Cătălin Marin: „Mă trezesc în fiecare dimineață în toate romanele mele”

Stăm de vorbă cu Cătălin Marin, care tocmai a publicat al doilea roman, „Concert cu ţapi în orchestră”, la Editura Tracus Arte. Pe Cătălin Marin îl regăsiţi şi la Editura Herg Benet, cu romanul de debut, „Spre seară nu se întâmplă nimic”, dar şi în articolele din Academia Caţavencu şi Revista de Suspans.

 

Bună Cătălin! Îți mulțumim că ai acceptat să răspunzi întrebărilor noastre. De curând ai lansat al doilea roman, „Concert cu țapi în orchestră”. Ne poți spune câteva cuvinte despre acesta? Cui i l-ai recomanda și de ce?

E romanul pe care l-am scris cel mai repede, în fix 4 luni, 25 aprilie – 25 august în 2013.  Cred că se simte la citit. E un roman cu temă existențialistă, nu mi-am propus-o în mod special, mi-am dat seama de asta la corectare când l-am recitit de vreo 6 ori. Am pornit de la ideea de a scrie o tragedie, una din variantele originii acestui cuvânt ar fi „cântec cu țapi”; de-aici titlul. De recomandat nu știu ce să spun, e pentru toată lumea, dar cred că o pricepi altfel dacă ți-ai băgat puțin nasul prin filozofia existențialistă.

În timpul lansării, povesteai despre cum ia naștere un personaj. Care a fost cel mai neobișnuit lucru sau loc care te-a inspirat?

Cărțile mele sunt prin definiție neobișnuite, cu accente de absurd. Mai precis, lucrurile obișnuite nu mă inspiră de nici un fel. Îmi place să mă leg totuși de observații spontane, spre exemplu, pisica din carte și-a făcut loc în poveste din cauză că în timpul unei plimbări prin Sibiu am auzit un pisoi mieunând sub un brad, iar datorită altor detalii de context, pisica poartă numele de Anabelle.

Acțiunea din romanele tale se desfășoară în alte țări. Unde ți-ar plăcea să (mai) călătorești și de ce?

Se desfășoară în cadre pe care eu le simt congruente cu narațiunea, în cărți n-ai coloană sonoră, dar poți face apel la memoria colectivă și la preconcepțiile inconștiente pentru a sublinia întâmplările. Plasarea acțiunii în anumite cadre mă scutește pe mine de descrieri prea amănunțite. Trăim într-o lume care vede filme și umple internetul cu fotografii, imaginile sunt gata formate, e suficient să faci apel la ceea ce oamenii deja imaginează. De călătorit, mi-aș dori să văd Machu Pichu în mod special, templele de la Angkor Wat și Wat Phra Keo, Tijuanaco sau ceva mayaș, aztec, fixuri din copilărie. Îmi plac destinațiile nu călătoriile.

Te-ai gândit vreodată să scrii un roman care să fie localizat în România? Cum crezi că ar fi?

Am în plan să scriu o variantă românească a cărții „Fear and Loathing in Las Vegas”, cu Bârlad-Vaslui pe post de Vegas, ceva în stilul lui Hunter S. Thompson, despre mirajul civilizației și condiția umană, despre ce înseamnă periferiile lumii. N-ar fi în stilul celor de până acum.

Ai ținut vreodată un jurnal? Dacă nu, ți-ar plăcea să o faci?

Am un jurnal al țăcănelilor mele început prin 2011, tot scriu în el observații și constatări comprimate. În rest, cărțile îmi servesc pe post de jurnal. Nu scriu autobiografii, dar scriu bazat pe întâmplări și stări trăite pe parcursul scrierii.

Ambele romane scrise de tine au un final ușor trist. Nu crezi în finaluri fericite?

Are Lhasa de Sela o melodie „De cara la pared”, mie îmi inspiră energia eliberării, multora li se pare tristă. Cam așa sunt și finalurile mele, mie nu mi se par deloc triste. Probabil ți-au plăcut și te-a întristat încheierea. Pentru mine, încheierea unei cărți scrise e alta decât încheierea unei cărți citite, asociez cu totul altă emoție. Cât despre finaluri fericite, îmi vine în minte Hemingway: „Doamnă, orice poveste sfârșește în moarte dacă e continuată suficient de mult și nici un povestitor adevărat nu-ți va ascunde asta”. Deci, dacă sunt fericite nu sunt finaluri, doar capete.

În prezent, scrii un nou roman. Te rog să ne dai detalii despre cum înaintează lucrul.

Da, acum scriu la a cincea carte. Mai am două gata la sertar, nu știu când le voi publica. Ăsta la care scriu acum progresează încet, cred că ajung în doi ani cu el, în martie se face un an de când scriu și abia am scris 7 capitole, nu mă grăbesc, dezbat subiecte sensibile pentru mine: vinovăția și iertarea. Sunt riscante fiindcă se află la marginea clișeului. Vreau să scriu simplu despre lucruri complicate, e o provocare. Ținând cont că algebra abstractă mi se pare simplă, dar departe de a fi trivială.

Te-ai gândit la ce altă carte va urma?

Ar însemna să mă gândesc la a șasea. Eu mă mir că am scris patru. Pe a cincea o voi numi carte atunci când va fi gata. Vreau să o scriu pe aia despre Vaslui în principiu, deși o văd mai curând ca pe o lucrare de dus în paralel cu alta. N-am obiceiul de a mă gândi la următoarea înainte de a trece de jumătatea celei curente, îmi afectează percepția și observarea celor necesare subiectului și mă poate face să repet lucruri între cărți. Încerc să mențin repetiția spre zero.

Ce ai face dacă ți s-ar întâmpla ce i se întâmplă lui Jean-Claude Partout, dacă te-ai trezi într-o dimineață într-unul din romanele tale?

Păi, înainte să i se întâmple lui, mi s-a întâmplat mie. Pragul intrigii e dat de tranziția mea bruscă de la bărbat căsătorit la burlac. Atitudinea generală a celorlalți, schimbarea unor relații, oamenii noi, oamenii vechi, senzația de inadaptare, căutarea motivației existențiale, reformularea identității, eu am trăit toate astea, chit că nu mă aflam în Provence în anii ’20. Cărțile mele sunt niște conspecte ale experiențelor mele, nu jurnale, dar fiindcă tot mă întrebai mai devreme de jurnal, inclusiv jurnalul meu personal începe cu un om blocat pe traversa unui far dărâmat, care ajunge într-un oraș de smarald, apoi ia o barcă și se trezește într-un hol cu tabloul unei femei foarfece; e jurnalul întâmplărilor mele interioare declanșate de cele exterioare. Cam așa și cărțile, cu diferența că în cărți urmăresc o idee centrală. Mă trezesc în fiecare dimineață în toate romanele mele.

Pentru că ai scris în ultimul tău articol de pe Revista de Suspans (și) despre culoarea albastră, care este culoarea ta preferată și de ce?

Am scris despre albastru fiindcă tu mi-ai dat cuvântul. La cerere, desigur. Cei care mă cunosc știu că fac acest exercițiu constant, cer un cuvânt pe baza căruia scriu ceva. Până acum singurul cuvânt care m-a pus în impas e „invidie”, un sentiment pe care nu l-am cunoscut, un cuvânt pe care îl folosesc foarte rar. Culoarea mea preferată e verde, verdele ăla al lacurilor de munte în care se reflectă brazii.

Iți mulțumim pentru interviu. Dacă dorești să adaugi ceva, ultimele cuvinte îți aparțin.

Ha! Cuvintele nu aparțin nimănui, ordinea lor e cea care îndură posesie. Vezi? Uneori mă ia valul cu simțul logicii, sunt un echivalent logic, al nazistului gramaticii, de curând mi-am dat seama că acest perfecționism al argumentării provine din teama de a fi contrazis cu ușurință, nu doar din compulsia formării matematice. Prin urmare, m-am hotărât să fiu mai vag și mai contradictoriu, cu riscul de-a fi criticat pe bună dreptate. Oamenii oricum nu pun mare preț pe logică, degeaba o scumpesc eu. De-asta am început să scriu o colecție de eseuri sub numele: „Viața ca un borș de mierle”, să-mi vărs apăsările personale, ca să n-o fac prin romane. Decât să stric orzul pe gâște, mai bine cultiv papură.

Despre Ana Maria CODESCU

Ana Maria Codescu a scris 21 articole în Revista de suspans.

Ana Maria crede in magia din spatele poveștilor, și ocazional încearcă să o aducă în lumea aceasta. O povestire scrisă de ea a fost publicată în colecția „Bucureștiul în 22 de povești”, în 2009. De un an, participă de două ori pe lună la atelierele creative organizate de Clubul Scriitoarelor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *