Gabrielle Guvenel – „Eria I. Dezvăluiri”
Librex Publishing, 2016, 209 pagini
Am mai spus-o: una din puținele șanse pe care noi, autorii români le avem, în competiția neloială cu autorii străini este posibilitatea contactului direct cu cititorii. Târgurile, lansările de carte și multe alte evenimente de gen ne pun față în față cu potențialii doritori de lectură. Un zâmbet, o glumă, o strângere de mână poate determina o persoană să cumpere unul dintre volumele tale. Mie, recunosc!, mi s-a întâmplat să vând destul de multe carți așa. Și am și cumpărat multe.
Așa m-am întâlnit, din punct de vedere literar și cu „Eria – Dezvăluiri” a lui Gabrielle Guvenel. Am cunoscut autoarea care este, scuzați-mi franceza, o super gagică. Femeie frumoasă, simpatică, deșteaptă, cu umorul la ea și energie cât să asigure iluminatul unei comune mai răsărite. Acum, am să vă vând un pont. Dacă stați de vorbă cu omul și este destupat/ă la minte și cu verbul pe buze, șansele să fiți total dezamăgiti de carte sunt minime. Mie nu mi s-a-ntâmplat.
Gabrielle Guvenel scrie pe gustul meu. Direct, simplu, minimalist, fără înflorituri voit intelectualiste. „Eria” este un fanatsy românesc. Deși situarea geografică nu este ferm determinată de la bun început. Eria este o copilă crescută la orfelinat care în preajma aniversarii a 18 ani de viață intră în contact cu tenebrele de dincolo de lumea noastră. Fără voia ei, este aruncată într-o lume în care forțele întunericului se luptă între ele și au agende extrem de diferite.
Jutta Motz, o autoare din Elveția, spunea, referindu-se la romanele crime, că este puțin probabil să mai existe vreun mod de a omorî pe cineva care să nu fi fost încercat, documentat și despre care să se fi scris. Ceea ce poate aduce nou fiecare autor este contextul și un pic de coloratură locală. În cazul literaturii fantasy lucrurile nu stau chiar așa. Imaginația nu are limite. Dar tema fetelor inocente care sunt aruncate în valtoarea tenebrelor este prezentă în multe carți. Ceea ce face din acest roman unul inedit este tocmai scriitura. Gabrielle alege să istorisească la persoana intai, din perspectiva Eriei, adică o fată aproape ieșită din adolescență, care de la problemele specifice vârstei – cum ar fi prima dragoste, sare brusc și fără avertisemente în lupta cu un demon care amenință să o preia ca pe o haină. Personajul nu capătă o maturitate bruscă, așa cum ne-am obișnuit în producțiile de gen, ci mai degrabă o ură atroce care o face extrem de combativă și îi dezvoltă simțurile dincolo de limite. Fata asimilează cu furie știința luptei cu răul. Și este în permanentă revoltă față de cei care au împins-o în această luptă, față de iubitul ei din altă lume, față de cei care îi asigură protecție, față de cei care o ajută. Un alt aspect care mi-a plăcut la nebunie și care ma înrudește întrucâtva cu autoarea este faptul că nu acțiunea este în prim plan, ci personajul. Gabrielle Guvenel folosește povestea ca pretext și mijloc de a contura fata și devenirea ei ca femeie. Motiv pentru care nu se sfiește să frângă acțiunea pe alocuri și să facă salturi în timp. Nu lipsesc nici mostrele de umor urban ușor feminist care adaugă farmec personajului și fac lectura agreabilă.
Singurul lucru care mi-a creat un discomfort este faptul că la un moment dat istoria din carte include și tragedia din clubul Colectiv. Presupun că autoarea a intenționat un omagiu literar, dar pentru mine acela a fost unicul capitol pe care nu l-am citit cu ușurință. Vorbim despre un moment care pe mine m-a marcat profund. Mai mult decât atât, am reale probleme în a accepta unele dintre versiunile asupra evenimentelor vehiculate în lumea reală…
Dincolo de asta, însă, intenționez să citesc și continuarea poveștii Eriei. Promite să fie o aventură interesantă.
