Ian Rankin – Rebus: X şi O
Traducere de Mircea Pricăjan
Editura Paladin, Bucureşti, 2013
Pentru cei care încă nu sunt familiarizaţi cu personajul creat de Ian Rankin, citirea introducerii este mai mult decât obligatorie. De fapt, cred că n-ar strica deloc ca, la începutul sau la sfârşitul fiecărei cărţi (depinde de cum stabileşte autorul sau editorul), să existe şi câteva pagini dedicate detaliilor de bucătărie. N-au cum să strice.
Ian Rankin ne oferă detalii importante despre John Rebus. Da, există un detectiv fictiv care are acest nume. Pe cititorii de pe meleagurile mioritice, pentru care Rebus înseamnă şi altceva, titlul s-ar putea să fie creator de confuzii. Dar vă asigur că nu e vorba despre niciun joc de tip rebus, cel mult de celebrul „X şi O” pe care l-am jucat cu toţii în şcoală. Personal, am dedicat caiete întregi acestei distracţii pe vremea când eram elev.
Tot în introducere aflăm de la scriitorul scoţian că John Rebus a evoluat de la personajul menit să dea viaţă unei singure cărţi la detectivul care însufleţeşte o serie întreagă, vreo 18 cărţi până în prezent. Ar fi fost şi păcat ca aventurile inspectorului din Edinburgh să se termine aşa curând. Un amănunt care s-ar putea să-i stârnească lui Ian zâmbete nostalgice e faptul că, la început, cartea n-a înregistrat un succes prea grozav. Poate şi datorită faptului că, până la a intra în focul acţiunii, este necesar să citim niscaiva pagini cam lipsite de acţiune. O introducere cam lungă, după părerea personală. Dar şi când se dezlănţuie acţiunea…
John Rebus nu pare să iubească prea mult treaba pe care o face. Sau măcar aşa lasă impresia pe moment, de vreme ce are şi aşa destule probleme pe plan personal. Familia i s-a destrămat şi el e tributar unui trecut care încă-l mai bântuie. A demisionat din armată pentru a se angaja în poliţie. Cu fratele Michael Rebus (sună simpatic încă un individ cu numele de familie Rebus) are o relaţie mai degrabă oficială decât frăţească. Nu refuză un pahar de tărie şi nici mai multe, a reuşit să devină destul de corpolent şi fumează mai mult decât ar fi de acord medicul lui. Iar dacă-i pică şi ceva la pat, cu atât mai bine. Mai degrabă vicios decât simpatic, nu?
Cu toate acestea, ar fi greşit să credem că John Rebus nu-şi dă silinţa la locul de muncă. Ba dimpotrivă. Mai ales că are motive destul de întemeiate. Două copile au fost răpite şi mai apoi ucise, ceea ce-i face pe investigatori să contureze ipoteza unui criminal în serie. Iar John Rebus are o fiică ce se încadrează în categoria de vârstă aflată în vizorul asasinului. Şi ca orice tată responsabil simte că ucigaşul poate lovi oriunde şi trebuie oprit înainte s-o poată face din nou.
Însă cadavrele se adună, deşi în urma panicii create părinţii refuză să-şi mai lase copiii afară din case. Edinburgh-ul arată ca un oraş părăsit. Şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, John Rebus începe să primească tot felul de mesaje. Noduri şi cruciuliţe. Cineva l-a luat în colimator pe Rebus şi-i aduce aminte de un joc din armată. Şi când situaţia devine de-a dreptul disperată, se apelează la metode mai puţin obişnuite.
Acţiunea, care cam lâncezeşte, accelerează dintr-odată. Amănunte care păreau la prima vedere nesemnificative capătă deodată o importanţă capitală, de unde se poate trage concluzia cât se poate de corectă că, atunci când eşti detectiv, e bine să nu ignori nicio pistă. Piesele dintr-un puzzle pe care la început nu-l putem bănui decât în parte (nu e greu de intuit că, până la urmă, criminalul va fi prins, însă e greu de ghicit la timp cine anume este acel criminal şi ce răfuială are el cu John Rebus) se asamblează într-o succesiune ce ţine cititorul cu sufletul la gură.
O carte care doar deschide apetitul pentru anchetele lui John Rebus, un detectiv care merită toată atenţia cititorilor amatori de suspans şi de adrenalină.
