia când am terminat de scris a patra carte. Judecam așa însă, la sentimentele din mine, și era cât pe ce să scriu „sentimentele din noi”. Ironică întâmplare fiindcă tocmai despre asta voiam să scriu aici, despre cum detest eu iarna, iar undeva prin beciurile minții mele, ceva mă (ne)îndreptățește să cred că iarna simte și ea ce simt eu, că starea mea neplăcută de silă, e trăită și de ea. Tocmai de aceea mi-a și venit să scriu „sentimentele din noi”, fiindcă ceva mă păcălește să cred că simțirile mele nu sunt doar ale mele. Cu toate că mintea mea poate pricepe și deduce pe căi logice că nu există nici o garanție a acestei convingeri, că iernii, și dacă ar putea să-i pese, nu i-ar păsa, eu tot nu pot să cred cu toată carnea de pe mine că aceasta e întocmai realitatea.
Fiindcă tot vorbim de iarnă, îmi amintesc așa, de nicăieri, cum am citit eu prima dată pe nu mai știu unde că zăpada e de fapt albastră, nu albă. Eram copil, am înțeles, și am ales să cred ce am citit nu ceea ce vedeam de la o poștă, anume că zăpada e mai albă decât ziua. Pe vremea aceea o îndrăgeam și așteptam ninsoarea tot anul. N-aveam de unde să știu că peste ani, același eu, va înjura privind cum ninge. N-am cum să uit însă că niciun alt fenomen al naturii ăsteia nu a reușit vreodată să mă emoționeze de vreun fel, numai ninsoarea, mai ales către seară.
Astfel îmi spun: cât de ciudat simțim noi, eu cel de azi și eu cel de-atunci, de parcă nu am fi același. Tot ce avem în comun e că vedem zăpada albă, deși cu mintea noastră știm că e albastră. Văd în această aparentă absurditate, panta greșită pe care au apucat raționaliștii. Simțirea nu trebuie să se împace cu mintea decât dacă ajung să se certe, iar dacă ajung să se certe atunci este eroarea minții. Simțirea e făcută să arate, mintea-i făcută să înțeleagă. Simțirea-i făcută să dea certitudini, mintea-i făcută să nască îndoieli.
Un alt fapt pe care l-am observat e că ochii verzi sunt uneori albaștri, iar ochii albaștri sunt mereu albaștri. Au trecut ani până când mintea mea să deducă legea asta, care până acum nu s-a izbit de excepții. Mintea nu poate simți, are nevoie de legi și indicii către un adevăr care nu-i aparține de drept. De unde această nevoie, nu știu. Mă gândeam că tot simțirea este aceea care cere astfel de lucruri, de la o minte pe care o simte numai sub forma unei voci mute. Astfel, mintea noastră construiește lumi de tot soiul pentru a se înfățișa pe sine simțirii. Lumi în care zăpada e albastră și în care poți face ușor diferența între ochi verzi și ochi albaștri, adică utopii.
Nu cred că voi pricepe vreodată de ce blues-ul e albastru, de ce melancolia e albăstreală la inimă și nici de ce tocmai cerul și apele adânci s-au găsit să poarte această culoare. Îmi pasă că nu înțeleg și totuși n-am nevoie de explicații etimologice, antropologice, psihologice sau logice în general. Explicațiile nu schimbă realitatea și în foarte puține cazuri ne dau ocazia să o schimbăm. Poate că va veni o zi când vom putea sări din lumea minții noastre în lumea din afara ei și invers, așa cum săream garduri în copilărie. Până atunci, trăim cu impresia că zăpada e albastră pentru toți.
