Jeff Lindsay – Dexter: Vise întunecate
Traducere de Ona Frantz
Editura Paladin, Bucureşti, 2014
Multă vreme nu am reuşit să-i separ în mintea mea pe Dexter, simpaticul personaj de desene animate, şi Dexter Morgan, tipul care căsăpeşte criminalii cu pasiunea unui artist devotat. Uneori e greu să faci diferenţa chiar şi atunci când aceasta este cât se poate de evidentă.
Însă Dexter Morgan, personajul creat de Jeff Lindsay, nu are niciun fel de probleme când e vorba de făcut diferenţe. Ba dimpotrivă.
Dexter este un personaj simpatic, în ciuda pasiunii sale secrete. Nu poţi să nu-l îndrăgeşti, să nu empatizezi cu el şi să nu-ţi doreşti în adâncul sufletului să depăşească cu bine obstacolele ce i se ivesc în cale şi să nu fie chemat la poliţie pentru a da vreo declaraţie privitoare la colecţia lui de picături de sânge. Din acest punct de vedere, este admirabilă realizarea lui Jeff Lindsay. Să dai viaţă unui criminal în serie credibil nu e puţin lucru. Să-l faci şi simpatic, e de-a dreptul fabulos. Pot spune că, în materie de criminali fictivi şi simpatici, Dexter a reuşit să-l detroneze în preferinţele personale pe celebrul psihopat Hannibal. Ştiţi voi care.
De fapt, Dexter nu trebuie chemat la poliţie. Se duce singur. Zi de zi, mai puţin când se află în concediu. Pentru că Dexter lucrează la Criminalistică. E expert într-un domeniu mai puţin cunoscut şi cam ignorat de restul echipei ce luptă cu criminalitatea, şi anume dispersia picăturilor de sânge, adică modul în care este împroşcat sângele din victimă după ce criminalul începe să-şi facă treaba. Se străduieşte din răsputeri să ajute la prinderea asasinilor, ba chiar face mai mult decât oricare alt om al legii.
Asta pentru că, în paralel cu anchetele, Dexter are o metodă personală de a reduce criminalitatea. Una de-a dreptul mortală. Chiar dacă se laudă de câte ori consideră necesar că e lipsit de conştiinţă, lui Dexter nu i se poate reproşa un anume simţ civic. Dacă tot nu-şi poate ţine în frâu demonii, de ce să nu-i determine să facă ceva constructiv? Un sfat foarte folositor primit de la tatăl vitreg care a reuşit să vadă în copilul înfiat mai mult decât au putut să vadă o echipă de criminalişti. Ei văd doar un coleg agasant, care reuşeşte să identifice instinctiv pistele ce lor le scot sufletul. Şi nu-l iubesc pentru asta. Doar sora vitregă, Deborah, pare să-i aprecieze talentele pe care Dexter nu le ţine doar pentru el şi „beneficiarii” acestora. Şi nu pentru că l-ar admira din cale-afară, ci pentru că, pur şi simplu, s-a săturat să tot fie folosită pe post de momeală pentru obsedaţii de sex. Poate că arată bine într-o ţinută „îmbietoare”, dar nu se simte în consecinţă. Nu poate Dexter să „vadă” sau să „simtă” ceva care s-o ajute în carieră?
Însă, pe neaşteptate, cercul pare să se strângă în jurul simpaticului Dexter Morgan. Nu, criminaliştii încă nu au nicio bănuială. Dar cineva pare să ştie mai multe decât e dispus Dexter să ofere. Mesajele nu întârzie să apară şi sunt din ce în ce mai agresive. Cineva ştie care-i treaba cu Dexter. Însă nu se grăbeşte să-l dea în gât. Pare mult mai distractiv să se joace cu mintea lui. Cine îndrăzneşte să facă asta? Un criminal prin venele căruia curge sânge la fel de rece ca al lui Dexter? Tot ce e posibil.
Odată ce ai intrat în joc, trebuie să mergi până la final, un final surprinzător, dar cât se poate de bine realizat şi care lasă loc pentru o continuare despre care ştim deja că există.
Acţiunea nu trenează nicio clipă. Încă de la primele rânduri – nici măcar pagini – suntem introduşi în lumea brutală a lui Dexter şi o ţinem într-un galop până la ultima pagină. Iar când se termină totul simţi un gust amar că următoarea carte din serie nu este la îndemână. Ce-l mai aşteaptă pe Dexter?
Aţi văzut filmul? Şi eu. Chiar dacă mi-au mai scăpat câteva episoade. Dar prefer cartea. Chiar dacă e dătătoare de Vise întunecate.