Primăvara ucide speranțele vechi. Le lasă întinse pe caldarâm borșind sânge și soarele ei mediocru le încinge, cât încă mai sunt aproape vii.
Cruzimea primăverii are și celălalt sens. Ne amintește că nu doar sfârșitul e inevitabil.
Mă uit la ea și moartea îmi pare a fi o pâine mare, caldă și coaptă, dintr-aia rotundă, în crustă arămie. Iar ea, primăvara, o ciupercă, o drojdie dospind în noi facerea de speranțe deșarte.
Nu vedem sângele frunzelor și nu știm că zăpada topită nu-i altceva decât placenta naturii. Ghioceii sunt colții lupilor tineri ai pământului. Ne apucă o nebunie de ceafă și nu știm ce-i aceea sau rostul întâmplărilor zilei. Căutăm să înțelegem, de fapt, altceva decât ne convine.
Însă nu știu de ce mă includ, eu văd primăvara ca pe o femeie foarte subțire, una cu unghii și nervi, o blondă cu mofturi și canini ascuțiți. Ai putea să o frângi dintr-un gest, dar o lași să te muște și să te zgârie în timp ce îi alinți amenințător grumazul subțire și îi privești ghearele pline de sânge, degetele ei albe și fine, cruzimea din privirile verzi.
Apoi fuge.
Rămâne doar parfumul, de parcă mi-ar sângera viorile în nări, de parcă aș fi prizat polen de briliante.
Întins pe stradă, ca pe câmp, aștept iarba să îmi crească prin carne.
