Durerea de cap încă îşi făcea simţită prezenţa, ceea ce însemna ca fusese lovit destul de serios. Nu avea curaj să deschidă ochii pentru a vedea urmările, însă puternica lovitură primită în stomac îl dezmetici de-a binelea:
— Trezirea, nenorocitule! Te faci că dormi? Credeai că poţi scăpa de noi? Vocea îi părea cunoscută, deşi nu îşi putea da seama cum au reuşit… Dintre toţi cetăţenii supuşi operaţiunii tocmai tu te-ai gândit să ne faci probleme! Uite că te-am prins! Cui îi mai spui acum că totul este doar o mascaradă? Nu ţi-ai dat seama că echipamentul tău este mult sub standardele a ceea ce folosim noi şi că era doar o chestiune de timp până vei fi prins? Evident, întrebarea fusese pusă între două seturi de pumni bine aplicaţi în abdomenul victimei.
— Cine sunteţi? întrebă Lucas printre gemete. Ce vreţi de la mine? Nu am făcut nimic…
După un pumn în gură primi şi răspunsul, nu cel la care se aştepta:
— Hai să stabilim un lucru: noi suntem cei care punem întrebările şi tu cel ce răspunde.
Privind în jur (în sfârşit deschise ochii şi avu curajul să privească şi altceva decât vârful pantofilor), observă trei tipi mari cât nişte gorile, cu nişte expresii faciale sugestive, şi unul mai micuţ de care ceilalţi trei păreau că ascultă. Şi-a făcut curaj să mai spună totuşi ceva:
— Mi se rupe mie de planurile voastre. Ştiu bine ce aveţi de gând să faceţi şi vă promit că nu o să vă las să vă duceţi planul la capăt chiar dacă ar trebui să mă lupt cu toată armata.
Aceste cuvinte îi mai aduseră omului un pumn în plină faţă, de data asta de la una din gorile.
— Cu cine ai mai vorbit? Cui ai mai spus rezultatul „cercetărilor tale”? Ha, ha, ha! Auzi, cercetări… Eşti un nimeni, mă! Auzi? Un nimeni şi un nimic…
În ciuda tonului ameninţător pe care vorbea şeful din faţa lui, Lucas avea totuşi curajul să îl înfrunte:
— De ce îţi faci aşa multe griji, dacă cercetările mele sunt lipsite de importanţă? Am vorbit cu persoane destul de importante, astfel că în momentul acesta secretul vostru atât de bine păstrat ar trebui să fie deja public.
— Mă faci să râd! Zicând asta, bărbatul din faţa lui se îndreptă spre un perete pe care era montat un echipament şi, butonând câteva taste, făcu să coboare un ecran transparent chiar în mijlocul camerei. Privindu-l, ostaticul rămase uimit. Ecranul afişa imaginile surprinse de o cameră de supraveghere într-o încăpere asemănătoare cu cea în care se afla el, cu o mică diferenţă, pe scaunul din colţ, legat şi aparent inconştient, zăcea un bărbat cu o haină largă şi cu o barbă ce îi cădea neglijent în piept. În acel bărbat Lucas îl recunoscu imediat pe unul dintre patriarhii Bisericii Ortodoxe, oameni cu care vorbise în urmă cu două zile. Era oripilat de curajul pe care oamenii din faţa sa îl aveau: să răpească unul dintre capii Bisericii nu e o faptă tocmai morală şi sigur vor fi mari probleme în urma acestor operaţiuni (dar oare ce moralitate deţineau oamenii din faţa lui?).
*
Cu câteva zile în urmă, Lucas, un tânăr de vreo 19 ani, prin peregrinările sale prin vasta reţea Internet, reuşise, fără să vrea, să pătrundă în unul dintre serverele serviciilor de informații. Rămase stupefiat după ce decodă informaţiile găsite. Cipurile electronice de identificare ce urmau a fi implantate unui număr imens de oameni erau doar un paravan pentru dispozitive mult mai evoluate, ce permiteau, odată aplicate victimei, controlul total al acesteia. Ştia că asta nu poate fi deloc bine şi îşi propuse să se dea de gol că spărsese acele computere, totodată făcând public sinistrul plan al mai multor guverne.
Dar iată că tipii care realizaseră proiectul nu se dădeau înapoi de la nimic, fiind dispuşi să meargă până în pânzele albe pentru a-l vedea realizat. Cine era însă în spatele lor? Şi mai important, de ce se legaseră de prelatul Bisericii, dacă el nu aflase încă nimic? Lucas se gândea intens la toate aceste lucruri, când îi văzu pe cei din faţa sa căzând la pământ, ţinându-se cu mâinile de cap. Până să înţeleagă ce se întâmpla, se simţi luat pe sus cu tot cu scaun şi scos pe uşa al cărei sistem de închidere încă fumega. Luminile din jur pâlpâiau, dând semne că ar vrea să cedeze. Ajuns afară, deschise ochii (îi ţinuse închişi pe parcursul traseului) şi se întoarse către persoana care îl salvase. În faţa sa stătea o tânără de vreo douăzeci de ani, purtând haine a la James Bond şi privindu-l cu o mină oarecum curioasă:
— Ce ai mai făcut şi de data asta?
— Ne cunoaştem? răspunse uimit.
— Nu. Tu pe mine, nu. Dar eu pe tine, da. Tu eşti tipul care a spart serverul NASA, sistemul de protecţie împotriva pirateriei aplicat RM-Disk, a furat vreo 500.000 de euro din câteva conturi elvețiene…
— I-am folosit pentru o cauză dreaptă! se revoltă el speriat că scăpase de o ameninţare şi dădea de alta.
— … şi lista poate continua.
„Şi până la urmă ce vor de la mine? Nu cred că mă pot simţi ameninţat. Pot spune că m-au salvat din mâinile acelor ucigaşi…”
— Şi spune-mi, drăguţă domnişoară, mai exact, ce vrei de la mine?
— Am auzit că te distrezi aici şi m-am ofticat că ţii totul pentru tine.
— Şi de ce a durat aşa mult? Începuse să mă zgârie pe creier muzica dj-ului, continuă el pe acelaşi ton ironic.
— Păi…
— Bine. Cred că încercarea noastră de a face cunoştință a dat greş şi se pare că tu ştii mai multe despre mine decât eu despre tine, aşa că ce ar fi să o luăm de la capăt?
— Ai dreptate. Îmi cer iertare. Mă numesc Sonya şi sunt agent al unei organizaţii ce se ocupă, printre altele, cu securitatea informatică internaţională. Şi tu ai fost selectat să fii următoarea noastră mişcare în runda cu guvernul american.
— Rundă?
— După cum ştii deja, cipurile de identificare sunt creaţia lor. Câţiva oameni din cei cărora li s-au aplicat deja dispozitivele au fost de acord să devină cobai în laboratoarele noastre pentru a ne ajuta să le descoperim modul de funcţionare.
— Şi ce aţi descoperit?
— Tu de ce crezi că mă aflu în faţa ta? Eşti solicitat să ni te alături în investigaţiile pe care le facem, talentul tău în IT este recunoscut în toată agenţia.
— Bine, dar… eu mă pricep la IT, nu la cibernetică, şi ceea ce faceţi voi mai mult de acest domeniu ţine.
— Ai de ales între două variante: vii cu mine sau te iau. Deci ce alegi?
Pus în faţa unei astfel de confruntări, Lucas se hotărî: va merge cu ea de bună voie şi va fugi când va avea prima ocazie. La o adică, nu era obligat să se implice în asta şi, dacă toţi oamenii vor fi obligaţi să poarte acele implanturi, îl va purta şi el.
Ajuns în faţa laboratoarelor, era pe cale să înceapă să pună iar întrebări, dar tăcerea fetei pe tot parcursul drumului îl împiedică să facă asta. Oricum, nu-şi aveau rostul. Treceau pe lângă o clădire asemănătoare cu un vechi depozit dezafectat, când Sonya se opri în dreptul unei uşi de tablă ruginită şi întinse mâna spre marginea ei.
— Am ajuns, zise cu o voce emoţionată, acoperită de scârţâitul uşii deschizându-se.
Înăuntru, decorul era cu totul schimbat. Culorile şterse de afară erau înlocuite în culori vii, luminoase. După ce trecură de prima încăpere, unde lui Lucas i se puse un ecuson cu poza sa peste care era scris cu roşu VISITOR, ajunseră într-un mic salon ai cărui pereţi erau realizaţi integral dintr-un material transparent, dar probabil foarte dur (nu se vedea nici o structură de rezistenţă, toată clădirea dând impresia că stă să cadă la cea mai mică adiere de vânt). Dincolo de acei pereţi se afla o altă încăpere, în care erau aşezate cinci paturi, pe fiecare aflându-se o persoană. La o privire mai atentă, Lucas văzu că celor cinci oameni le erau ataşate de corp câte 4 fire, făcându-i să semene cu pacienţi cărora li se realizează EKG-ul. În centrul încăperii, un dispozitiv electronic capta informaţiile de la acele „fire”, arătând pe un ecran fluxul electric ce străbătea sistemul nervos al pacienţilor.
— Bine ai venit, Lucas! fu întâmpinat de un bărbat în halat albastru şi cu alură de medic. Treaba stă în felul următor: cipul are 2 microelectrozi cu ajutorul cărora se ataşează de nervii mâinii. După cum cred că ştii, informaţia nervoasă din organismul uman circulă sub formă de impulsuri electrice. Unul dintre electrozi alimentează circuitele cipului cu energie, iar celălalt transmite impulsuri electrice de diferite frecvenţe şi intensităţi, în funcţie de acţiunea solicitată. Creierul primeşte aceste impulsuri interpretându-le ca atare, drept urmare individul execută acţiuni complexe fără voinţa sa. Treaba noastră este să aflăm cum primeşte acesta informaţiile din exterior. De fapt, asta e treaba ta. Aşa că spor la treabă. Ai pe birou restul de informaţii necesare şi în computer o schiţă, pe care am reuşit să o realizăm pe baza informaţiilor aflate.
— Conexiune la internet am?
— Pe computerul tău nu, dar putem instala una imediat.
În timp ce i se instala conexiunea, Lucas cercetă atent schiţa pe un display mare cât un perete, capabil să afişeze imagini foarte detaliate.
— Aveţi cumva o nano-cameră? Un microscop electronic, ceva? întrebă el, privind partea din care lipseau detaliile. Însă restul cipului arăta ca un mic univers şi i se părea o utopie îngrămădeala aceea de circuite şi componente, pe un volum relativ mic (oficial, cipul avea 5 mm cubi). „Cum Dumnezeu pot ăştia să controleze mintea umană cu ajutorul piticului acesta de grădină?” Deodată, gândindu-se la asta, îşi aduse aminte că în computerul de acasă avea salvat planul complet al proiectului, furat de pe serverele CIA, plan pe care însă nu apucase să îl termine de citit. „Probabil în partea a doua trebuie să fie şi modul de funcţionare a acestui blestemat de cip.”
— Vă rog să îmi permiteţi să vă părăsesc pentru un timp, se adresă tipului în halat de medic. Am nevoie de…
— Mă tem, domnule Suede, că nu este posibil. Plecarea dumneavoastră din acest laborator ne poate periclita planul de distrugere a acestor cipuri. De altfel, aveţi aici tot ceea ce vă trebuie.
Pe Lucas începea să îl intrige faptul că era un fel de prizonier: Şi mai mult îl intriga modul de adresare a omului din faţa sa. Când intrase pe uşă, Jordan (asta scria pe ecuson) îi vorbise la „per tu”, acum vorbea la persoana a treia, adresându-i-se cu „domnule Suede”. Oare ce se întâmpla? Trebuia să iasă de acolo cât mai repede. Oare unde era Sonya?
După ce toţi părăsiră clădirea, rămânând doar gardienii, începu să caute o cale de ieşire. Un „pâs, pâs” abia perceptibil îi distrase atenţia, făcându-l să se îndrepte spre acea parte întunecată din încăpere în care s-ar fi putut ascunde şi un mamut. Din umbră se desprinse… Sonya.
— Şşşşşşşşt. Taci! şopti ea trăgându-l delicat de mână. Hai să îţi arăt ceva. Dar înainte de asta trebuie să îmi promiţi că va rămâne între noi.
— Am de ales?
— Tot ce te înconjoară este relativ, la fel ca securitatea despre care s-a tot vorbit în ultima vreme în jurul tău.
— Ce vrei să spui?
— Agenţia vrea să folosească cipurile în scopuri proprii pentru a-şi construi o armată de asasini profesionişti. Fără frică, fără prejudecăţi şi fără costuri prea mari. Simplu, nu?
— De ce îmi spui toate astea? Nu ar trebui să ajuţi agenţia? Eşti o trădătoare. De ce ar trebui să te cred?
— Uite, îi arătă fata indicând un mic dispozitiv pe care îl scosese din buzunar şi pe care rula o captură video. Privind atent, Lucas văzu pe ecran o încăpere asemănătoare cu cea în care se făceau experimente cu cipurile, singura diferenţă fiind aceea că în încăperea vizualizată erau de cel puţin patru ori mai multe paturi cu tot atâţia „pacienţi” în ele.
„Cu ăştia ce mai au de gând să facă?”
Parcă citindu-i gândurile, Sonya îl puse din nou la curent:
— Aceşti oameni sunt într-un stadiu mai avansat al experimentului. Cipurile lor sunt în stare de activitate.
— Păi parcă spuneaţi că nu ştiţi cum funcţionează.
— Într-adevăr, nu le putem folosi pentru a controla fizicul subiecţilor. Am reuşit însă să le controlăm psihicul. În acest moment le sunt induse vise şi amintiri „artificiale”. După ce se vor trezi din starea de comă superficială în care se află în prezent, vor fi alţi oameni, cu alt trecut, cunoscând alte persoane şi neştiind nimic despre „înainte”
— Şi eu ce rol am în toată treaba asta? Sunt un simplu tânăr care îţi petrece timpul scriind cod de programare.
— Tocmai d-asta eşti tu aici. Şefii mei m-au pus să aleg o persoană care dispune de cunoştinţele tale pentru a putea programa cipurile. În schimb, analizând toate informaţiile pe care le-am obţinut despre tine, mi-am dat seama că ai putea fi şansa de scăpare a acestor oameni. Şi treaba ta aici da, va fi să scrii cod, dar nu cel care va permite acestor dispozitive să îi controleze. Cel puţin nu definitiv.
— Fii mai clară, te rog.
— Ştiu că poţi să scrii codul ăsta, chiar dacă ţine de cibernetică şi tu susţii sus şi tare că nu face parte din domeniul tău de activitate. Ca să scăpăm cu viaţă de aici trebuie să faci ce îţi spun superiorii mei, dar nu va şti nimeni dacă tu vei face ca cipurile să aibă doar influenţă temporară asupra celor cărora vor fi aplicate. Important e ca ei să vadă că planul lor funcţionează până la un punct. Dar în acel punct noi vom fi liberi şi demult dispăruţi. Eventual poţi să le faci şi o opţiune de autodistrugere.
— Sună destul de greu. Dar dacă spui că e singura cale să scap cu viaţă din asta, nu am de ales. Totuşi, ţin la viaţa mea.
*
Trecură 3 zile de la această discuţie, timp în care Lucas lucră cu spor la planul lor „diabolic”. Şi poate ar fi lucrat neîntrerupt dacă unul dintre subiecţii din sala 2 (aşa denumi el încăperea pe care i-o arătase Sonya) nu s-ar fi trezit. Toată lumea rămase surprinsă, având în vedere faptul că omului i se administrau doze regulate de sedativ. Ceea ce nu ştiau medicii care îl ţineau sub observaţie era că, înainte de intrarea în „proiectul” pe care ei îl derulau, pacientul fusese internat de două ori la dezintoxicare din cauza abuzului de calmante. Prin urmare era aproape imun la astfel de tratamente
Din fericire doar sedativele fuseseră lipsite de efect asupra acestuia. Cipul îşi făcea bine treaba pentru care fusese făcut. Omul, spuneau medicii, era complet diferit. Intrase ca profesor la o şcoală din provincie. După discuţiile purtate cu el, Lucas află că omul e convins că e un maior trecut în rezervă după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu putea înţelege cum reuşise să trăiască mai bine de 60 de ani rămânând la aceeaşi vârstă. Nici eu nu aş putea înţelege dacă aş fi în locul lui, îşi spuse Lucas. Dar, în aceleaşi discuţii, profesorul îi spuse lui Lucas că simte ceva e în neregulă. Se simţea aşteptat. Avea impresia că undeva, cineva este faţă de el într-o relaţie diferită de cea în care erau soldaţii de pe front.
Din păcate, aceste frânturi de gânduri ajunseră şi la urechile supraveghetorilor, drept care se hotărî ca omul să fie izolat de restul persoanelor neautorizate.
Lucas rămase oarecum surprins la reacţia celor ce îl comandau, dar se întoarse în biroul său fără să comenteze.
Programând, fu cât pe ce să strige EVRIKA! şi să dea de înţeles că terminase, când auzi în spatele său o şoaptă abia perceptibilă care spunea „Ştie prea multe. Termină-l.” Întoarse capul, dar nu apucă să vadă decât o frântură de imagine cu sclipiri roşii.
Căzu la podea, inert, la picioarele duduii care rânjea diabolic.
— Luaţi-l. Şi chemaţi-l pe Drake să implementeze codul în microcip.
